Biblia cuprinde mai multe paradoxuri decât orice alt gen de literatură. Unul dintre cele mai izbitoare se găsește în cuvintele apostolului Pavel din 2 Corinteni 12:7-10: „Și, ca să nu mă umflu de mândrie din pricina strălucirii acestor descoperiri, mi-a fost pus un țepuș în carne, un sol al Satanei, ca să mă pălmuiască și să mă împiedice să mă îngâmf. De trei ori am rugat pe Domnul să mi-l ia. Și El mi-a zis: «Harul Meu îți este de ajuns; căci puterea Mea, în slăbiciune, este făcută desăvârșită.» Deci mă voi lăuda mult mai bucuros cu slăbiciunile mele, pentru ca puterea lui Hristos să rămână în mine. De aceea simt plăcere în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări, pentru Hristos; căci când sunt slab, atunci sunt tare.”
Aici întâlnim două afirmații paradoxale strâns unite. „Puterea mea este făcută desăvârșită în slăbiciune”, iar a doua: „Când sunt slab, atunci sunt tare”. Aceste cuvinte sună straniu, mai ales privite din perspectivă rațională. Omul căzut nu a considerat niciodată slăbiciunea ca putere și nici invers. Evident, multe lucruri pe care lumea le socoate slabe sunt de fapt tari, iar altele, considerate tari, sunt în realitate slabe, privite dintr-o perspectivă corectă.
Tot astfel, ceea ce lumea numește înțelepciune este adesea nebunie. Pavel scrie bisericii din Corint: „Căci ceea ce este socotit de lume ca fiind nebunie în Dumnezeu este mai înțelept decât înțelepciunea oamenilor, iar ceea ce este considerat slăbiciune în Dumnezeu este mai tare decât puterea oamenilor. De pildă, frații mei, gândiți-vă la chemarea pe care v-a făcut-o Dumnezeu vouă. Nu au fost chemați mulți dintre cei înzestrați doar cu înțelepciune omenească, nici mulți cu poziții și influență, nici mulți de viță nobilă. Dar Dumnezeu a ales lucrurile pe care lumea le consideră nebune pentru a-i face de râs pe înțelepții ei” (1 Corinteni 1:25-27, traducerea Weymouth).
Cineva spunea că „atunci când Dumnezeu este implicat, bătăliile veacurilor nu sunt câștigate neapărat cu ajutorul carelor”. Cuvintele lui Isus către Petru – „Toți cei ce scot sabia de sabie vor pieri” – s-au adeverit în istoria marilor imperii: Egipt, Asiria, Babilon, Medo-Persia, Grecia și Roma, dar și în a zeci de alte națiuni. Niciodată conducătorii lumii n-au înțeles că puterea se naște din slăbiciune.
„Cine crede că stă în picioare să ia seama să nu cadă” este un avertisment înțelept atât pentru persoane, cât și pentru națiuni. Este adevărat, pentru că omul care se crede tare nu-și cunoaște slăbiciunea. Samson, care se socotea prea puternic pentru a fi învins, a căzut în capcana unei femei și și-a pierdut principiile, puterea și vederea.
După ce arhanghelul Mihail îl învinge pe Lucifer în cer, cel biruit coboară pe pământ. Isus Hristos a venit apoi ca un prunc și a învins „balaurul”. Biserica luptătoare nu este înfățișată ca un uriaș, ci ca o femeie; totuși, ea apare înaintea dușmanilor „cumplită ca o oștire sub steagurile ei”. Când s-a bizuit pe numere, bogăție și putere politică, biserica a fost slabă; dar în vremuri de persecuție și de aparentă slăbiciune, puterea ei a fost cea mai mare.
Pe plan personal, creștinii au fost cu adevărat tari doar când și-au recunoscut slăbiciunea și nevoia de ajutor divin. Când Saul din Tars a pornit spre Damasc, se simțea puternic; fusese delegat de preoți să prindă creștini și să zdrobească credința. Însă întâlnirea cu Isus l-a transformat cu totul. A ajuns la destinație un om pocăit și smerit, care se socotea „cel dintâi” dintre păcătoși. A învățat din experiență că puterea se desăvârșește în slăbiciune și că un om este cu adevărat tare doar când își cunoaște neputința.
Același principiu îl găsim în prima fericire: „Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăția cerurilor.” Nu sărăcia intelectuală este lăudată aici, ci recunoașterea sărăciei spirituale. Despre biserica din Laodiceea se spune că se credea „bogată și plină de bunuri”, dar Hristos o vede „nenorocită, săracă, oarbă și goală”. Tocmai pentru că se cred puternici, acești oameni sunt de fapt slabi.
Trebuie să spunem și noi împreună cu Pavel: „Căci când sunt slab, atunci sunt tare.” Aceasta este înțelepciunea și experiența de care avem nevoie în biserica de astăzi. Gândiți-vă la un arcaș: cu cât trage mai tare de coarda arcului, cu atât săgeata va zbura mai departe. În mod asemănător, cu cât suntem întinși mai mult de încercări, cu atât putem fi proiectați mai departe în credință. Slăbiciunile noastre nu sunt obstacole, ci puncte de sprijin pentru harul divin. Așa cum un zmeu se înalță împotriva vântului, nu lăsându-se purtat de el, tot așa creșterea noastră spirituală se produce nu în absența greutăților, ci prin înfruntarea lor cu puterea lui Dumnezeu.
O altă imagine: un diamant brut trebuie șlefuit pentru a străluci. Fiecare lovitură a ciocanului cioplitorului îndepărtează câte o imperfecțiune. Încercările din viața noastră sunt exact acest proces de șlefuire divină. Pavel a înțeles că „țepușul” din carnea lui nu era un blestem, ci o binecuvântare deghizată, menită să-l mențină smerit și dependent de har. Cea mai mare putere a noastră se naște din cea mai adâncă neputință recunoscută.
Ți-a plăcut? Distribuie acest paradox