„El va răsplăti fiecăruia după faptele lui, va da potrivnicilor Săi mânia, va întoarce la fel vrăjmaşilor săi şi va da ostroavelor plata cuvenită!”
Isaia 59:18
Odinioară cel mai puternic conducător european, Napoleon Bonaparte, şi-a sfârşit zilele în exil, pe o insulă din Atlanticul de Sud. A murit în 1821, convins că era ucis de englezii care îl luaseră prizonier. „Mor prematur, asasinat de oligarhia engleză şi de asasinul ei plătit.”
Când ştirea morţii lui Napoleon a ajuns în Europa, lumea a răsuflat uşurată: omul care dominase continentul timp de un sfert de secol se stinsese. Acuzaţia formulată de Napoleon, divulgată mai târziu, a fost considerată ca fiind paranoia răzbunătoare a unui muribund.
În anii următori, s-au publicat nenumărate cărţi despre el, inclusiv memoriile mai multor persoane care l-au însoţit în exil pe Insula Sfânta Elena. Ultima carte care prezenta ultimii ani de viaţă ai împăratului a fost autobiografia devotatului său valet, Louis Marchand, scrisă pentru fiica sa „ca să-ţi arăt ţie şi, mai târziu, copiilor tăi ce a însemnat împăratul pentru mine”, şi a fost publicată de un nepot în 1955.
Cartea a fost citită pe nerăsuflate de suedezul Sven Forshufvud, dentist, toxicolog şi admirator al lui Napoleon. Mulţi istorici puseseră la îndoială versiunea oficială a morţii împăratului, dar nimeni nu putuse oferi suficiente dovezi pentru a formula o acuzaţie. Memoriile lui Marchand, considera dr. Forshufvud, conţin informaţii care probează că Napoleon a fost otrăvit. Investigaţiile sale l-au purtat prin Europa, prin America de Nord şi pe Insula Sfânta Elena, şi au dus la o concluzie senzaţională publicată în 1978, la 157 de ani de la moartea lui Bonaparte. Napoleon, susţine suedezul, a fost otrăvit cu arsenic. Ucigaşul? Nu Sir Hudson Lowe, guvernatorul englez pe care Napoleon îl dispreţuia atât de mult, ci o persoană din propriul său anturaj, un companion francez: contele Charles-Tristan de Montholon.