Vorbim mereu despre „biserica primară”. Spunem cât de minunată era și cât de mult ne-am dori să fim asemenea ei. Vorbim și despre „ploaia timpurie și ploaia târzie”. Vino, Duhule Sfânt, vino! Cântăm lucrul acesta, dar nu suntem siguri că îl dorim cu adevărat.
Aceasta va fi ultima noastră privire asupra primejdiei de a idolatriza lucrurile aflate „sub pământ”. Vom încheia cu o întâmplare adevărată.
Cu mulți ani în urmă, un tânăr a venit în vizită la o academie adventistă. Nu avea nicio funcție oficială și nu venise ca vorbitor. Pur și simplu sosise să-i viziteze. Purta o chitară pe umăr și un rucsac mic. Profesorii i-au îngăduit să mănânce la cantină și să petreacă timp cu elevii.
Din discuțiile cu el, elevii au aflat că se simțise chemat să ia în serios cuvintele din Luca 18:22. Își vânduse toate bunurile, dăduse banii săracilor și acum nu mai avea decât ceea ce purta cu el: două rânduri de haine, o Biblie și chitara. Călătorea, cânta și vorbea despre Dumnezeu. Uneori oamenii îl primeau și îi dădeau de mâncare, alteori nu. Din când în când cineva îl lua cu mașina, dar cel mai adesea mergea pe jos.
O fată sinceră l-a întrebat:
„Crezi că Isus a vrut ca toți oamenii să-și vândă toate bunurile?”
„Nu”, a răspuns tânărul. „El dorește să-I oferim totul, inclusiv propria persoană, chitara, Biblia și hainele. Nu toți sunt chemați la acest fel de viață. Gândește-te cum ar arăta țara dacă toți ar proceda astfel! Dar fiecare om este chemat să-I ofere totul și să fie dispus să facă cu acel tot orice îi cere El.”
Tânăra nu a uitat niciodată acele cuvinte. Dar încă nu este sigură că ar fi dispusă să renunțe la toate bunurile ei sau să înceteze să spună: „Acesta este al meu; tu nu-l poți avea.”
Dătător al tuturor darurilor bune, sunt al Tău. Banii mei sunt ai Tăi. Bunurile mele sunt ale Tale. Fă cu ele și cu mine ceea ce dorești. Amin.