„Voi sunteţi lumina lumii. O cetate aşezată pe un munte nu poate să rămână ascunsă.”
Matei 5:14
Două pietricele trăiau între altele în albia unui râu. Se distingeau pentru că erau de un albastru intens. Când ieșea soarele, străluceau ca două bucățele de cer. Discutau în fiecare zi despre ce își doreau să ajungă.
Într-o zi, au fost adunate de un om. Un timp s-au sufocat în diverse cutii până când cineva le-a luat și le-a turtit pe un perete, plasându-le într-un lăcaș de ciment lipicios. Au plâns, au implorat, au insultat, au amenințat, dar două lovituri de ciocan le-au împins și mai mult în acel ciment.
De atunci s-au tot gândit cum să scape. S-au împrietenit cu un fir de apă, care, din când în când, curgea peste ele, și i-au spus: „Scurge-te pe sub noi și scoate-ne din peretele ăsta nenorocit!” Firicelul de apă le-a ascultat și, după câteva luni, cele două pietricele jucau puțin în locașul lor din perete.
Într-o zi, în sfârșit au căzut. De pe pământ, contemplau locul de unde căzuseră. Era un splendid mozaic format din mii de pietricele, reprezentând chipul lui Iisus Hristos. Dar în figura Lui era ceva ciudat... era orb... Pietricelele au înțeles în sfârșit.
În întunericul în care căzuseră, fără să observe, omul care făcea curățenie le-a măturat și le-a aruncat la gunoi.
Sursă: Humberto Agudelo