„Vei fi întărită prin neprihănire. Izgonește neliniștea, căci n-ai nimic de temut, și spaima, căci nu se va apropia de tine.”
Isaia 54:14
Trauma, e ca momentul acela în care cineva vine și toarnă o găleată de vopsea roșie pe covorul tău din sufragerie.
Asiști neputincios la mizeria care s-a făcut. Sigur, nu e mizeria ta, însă e sufrageria ta. Așa că te apuci să cureți. Și îți dai toată silința (adică timp, energie, resurse) să cureți cât poți tu de bine. Așa că după un timp, pare că nimic nu s-a întâmplat.
Numai că după câteva luni, găsești câțiva stropi de vopsea sub canapea. Încerci să îi ignori, însă te macină gândul că îi poate vedea și altcineva. Și te apuci iar de curățat (cu timp, energie și resurse).
Iar peste câteva luni, în timp ce ștergi sub masă, mai găsești câțiva stropi de vopsea roșie. Nu înțelegi cum de nu te-ai gândit să cureți și acolo. Te învinovățești. Și te cuprinde un sentiment de rușine la gândul că putea să îi găsească altcineva. Așa că te apuci să cureți.
Iar acum ești convins că nu mai e strop de vopsea roșie în casă.
Iar peste câțiva ani, te joci cu copilul tău în sufragerie. El apucă marginea covorului și te anunță că a găsit câteva urme vechi de vopsea roșie pe scândura podelei.
Te simți rușinat, vinovat că nu te-ai gândit să te uiți și acolo, sub covor După care te cuprinde un sentiment intens de furie și de neputință: după toți acești ani cum de încă mai găsești urme de vopsea?
Începi să cauți vinovații. Și te apuci iar de curățat.