Reforma nu s-a încheiat, aşa cum presupun mulţi, odată cu Luther. Ea trebuie să fie continuată până la încheierea istoriei lumii acesteia. Luther a avut o lucrare mare de făcut pentru a reflecta asupra altora lumina pe care Dumnezeu îngăduise să strălucească asupra lui, totuşi el nu a primit toată lumina care urma să-i fie dată lumii. Din timpul acela şi până acum, asupra Scripturilor a strălucit continuu o lumină nouă şi noi adevăruri s-au descoperit constant.
Luther şi colaboratorii lui au îndeplinit o lucrare nobilă pentru Dumnezeu, dar, pentru că veneau din Biserica Catolică, după ce crezuseră şi susţinuseră învăţăturile ei, nu era de aşteptat să discearnă toate ideile ei false. Lucrarea lor a fost aceea de a rupe lanţurile Romei şi de a-i da lumii Biblia, totuşi au existat adevăruri importante pe care ei nu au reuşit să le descopere şi idei false grave la care nu au renunţat. Majoritatea au continuat să respecte duminica şi alte sărbători papale. Într-adevăr, ei nu au considerat că duminica avea o autoritate divină, dar au crezut că ar trebui să fie respectată ca zi de odihnă general acceptată. Cu toate acestea, unii dintre ei au cinstit Sabatul poruncii a patra. Printre reformatorii bisericii, un loc de cinste ar trebui să le fie acordat acelora care au stat în apărarea unui adevăr general ignorat, [353, 354] chiar şi de protestanţi – acelora care au ţinut cont de validitatea poruncii a patra şi de obligativitatea respectării Sabatului Bibliei. Când Reforma a înlăturat întunericul care se lăsase peste toată creştinătatea, păzitorii Sabatului au ieşit la lumină în multe ţări.
Aceia care au primit marile binecuvântări ale Reformei nu au mers mai departe pe calea deschisă cu atâta nobleţe de Luther. Din când în când, câţiva oameni credincioşi s-au ridicat pentru a proclama un nou adevăr şi pentru a demasca o idee falsă îndelung cultivată, dar majoritatea, asemenea iudeilor din zilele lui Hristos sau asemenea trimişilor papei din timpul lui Luther, s-au mulţumit să creadă ce au crezut părinţii lor şi să trăiască aşa cum au trăit ei. Ca urmare, religia a degenerat din nou în formalism, iar ideile false şi superstiţiile care ar fi fost date la o parte dacă biserica ar fi continuat să umble în lumina Cuvântului lui Dumnezeu au fost păstrate şi cultivate. Astfel, spiritul inspirat de Reformă a murit treptat, până când a fost nevoie de o reformă aproape la fel de mare în bisericile protestante precum a fost cea din Biserica Romană din timpul lui Luther. A avut loc aceeaşi amorţire spirituală, acelaşi respect faţă de părerile oamenilor, acelaşi spirit lumesc, aceeaşi înlocuire a teoriilor omeneşti cu învăţăturile Cuvântului lui Dumnezeu. Mândria şi extravaganţa au fost cultivate sub masca religiei. Bisericile au ajuns să fie corupte din cauză că s-au aliat cu lumea. În felul acesta, marile principii pentru care Luther şi tovarăşii lui făcuseră şi suferiseră atât de mult s-au degradat.
Când a văzut că nu reuşise să zdrobească adevărul prin persecuţie, Satana a apelat din nou la acelaşi plan al compromisului care dusese la marea apostazie şi la formarea bisericii Romei. El i-a determinat pe creştini să se alieze, de data aceasta nu cu păgânii, [355] ci cu aceia care, prin închinarea lor la dumnezeul acestei lumi, s-au dovedit a fi la fel de idolatri.
Satana nu a mai putut să ţină Biblia departe de oameni, pentru că fusese pusă la îndemâna tuturor. Totuşi el a determinat mii de oameni să primească interpretări false şi teorii nesănătoase, fără să cerceteze Scripturile ca să cunoască adevărul pentru ei înşişi. El a denaturat învăţăturile Bibliei, iar tradiţiile care aveau să ruineze milioane de oameni au prins rădăcini adânci. Biserica a înălţat şi a apărat tradiţiile acestea, în loc de a lupta pentru credinţa dată sfinţilor o dată pentru totdeauna. În timp ce erau întru totul inconştiente cu privire la starea lor şi cu privire la pericolul în care se află, biserica şi lumea s-au apropiat repede de perioada cea mai solemnă şi crucială a istoriei pământului – perioada arătării Fiului omului.