Dintre toate bolile cunoscute în Orient, lepra era cea mai de temut. Caracterul ei incurabil şi contagios şi efectul grozav pe care-l avea asupra victimelor îi umpleau de groază chiar şi pe cei mai curajoşi oameni. Printre iudei, ea era socotită ca o pedeapsă pentru păcate. Şi din cauza aceasta era numită „lovitura", „degetul lui Dumnezeu". Pătrunzând adânc, fiind cu neputință de vindecat şi provocând moartea, era privită ca un simbol al păcatului. Prin legea ceremonială, leprosul era declarat necurat. Ca şi când ar fi fost deja mort, el era îndepărtat din locuințele omeneşti. Tot ce atingea el era necurat. Aerul era contaminat prin respirația lui. Cel bănuit că are boala aceasta trebuia să se înfățişeze la preoți, care aveau datoria să cerceteze şi să hotărască în cazul lui. Dacă era declarat lepros, era despărțit de familie, alungat din adunarea lui Israel şi sortit să stea numai în tovărăşia acelora care erau la fel de loviți ca el. Legea era neînduplecată în cererile ei. Nici chiar împărații sau conducătorii nu erau scutiți. Un monarh atacat de această boală îngrozitoare trebuia să predea sceptrul şi să fugă din societate.
Departe de prietenii şi rudele lui, leprosul trebuia să poarte blestemul bolii sale. Era obligat să-şi strige boala în gura mare, să-şi sfâşie hainele şi să dea semnalul de alarmă, prevenindu-i pe toți să fugă de prezența lui molipsitoare. Strigătul „necurat, necurat!", venind în tonuri jalnice de la exilații singuratici, era semnalul pe care oamenii îl auzeau cu groază şi cu oroare.
În regiunea în care lucra Hristos, erau mulți asemenea suferinzi şi vestea despre lucrarea Lui a ajuns la ei, aducându-le o rază de speranță. Dar, din zilele profetului Elisei, nu se mai auzise ca să se vindece un om de care se prinsese această boală. Ei nici nu îndrăzneau să spere că Iisus va face pentru ei ceea ce nu făcuse pentru nimeni. Cu toate acestea, s-a găsit unul în a cărui inimă credința a început să încolțească. Dar omul bolnav nu ştia cum să ajungă la Iisus. Dacă era împiedicat să vină în legătură cu semenii lui, cum ar putea oare să se înfățişeze înaintea Vindecătorului? Se întreba dacă Hristos ar vrea să-l vindece. Oare Se va opri El să Se uite la un om despre care se credea că suferă pedeapsa lui Dumnezeu? Nu cumva, la fel ca fariseii sau chiar ca doctorii, va rosti un blestem asupra lui şi-i va spune să fugă din regiunile locuite de oameni? Se gândea la tot ce i se povestise despre Iisus. Niciunul dintre aceia care căutaseră ajutorul Lui nu fusese izgonit. Bietul om s-a hotărât să-L caute şi să-L găsească pe Mântuitorul. Cu toate că era alungat din oraşe, putea să-I iasă în cale undeva, pe o cărare mărginaşă prin munți, sau să-L găsească învățându-i pe oameni afară din oraş. Greutățile erau mari, dar aceasta era singura lui nădejde.
Leprosul a fost îndrumat către Mântuitorul. Iisus era lângă lac şi îi învăța pe oamenii adunați în jurul Său. Stând departe, leprosul prinde câteva cuvinte de pe buzele Mântuitorului. Îl vede punându-Şi mâinile peste bolnavi, îi vede pe ologi, pe orbi, pe slăbănogi şi pe aceia care erau gata să moară de felurite boli cum se ridică plini de sănătate, lăudându-L pe Dumnezeu pentru că au fost eliberați. Credința din inimă i se întăreşte. Vine mai aproape şi tot mai aproape de mulțimea adunată acolo. Restricțiile care-i erau impuse, protecția oamenilor şi teama cu care îl privesc toți sunt uitate. El se gândeşte numai la fericirea sperată a vindecării.
Înfățişarea lui e îngrozitoare. Boala a săpat făgaşe adânci şi corpul lui în descompunere e îngrozitor la privit. La arătarea lui, oamenii se dau înapoi îngroziți. Se îmbulzesc unii în alții, vrând să scape de atingerea lui. Unii încearcă să-l oprească să se apropie de Iisus, dar în zadar. Nu-i vede şi nu-i aude. Cuvintele lor de scârbă nu-l impresionează. Îl vede numai pe Fiul lui Dumnezeu. Aude numai glasul care rosteşte viață celor care sunt gata să moară. Înaintând către Iisus, se aruncă la picioarele Lui cu strigătul: „Doamne, dacă vrei, poți să mă curățeşti."
Iisus îi răspunde: „Da, vreau, fii curățit" şi întinde mâna şi Se atinge de el (Matei 8:3).
Îndată, cu leprosul s-a petrecut o schimbare. Carnea lui s-a însănătoşit, nervii lui au început să simtă, iar muşchii au prins putere. Pielea aspră, solzoasă, care caracterizează lepra, a dispărut şi o piele plină de prospețime, ca pielea unui copil sănătos, i-a luat locul.
Iisus i-a poruncit omului să nu spună ce lucrare se făcuse cu el, ci să se înfățişeze îndată cu un dar la templu. Un asemenea dar nu putea să fie primit până când preoții nu făceau o cercetare şi nu se pronunțau că omul s-a vindecat. Oricât ar fi fost ei de lipsiți de bunăvoință să facă acest serviciu, nu puteau să nu facă cercetarea şi să nu dea verdictul asupra cazului.
Cuvintele Scripturii arată hotărârea cu care Hristos i-a spus omului ce trebuie să facă, dar şi că trebuie să tacă şi să acționeze repede. „Iisus i-a poruncit cu tot dinadinsul şi i-a spus să plece numaidecât, şi i-a zis: «Vezi să nu spui nimănui nimic, ci du-te de te arată preotului şi adu pentru curățirea ta ce a poruncit Moise, ca mărturie pentru ei.»" Dacă preoții ar fi cunoscut faptele legate de vindecarea leprosului, ura lor față de Hristos ar fi putut să-i ducă la o hotărâre necinstită. Iisus dorea ca omul să se înfățişeze la templu înainte să ajungă la ei vreo veste despre această minune. În felul acesta se putea obține o hotărâre nepărtinitoare şi leprosului vindecat avea să i se îngăduie întâlnirea cu familia şi cu prietenii lui.
Mai erau şi alte motive pe care Hristos le avea în vedere atunci când îi ceruse omului să tacă. Mântuitorul ştia că vrăjmaşii Lui căutau necontenit să-I restrângă activitatea şi să-i îndepărteze pe oameni de la El. Ştia că, dacă vindecarea leprosului era popularizată în toate părțile, alți oameni care sufereau de aceeaşi boală s-ar fi adunat în jurul Lui şi s-ar fi zis că oamenii se puteau molipsi venind în atingere cu ei. Mulți leproşi n-ar fi folosit darul sănătății ca să facă din el o binecuvântare pentru ei şi pentru alții. Atrăgându-i pe leproşi în jurul Său, Iisus ar fi dat ocazie să fie acuzat că încalcă restricțiile legii ceremoniale. În felul acesta, lucrarea de predicare a Evangheliei ar fi fost împiedicată.
Evenimentul a îndreptățit măsurile luate de Iisus. O mulțime de oameni fuseseră de față la vindecarea leprosului şi ei erau interesați să afle hotărârea preoților. La întoarcerea omului între prietenii lui, a avut loc o mare mişcare. Fără să țină seama de sfatul lui Iisus, omul n-a făcut niciun efort să ascundă faptul că fusese vindecat. Desigur, ar fi fost cu neputință să ascundă, însă leprosul a răspândit pretutindeni vestea despre ce i se întâmplase. Socotind că numai modestia lui Iisus era motivul pentru care i se impunea această restricție, el a mers în toate părțile, vestind puterea acestui Mare Vindecător. El n-a înțeles că fiecare manifestare de felul acesta îi făcea pe preoți şi pe bătrâni şi mai hotărâți să-L distrugă pe Iisus. Omul vindecat simțea că darul sănătății era foarte scump. El se bucura de vigoare şi de faptul că fusese redat familiei şi societății şi simțea că nu-i era cu putință să se oprească de a da slavă Medicului care-l vindecase. Dar faptul că el trâmbița în toate părțile lucrul acesta a făcut ca lucrarea Mântuitorului să fie împiedicată. Oamenii au venit la El într-un număr atât de mare, încât a fost obligat să-Şi înceteze lucrarea pentru o vreme.
Fiecare act săvârşit de Hristos în lucrarea Sa avea o țintă larg cuprinzătoare. Aceasta cuprindea mai mult decât părea la prima vedere. Aşa era şi în cazul leprosului. În timp ce îi ajuta pe toți aceia care veneau la El, dorința lui Iisus era să le dea o binecuvântare şi acelora care nu veneau. În timp ce-i atrăgea pe vameşi, pe păgâni şi pe samariteni, El dorea să ajungă şi la inima preoților şi a învățătorilor care se închiseseră în prejudecată şi în tradiție. El n-a lăsat neîncercat niciun mijloc prin care Se putea apropia de ei. Trimițându-l pe leprosul vindecat la preot, El le-a dat o dovadă al cărei scop era să le dezarmeze prejudecățile.
Fariseii susținuseră că învățătura lui Hristos se împotrivea legii pe care Dumnezeu o dăduse prin Moise, însă îndrumarea dată leprosului vindecat de a duce un dar, aşa cum cerea legea, dovedea netemeinicia acestei acuzații. Aceasta era o mărturie îndestulătoare pentru toți aceia care doreau să fie convinşi.
Conducătorii din Ierusalim trimiseseră iscoade să găsească un pretext pentru a-L da pe Hristos la moarte. El le-a răspuns dându-le o dovadă despre iubirea Lui față de neamul omenesc, despre respectul Lui față de lege şi despre puterea pe care o avea de a-i scăpa pe oameni de păcat şi de moarte. Astfel, El a mărturisit despre ei: „Ei Îmi întorc rău pentru bine şi ură, pentru dragostea Mea" (Psalmii 109:5). El, care a dat pe munte învățătura aceasta: „Iubiți pe vrăjmaşii voştri", a dat personal pildă de trăire a principiului, neîntorcând „rău pentru rău, nici ocară pentru ocară", dimpotrivă, binecuvântând (Matei 5:44; 1 Petru 3:9).
Aceiaşi preoți care îl condamnaseră pe lepros la izolare adevereau acum vindecarea lui. Sentința aceasta, adusă la cunoştință în mod public şi trecută în registru, era o mărturie de netăgăduit în favoarea lui Hristos. Şi atunci când omul vindecat a fost din nou primit în adunarea lui Israel, pe temeiul asigurării preoților că nu mai era nicio urmă de boală asupra lui, el însuşi era o mărturie vie pentru Binefăcătorul său. Plin de bucurie, el a adus darul şi a proslăvit Numele lui Iisus. Preoții erau convinşi de puterea dumnezeiască a Mântuitorului. Lor li se dăduse ocazia să cunoască adevărul şi să fie binecuvântați cu lumină. Dacă o lepădau, ea avea să fie îndepărtată fără să mai revină vreodată. Mulți lepădaseră lumina, dar ea n-a fost dată în zadar. Multe inimi au fost mişcate, dar pentru o vreme n-au dat niciun semn. În timpul vieții Mântuitorului, lucrarea Lui părea să trezească puțină iubire din partea preoților şi învățătorilor, dar, după înălțarea Lui, „o mare mulțime de preoți veneau la credință" (Faptele 6:7).
Lucrarea lui Hristos pentru curățirea leprosului de această boală grozavă este o ilustrare a lucrării Lui de curățire a sufletului de păcat. Omul care a venit la Iisus era „plin de lepră". Otrava ei mortală îi cuprinsese tot corpul. Ucenicii căutaseră să-L ferească pe Domnul ca nu cumva să Se atingă de el, fiindcă oricine atingea un lepros devenea el însuşi necurat. Dar, aşezându-Şi mâna asupra leprosului, Iisus n-a fost infectat. Atingerea Lui a dat putere de viață. Lepra a fost curățită. Tot aşa stau lucrurile şi cu lepra păcatului, adânc înrădăcinată, ucigătoare şi cu neputință de a fi curățită de puterea omenească. „Tot capul este bolnav şi toată inima suferă de moarte. Din tălpi până în creştet, nimic nu-i sănătos, ci numai răni, vânătăi şi carne vie" (Isaia 1:5,6). Dar Iisus, venind să locuiască în corp omenesc, nu Se întinează. Prezența Lui are putere vindecătoare pentru păcătos. Oricine cade la picioarele Lui, spunând în credință: „Doamne, dacă vrei, poți să mă curățeşti", va auzi răspunsul: „Da, vreau, fii curățit!" (Matei 8:2,3).
În unele cazuri de vindecare, Iisus n-a dat îndată binecuvânta-rea cerută. Dar în cazuri de lepră, când I se cerea ajutorul, cererea era ascultată de îndată. Atunci când ne rugăm pentru binecuvântări pământeşti, răspunsul la rugăciune poate să întârzie sau se poate ca Dumnezeu să ne dea altceva decât ceea ce cerem, dar nu aşa se întâmplă când cerem să fim scăpați de păcat. Dorința Lui este tocmai să ne curățească de păcat, să facă din noi copii ai Lui şi să ne dea putere pentru a trăi o viață sfântă. Hristos „S-a dat pe Sine Însuşi pentru păcatele noastre, ca să ne smulgă din acest veac rău, după voia Dumnezeului nostru şi Tatăl" (Galateni 1:4). Şi „îndrăzneala pe care o avem la El este că, dacă cerem ceva după voia Lui, ne ascultă. Şi dacă ştim că ne ascultă orice I-am cere, ştim că suntem stăpâni pe lucrurile pe care I le-am cerut" (1 Ioan 5:14,15). „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne curățească de orice nelegiuire" (1 Ioan 1:9).
La vindecarea slăbănogului din Capernaum, Hristos a dat aceeaşi învățătură. El a săvârşit minunea pentru a da dovadă despre puterea de a ierta păcatele. Vindecarea slăbănogului ilustrează şi alte adevăruri prețioase. Ea este plină de nădejde şi de încurajare, iar din cele întâmplate cu fariseii porniți pe ceartă, ea are şi o învățătură plină de avertizări.
Ca şi leprosul, slăbănogul pierduse orice speranță de vindecare. Boala lui era urmarea unei vieți de păcat, şi suferințele lui erau făcute şi mai amare din cauza remuşcărilor. De multă vreme ceruse el ajutor fariseilor şi doctorilor, sperând să fie scăpat de suferințele lui spirituale şi de durerile fizice. Dar ei îl declaraseră cu răceală ca fiind nevindecabil şi fusese lăsat să sufere mânia lui Dumnezeu. Fariseii priveau suferința ca o dovadă a dizgrației divine şi se țineau departe de cei bolnavi şi de cei suferinzi. S-a întâmplat însă adesea ca tocmai aceia care se credeau aşa de sfinți să fie mai vinovați decât oamenii suferinzi pe care îi condamnau.
Omul paralizat era cu totul lipsit de ajutor şi, văzând că nu mai e nădejde să-i vină de undeva scăpare, el a căzut în disperare. Atunci a auzit de lucrările minunate ale lui Iisus, i s-a spus că alții, tot aşa de păcătoşi şi deznădăjduiți ca el, fuseseră vindecați, că până şi leproşii fuseseră curățiți. Prietenii care i-au spus lucrurile acestea i-au dat curaj să creadă că şi el ar putea să fie vindecat, dacă ar fi dus la Iisus. Dar nădejdea lui s-a spulberat când şi-a adus aminte în ce chip venise boala asupra lui. Se temea ca nu cumva Medicul cel neprihănit să nu-l suporte în fața Lui.
Dar, mai mult decât vindecarea fizică, el dorea eliberarea de povara păcatului. Dacă ar fi putut să-L vadă pe Iisus şi să primească asigurarea iertării şi a păcii cu Cerul, el ar fi fost mulțumit fie să trăiască, fie să moară, după voia lui Dumnezeu. Strigătul omului pe moarte a fost: „O, de-aş putea ajunge în fața Lui!" Nu era timp de pierdut – carnea lui prăpădită începea să dea semne de descompunere. Cu lacrimi în ochi i-a rugat pe prietenii lui să-l ducă pe pat până la Iisus, lucru pe care ei l-au făcut cu mare plăcere. Dar mulțimea care se adunase înăuntrul şi împrejurul casei în care Se afla Mântuitorul era aşa de deasă, încât era cu neputință pentru bolnav şi pentru prietenii lui să ajungă la El sau chiar numai până acolo de unde să-I audă glasul.
Iisus predica în casa lui Petru. După obicei, ucenicii Lui şedeau acolo. Au venit şi „nişte farisei şi învățători ai legii, din toate satele Galileei şi Iudeei şi din Ierusalim". Aceştia veniseră ca iscoade, căutând o acuzație împotriva lui Iisus. În afară de aceste persoane oficiale, în mulțimea amestecată se înghesuiau oameni mânați de zel, de evlavie, de curiozitate şi chiar necredincioşi. Erau reprezentate acolo diferite naționalități şi toate clasele sociale. „Iar puterea Domnului era cu El, ca să vindece." Duhul vieții plana asupra adunării, dar fariseii şi cărturarii nu I-au simțit prezența. Ei nu şi-au simțit lipsa şi, pentru ei, nu a fost vindecare. „Pe cei flămânzi i-a săturat de bunătăți şi pe cei bogați i-a scos afară cu mâinile goale" (Luca 1:53).
Cei care îl duceau pe omul paralizat au încercat de nenumărate ori să-şi facă drum prin mulțime, dar în zadar. Bolnavul privea în jur într-o grozavă disperare. Când ajutorul de atâta vreme căutat era aşa de aproape, cum putea să renunțe la speranța sa? După îndemnul lui, prietenii l-au urcat pe acoperişul casei şi, desfăcând învelişul, l-au lăsat înăuntru, la picioarele lui Iisus. Cuvântarea Sa a fost întreruptă. Mântuitorul a privit la fața plină de durere şi a văzut ochii rugători ațintiți asupra Lui. A înțeles totul, căci El o atrăsese la Sine pe această ființă deznădăjduită şi îndoielnică. În timp ce omul paralizat era încă acasă, Mântuitorul îi adusese convingerea în conştiință. Când s-a pocăit de păcatele lui şi a crezut în puterea lui Iisus de a-l vindeca, îndurările dătătoare de viață ale Mântuitorului au căzut de prima dată ca o binecuvântare asupra inimii lui însetate. Iisus urmărise cea dintâi scânteie de credință, care crescuse până la convingerea că El era singurul ajutor al păcătosului şi văzuse cum aceasta devine tot mai puternică, odată cu fiecare efort de a veni înaintea Lui.
Acum, în cuvinte care au atins urechea suferindului ca o melodie plăcută, Mântuitorul a zis: „Îndrăzneşte, fiule! Păcatele îți sunt iertate!"
Povara disperării cade de pe inima omului bolnav, pacea iertării se aşază asupra duhului său şi străluceşte pe chipul său. Durerea fizică s-a dus şi întreaga lui ființă e transformată. Slăbănogul nenorocit este vindecat! Păcătosul vinovat este iertat!
În credință simplă, el primise cuvintele lui Iisus ca fiind darul unei vieți noi. El n-a mai cerut nimic, ci a rămas într-o tăcere plină de fericire, prea plin de bucurie pentru a mai putea vorbi. Lumina cerească strălucea asupra feței lui şi oamenii priveau uimiți la scena aceasta.
Rabinii aşteptaseră plini de nerăbdare să vadă ce hotărâre ia Hristos în cazul acesta. Şi-au adus aminte că omul venise la ei după ajutor şi că ei refuzaseră să-i dea nădejde sau să-i arate simpatie. Nemulțumindu-se numai cu atât, declaraseră că omul suferea un blestem dumnezeiesc pentru păcatele lui. Lucrurile acestea le-au revenit cu putere în minte când l-au văzut pe omul bolnav înaintea lor. Au observat interesul cu care toți urmăreau scena şi au simțit o teamă nespusă că-şi vor pierde influența asupra poporului.
Aceşti demnitari n-au schimbat între ei niciun cuvânt, dar, privind unii la alții, au citit acelaşi gând, şi anume că trebuie făcut ceva pentru a opri valul simțămintelor. Iisus declarase că păcatele slăbănogului erau iertate. Fariseii au considerat aceste cuvinte ca o hulă şi au plănuit să prezinte lucrurile acestea ca pe un păcat vrednic de moarte. Ei şi-au zis în inima lor: „Huleşte! Cine poate să ierte păcatele decât numai Dumnezeu?" (Marcu 2:7).
Ațintindu-Şi privirile asupra lor, priviri sub care ei au început să tremure şi să se dea înapoi, Iisus a zis: „Pentru ce aveți astfel de gânduri în inimile voastre? Căci ce este mai lesne? A zice: «Păcatele îți sunt iertate» sau a zice: «Scoală-te şi umblă»? Dar, ca să ştiți că Fiul omului are putere pe pământ să ierte păcatele, «scoală-te», a zis El slăbănogului, «ridică-ți patul şi du-te acasă»".
Atunci, acela care fusese adus la Iisus pe o targă se ridică pe picioarele sale, care prinseseră din nou elasticitate şi tăria tinereții. Sângele dătător de viață aleargă prin venele lui. Fiecare organ al trupului porneşte deodată la lucru. Strălucirea sănătății ia locul palorii morții care fusese atât de aproape „şi îndată slăbănogul s-a sculat, şi-a ridicat patul şi a ieşit afară în fața tuturor; aşa că toți au rămas uimiți şi slăveau pe Dumnezeu şi ziceau: «Niciodată n-am mai văzut aşa ceva!»"
O, minunată iubire a lui Hristos, care Se apleacă să-i vindece pe păcătoşi şi pe suferinzi! Divinitatea simte împreună cu omul, uşurându-i durerile şi suferințele! O, minunată putere, dată astfel pe față pentru fiii oamenilor! Cine se mai poate îndoi de solia mântuirii? Cine poate da la o parte îndurările unui Mântuitor plin de milă?
A fost nevoie de putere creatoare pentru a reface sănătatea acelui trup în stare de descompunere. Acelaşi glas, care l-a chemat la viață pe omul făcut din țărâna pământului, a rostit cuvinte de viață şi pentru slăbănogul muribund. Şi aceeaşi putere care a dat viață trupului a reînnoit şi inima. Acela care la creațiune „a zis şi s-a făcut", care „porunceşte şi ce porunceşte ia ființă" (Psalmii 33:9), rostise o hotărâre de viață pentru omul mort în greşeli şi păcate. Vindecarea trupului era o dovadă a puterii care înnoise inima. Hristos i-a poruncit slăbănogului să se ridice şi să meargă, „ca să ştiți", a zis El, „că Fiul omului are putere pe pământ să ierte păcatele".
Slăbănogul a găsit în Hristos vindecare atât pentru suflet, cât şi pentru corp. Vindecarea spirituală a fost urmată de vindecarea fizică. Învățătura aceasta nu trebuie să fie trecută cu vederea. Astăzi sunt mii de oameni care suferă de boli fizice, care, ca şi slăbănogul, ar dori să audă cuvintele: „Păcatele îți sunt iertate." Povara păcatului, cu neliniştea şi cu dorințele lui neîmplinite, este cauza bolilor lor. Ei nu pot să afle odihnă câtă vreme nu vin la Vindecătorul sufletelor lor. Pacea pe care numai El o poate oferi va da putere minții şi sănătate corpului.
Iisus a venit „să nimicească lucrările Diavolului". „În El era viață", şi El zice: „Am venit ca oile Mele să aibă viață şi să o aibă din belşug." El este „duh dătător de viață" (1 Ioan 3:8; Ioan 1:4; 10:10; 1 Corinteni 15:45). El are şi acum aceeaşi putere dătătoare de viață, ca şi atunci când vindeca bolnavii pe pământ şi rostea iertare pentru păcătoşi. „El îți iartă fărădelegile tale, El îți vindecă toate bolile tale" (Psalmii 103:3).
Efectul produs asupra oamenilor prin vindecarea slăbănogului era ca şi când s-ar fi deschis cerul şi s-ar fi descoperit slava unei lumi mai bune. Când omul vindecat a trecut prin mulțime, binecuvântându-L pe Dumnezeu la fiecare pas şi purtându-şi povara ca şi când ar fi fost uşoară ca un fulg, oamenii s-au dat înapoi ca să-i facă loc şi, cu fața înspăimântată, priveau spre el şoptind unul către altul: „Azi am văzut lucruri nemaipomenite."
Fariseii erau muți de uimire şi copleşiți din cauza înfrângerii. Ei văzuseră că aici nu e loc pentru ca gelozia lor să aprindă mulțimea. Minunea săvârşită asupra omului pe care ei îl părăsi-seră sub mânia lui Dumnezeu îi impresionase pe oameni atât de mult, încât pentru un timp rabinii au fost uitați. Ei au văzut că Hristos are puterea pe care ei I-o atribuiau numai lui Dumnezeu. Cu toate acestea, demnitatea purtării Lui amabile era într-un contrast izbitor cu purtarea lor îngâmfată. Ei erau dezorientați şi umiliți, recunoscând, dar nemărturisind, că în fața lor e o ființă superioară. Cu cât era mai puternică dovada că Iisus avea putere pe pământ să ierte păcatele, cu atât mai mult ei se afundau în necredință. Din casa lui Petru, unde îl văzuseră pe slăbănog vindecat prin Cuvântul Domnului, ei au plecat să născocească noi planuri pentru a-L aduce la tăcere pe Fiul lui Dumnezeu.
Bolile trupeşti, oricât de rele şi înrădăcinate, erau vindecate prin puterea lui Hristos, dar boala sufletească îşi înfigea rădăcinile tot mai adânc în aceia care închideau ochii față de lumină. Lepra şi paralizia nu erau atât de îngrozitoare ca bigotismul şi necredința.
În familia slăbănogului a fost o mare bucurie când el s-a întors acasă, ducând cu uşurință patul pe care foarte încet fusese luat din fața lor cu puțin timp mai înainte. Ei s-au adunat cu lacrimi în ochi în jurul lui, abia îndrăznind să-şi creadă ochilor. El stătea în fața lor plin de putere. Brațele pe care ei le văzuseră lipsite de viață acum erau gata să se supună voinței lui. Carnea lui zbârcită şi vânătă era acum fragedă şi rumenă. El mergea cu pas hotărât şi liber. Bucuria şi speranța erau scrise pe fiecare trăsătură a feței lui şi o expresie de curăție şi de pace luase locul urmelor păcatului şi ale suferinței. Mulțumiri pline de bucurie se înălțau din casa lor şi Dumnezeu era proslăvit prin Fiul Său, care îi dăduse din nou nădejde celui dezamăgit şi tărie celui zdrobit. Omul acesta şi familia lui erau gata să-şi dea viața pentru Iisus. Nicio îndoială nu le umbrea credința, nicio urmă de necredință nu păta încrederea în Acela care adusese lumină în casa lor întunecată.