„Sătulul calcă în picioare fagurul de miere, dar pentru cel flămând toate amărăciunile sunt dulci.”
Proverbe 27:7
Un cal traia cu mânzul său vivace într-o vale mirifică cu pășuni verzi, râuri limpezi și umbra răcoroasă a multor copaci.
Dar mânzului îi mergea ca și oamenilor care au de toate: era nemulțumit. Nu făcea decât ceea ce-i aducea plăcere: dormea, deși nu era oboist, era comod, sătul și în cele din urmă ajunse să disprețuiască valea. "Tată, dacă trebuie să mai trăiesc aici, sigur mă voi îmbolnăvi. Iarba nu-mi mai place, aerul este așa de sufocant, râul este murdar. Trebuie să plecăm de aici!"
Așa că au plecat de aici. S-au urcat pe cărărui abrupte spre coama muntelui. Vântul rece bătea tare și aproape că nu mai găseai petic de iarbă. A doua zi, mânzul părea epuizat și fără vlagă din cauza foamei. A treia zi, nu-și mai putea mișca picioarele.
"Este timpul să ne întoarcem", spuse tatăl, și-l conduse pe fiul său în vale pe un alt drum. Sosiră acolo abia noaptea. Abia simți sub picioarele sale iarba fragedă și proaspătă și mânzul necheză cu bucurie: "Tata, ramânem aici. Niciodată nu am mâncat o iarbă așa de frumos mirositoare și așa de gustoasă!" După ce s-a făcut dimineață, mânzul a observat că tocmai în această vale au trait și mai înainte. De rușine, nu mai îndrăznea să privească la tatăl său.