„Domnul întăreşte paşii omului când Îi place calea lui.”
Psalmul 37:23
Graffiti este o formă controversată de artă pentru că artiştii îşi expun lucrările în locuri interzise. Specialiştii spun că nu toate mâzgălelile făcute în stil haotic sunt graffiti. Graffitii înseamnă acte creatoare care constau în iscripţii caligrafiate sau imagini pictate pe pereţi. A mâzgăli ceva fără pic de talent, cu vopsea pe un perete proaspăt se numeste vandalism şi nu are nimic de-a face cu arta. Şi dacă nu avem acordul proprietarului acelei suprafeţe, tot la capitolul vandalism se înscrie.
Sunt şi cazuri când treci pe lângă o clădire şi descoperi un fel de capodoperă. Un perete pe care s-a făcut graffiti ca artă şi arată copleşitor. Ce ar fi dacă apoi ai trece pe lângă acelaşi perete şi l-ai găsi văruit în alb? Ce ar fi mai bine: un perete văruit care în cel mai scurt timp are să arate murdar sau o capodoperă ce face lumea să se oprească? Este nevoie de ceva viziune pentru a înţelege că în societate trebuie lăsată creativitatea să se manifeste. Altfel nu ştiu unde vom ajunge cu pereţii văruiţi doar în alb.
Uneori inimile noastre sunt ca aceşti pereţi pe care noi îi vrem neapărat să fie vopsiţi în alb, fără pic de culoare! Vieţi simple, vieţi fără substanţă, vieţi care se derulează fără să aibă o bucurie în ele. Vieţi ca nişte măşti de actori. Vieţi fără nici o şansă de a ieşi din anonimat. Alteori inimile noastre sunt ca nişte pereţi frumos ornaţi cândva, dar vandalizaţi de cei care vor neapărat să-şi arate deşteptăciunea, de către cei care vor să scoată în evidenţă că ei se pot strecura şi pot distruge ceea ce este corect, senin şi serios. Aceste inimi ajung să fie pline de mâzgă, şi noi le credem cine ştie ce minuni. De fapt ele sunt nişte răni continue.
Viaţa noastră ar trebui să fie undeva la mijloc. Între logica aspectuoasă şi graffiti calculat. Să fie când plăcută, cu iz de aventură ţinută sub control, când gata de sacrificiu, nemaiţinând cont de lucrurile care ne plac nouă. Acest echilibru nu poate fi dat de nimic altceva decât de o gândire profundă care îi aparţine lui Dumnezeu.
Sursă: Bianca Timşa-Stoicescu