Una dintre cele mai impresionante imagini ale sfârșitului apare în Apocalipsa 6:14-17. Cei nepregătiți se ascund „în peșteri și în stâncile munților” și strigă: „Cădeți peste noi și ascundeți-ne de fața Celui ce șade pe scaunul de domnie și de mânia Mielului, căci a venit ziua cea mare a mâniei Lui și cine poate sta în picioare?”
Ce expresie mai paradoxală decât „mânia Mielului”? Mielul este cea mai blândă făptură, care nu ripostează nici când este lovit. Isaia spune: „Când a fost chinuit și asuprit, n-a deschis gura deloc, ca un miel pe care-l duci la măcelărie” (Isaia 53:7). Petru adaugă: „Când era batjocorit, nu răspundea cu batjocuri; și, când era chinuit, nu amenința” (1 Petru 2:23).
Biblia condamnă mânia ca păcat. „Mânia locuiește în sânul nebunilor” (Eclesiastul 7:9). Pavel spune: „Orice amărăciune, orice iuțeală, orice mânie … să piară din mijlocul vostru” (Efeseni 4:31). Mânia este trecută printre „faptele firii pământești” (Galateni 5:20).
Și totuși, există o mânie dreaptă, o „indignare sfântă”. Isus a manifestat aceasta când a curățit templul și când a vindecat în Sabat, „rotindu-Și privirile cu mânie peste ei și mâhnit de împietrirea inimii lor” (Marcu 3:5).
Când lucrarea de mijlocire se va încheia, mila va face loc judecății. Sute de versete vorbesc despre „ziua mâniei Domnului”. Iov scrie: „De m-ai ascunde în Locuința morților, de m-ai acoperi până-Ți va trece mânia” (Iov 14:13). Isaia spune: „Du-te, poporul meu, intră în odaia ta și încuie ușa după tine; ascunde-te câteva clipe, până va trece mânia!” (Isaia 26:20). Țefania proclamă: „Nici argintul, nici aurul lor nu vor putea să-i izbăvească în ziua mâniei Domnului” (Țefania 1:18).
În Apocalipsa 8, cădelnița cu tămâia rugăciunilor sfinților este umplută cu foc – judecata lui Dumnezeu. Același Miel care a luat păcatul lumii Își va manifesta într-o zi mânia împotriva celor ce au disprețuit harul. Este un paradox, dar nu o contradicție. Este una dintre marile descoperiri ale dragostei Lui, care va fi sărbătorită în vecii vecilor prin cântarea Mielului. Gândiți-vă la un tată iubitor a cărui copilă se joacă lângă o prăpastie. Tatăl strigă cu voce tare, chiar aspru: „Nu te apropia!" Duritatea vocii nu este semn de lipsă de iubire, ci de grijă extremă. „Mânia Mielului" este această voce aspră a iubirii care ne avertizează de pericolul veșnic. Este o mânie care nu vine din răutate, ci din iubire.
O mamă care-și vede copilul alergând spre o stradă aglomerată nu zâmbește blând și nu spune „Nu face, te rog". Ea țipă instinctiv: „STAI!" Acel țipăt este o expresie a iubirii ei disperate, nu a mâniei. Dumnezeu, în „mânia" Lui sfântă, strigă la omenirea care aleargă orbește spre prăpastia păcatului: „STAI! Întoarce-te!"
Dacă am vedea un orb mergând spre marginea unei prăpastii, am striga din toate puterile. Strigătul nostru ar părea „aspru" și „mânios", dar ar fi de fapt un strigăt de iubire. „Mânia Mielului" din Apocalipsă nu este izbucnirea unui Dumnezeu răzbunător, ci consecința naturală a iubirii respinse. Când harul este disprețuit sistematic, nu mai rămâne decât respectul pentru alegerea omului. A-l lăsa pe om să culeagă roadele păcatului său nu este cruzime, ci respect pentru liberul arbitru. „Mânia" este doar reversul iubirii care a fost refuzată.
Ți-a plăcut? Distribuie acest paradox