Isus a spus: „V-am spus aceste lucruri ca să aveți pace în Mine. În lume veți avea necazuri, dar îndrăzniți, Eu am biruit lumea” (Ioan 16:33). „În lume aveți parte de încercări. Dar păstrați-vă curajul viu. Eu am câștigat biruința asupra lumii” (Weymouth).
Ideea că necazurile pot produce curaj și voie bună este o contradicție pentru lume. Numai un creștin autentic poate înțelege aceasta.
Prin „v-am spus aceste lucruri”, Isus se referă la promisiunile din capitolele anterioare, prin care le dă pace și biruință. „Îndrăzniți” era una dintre expresiile Lui preferate. Fără El, pământul ar fi un loc întunecat și lipsit de bucurie.
„În Mine” – Isus este singura sursă de pace. Pavel spune: „Căci El este pacea noastră, care din doi a făcut unul” (Efeseni 2:14). Promisiunea este: „Pace, pace celui de departe și celui de aproape!” Cei răi însă „n-au pace, zice Dumnezeul meu” (Isaia 57:19-21).
Textul ne învață că cei care au pace în Hristos vor avea necazuri în lume. Pavel spune: „pentru ca nimeni din voi să nu se clatine în aceste necazuri; căci știți singuri că la aceasta suntem rânduiți” (1 Tesaloniceni 3:3). Atacurile vrăjmașului sunt dovada evlaviei noastre – un motiv de bucurie.
Apostolii, după ce au fost bătuți în Sinedriu, „au plecat … bucurându-se că au fost învredniciți să fie batjocoriți pentru Numele Lui” (Faptele 5:41). Iacov scrie: „Nu faceți altceva decât să vă bucurați, frații mei, atunci când vă găsiți înconjurați de diferite încercări” (Iacov 1:2). Isus spune: „Bucurați-vă și înveseliți-vă, pentru că răsplata voastră este mare în ceruri; căci tot așa au prigonit pe prorocii care au fost înainte de voi” (Matei 5:12).
Din perspectiva lumii, aceasta este o enigmă. Fericirea lumii depinde de împrejurări, dar creștinul are în inimă Izvorul păcii. Isus, deși „om al durerii”, manifesta o seninătate mai presus de lume. Doar de două ori ni se spune că a plâns – era excepția, nu regula. Inima Lui era un izvor de viață, iar oriunde mergea, aducea pace și bucurie.
„Mântuitorul nostru era profund serios și plin de zel, dar niciodată posomorât. Viața celor ce Îl urmează va fi plină de planuri serioase, dar și de pace și bucurie.”
Când trecem prin încercări, să ne bucurăm – ele sunt binecuvântări deghizate. În cuptorul necazului, zgura este îndepărtată de aurul caracterului. Șlefuirea este dureroasă, dar rodul ei este veșnic. Gândiți-vă la un sportiv care se antrenează pentru Jocurile Olimpice. Cu cât antrenamentul este mai dur, cu atât performanța este mai mare. Niciun campion nu s-a născut din comoditate. Fiecare medalie este precedată de nenumărate ore de sacrificiu, transpirație și chiar lacrimi. Pavel folosește exact această imagine: „Eu mă lupt nu ca unul care lovește în vânt" (1 Corinteni 9:26). Suferințele nu sunt semnul eșecului, ci al antrenamentului divin.
Un arc care nu este întins nu poate lansa săgeata. Tensiunea din coarda arcului este cea care dă putere săgeții. Încercările din viața noastră sunt această „întindere" necesară pentru a ne proiecta spre ținte mai înalte. Fără tensiunea provocată de dificultăți, am rămâne la nivelul solului, fără să atingem potențialul pe care Dumnezeu l-a planificat pentru noi.
Un cărbune care este separat de celelalte cărbuni aprinși se răcește repede. Dar un cărbune care rămâne în mijlocul focului devine și el foc. În momentele de încercare, tentația este să ne izolăm, să ne retragem din comunitatea credincioșilor. Dar exact aceasta este cea mai mare greșeală. Când suferim împreună cu frații, focul comun ne menține aprinși, iar bucuria împărtășită devine mai dulce. De aceea Pavel ne îndeamnă: „Bucurați-vă cu cei ce se bucură și plângeți cu cei ce plâng" (Romani 12:15).
Ți-a plăcut? Distribuie acest paradox