Există un cântec vechi care spune: „Doamne, este greu să fiu smerit când sunt desăvârșit în toate privințele!” Destul de caraghios, nu-i așa? Așa pare, până când cineva se poartă într-adevăr astfel. Atunci nu mai este caraghios. Este tragic.
Cealaltă cale prin care putem greși în privința smereniei este să ne mândrim cu ea. Greșeală! Aceasta se numește neprihănire de sine. Isus ne arată lucrul acesta în cea de-a doua povestire, din Luca 18:9-14. Doi oameni, a spus Isus, s-au dus la Templu să se roage.
Imaginează-ți fariseul mergând țanțoș, pozând, afișând un chip exagerat de sfânt, împreunându-și mâinile sau ridicându-le sus, privind în jur ca să fie sigur că toți îl observă și rugându-se cu un glas puternic, într-un ton fals smerit: „Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sânt ca ceilalţi oameni, hrăpăreţi, nedrepţi, preacurvari sau chiar ca vameşul acesta. Eu postesc de două ori pe săptămână și dau zeciuială din toate veniturile mele.”
Nu simți nevoia să exclami: „Ei bine! Ce persoană extraordinar de importantă ești!”
Adevărata smerenie se va recunoaște probabil în această imagine. Îți amintești privirea pe care am aruncat-o săptămâna trecută acelui om fără adăpost? Îți amintești ce i-am spus în cea mai deplină confidențialitate celui mai bun prieten despre cutare persoană? O, Doamne, ajută-mă să nu fiu asemenea fariseului aceluia! Iartă-mă atunci când sunt!
Vameșul, în schimb, nici măcar nu îndrăznea să-și ridice fața din mâini. Știa că era păcătos. Ceea ce nu știa era faptul că Isus îi putea auzi rugăciunea. „O, Dumnezeule”, a șoptit el, probabil cu lacrimi, „ai milă de mine! Iartă-mă!”
Când Îl așezi pe Dumnezeu pe primul loc în fiecare clipă și în fiecare colț al vieții, nu mai rămâne loc pentru neprihănirea de sine. Unul dintre cele mai instructive detalii ale parabolei este publicul căruia i-a adresat-o Isus: celor care erau mulțumiți de propria performanță morală și îi priveau cu dispreț pe oamenii obișnuiți.
Un om smerit, care învață să-L așeze pe Dumnezeu pe primul loc, nu se va gândi nici măcar să fie satisfăcut de propria persoană sau să-i privească de sus pe oamenii obișnuiți. Își va aminti că singura poruncă este iubirea și va dori să se apropie de ceilalți, asigurându-i: „Dumnezeu iartă. Nu vă temeți! N-ați crede câte lucruri mi-a iertat și a schimbat în mine! Va face același lucru și pentru voi. Vă promit.”
Isus încheie povestirea prin ideea aceasta: dacă umbli cu nasul pe sus, vei sfârși căzând cu fața la pământ, însă, dacă ești mulțumit să fii pur și simplu tu însuți, vei deveni mai mult decât ai fost.
Învățător al celor smeriți, învață-mă. Îndepărtează mândria, încrederea în mine însumi și orice urmă de neprihănire de sine. Arată-mi adevărata mea persoană — nimic în comparație cu Tine — și adevărata valoare pe care o am înaintea Ta — valorând totul, chiar și viața Ta! Îți mulțumesc! Amin.