„Dimpotrivă, dacă îi este foame vrăjmaşului tău, dă-i să mănânce; dacă-i este sete, dă-i să bea; căci, dacă vei face astfel, vei grămădi cărbuni aprinşi pe capul lui.”
Romani 12:20
Cunoscutul scriitor Ionel Pop a fost invitat să ia masa în casa pe care o deținea la țară un prieten. În jurul casei era o livadă frumoasă, pe care o împodobeau și diferiți arbuști decorativi. Masa a fost servită în chioșcul din grădină. Lângă ușa deschisă a chioșcului stăteau tolăniți cei doi câini de vânătoare ai stăpânului. Dormitau, așteptând să le vină și lor rândul.
La un moment dat s-a auzit zgomotul specific al zborului de potârniche. Scriitorul s-a mirat văzând că nici oamenii, nici câinii nu s-au mișcat când au auzit potârnichea zburând. Apoi, potârnichea, care probabil se așezase pe undeva prin apropiere, a venit sprintenă spre chioșc. A ajuns la cei doi câini culcați și, fără frică, a trecut peste ei și s-a oprit pe prag. Câinii nu am făcut altceva decât să deschidă câte un ochi, leneș, că apoi să-l închidă, liniștiți.
Gazda a râs cu poftă de figura pe care o făcuse scriitorul și i-a explicat acestuia că potârnichea aceea era Sura, o pasăre îmblânzită. Pentru a dovedi cele spuse, a chemat-o pe nume. Potârnichea a alergat la picioarele stăpânului și a cules bucuroasă firimiturile de pâine oferite.
Când au plecat de la chioșc, înaintea lor săreau cei doi câini, între ei potârnichea, umflându-se câteodată în pene. Apoi, pasărea, nemulțumită de încetineala convoiului, și-a luat zborul spre curtea în care era erau închiși noaptea câinii. De ce tocmai acolo? Pentru că nu se împrietenise cu găinile, ci cu cei doi câini de vânătoare, dușmanii de moarte ai neamului ei. Deseori, pe când câinii dormeau, potârnichea vâna muștele care se adunau și îi necăjeau prietenii.
De doi ani această potârniche era adoptată de oameni și de câini și nici prin gând nu-i trecea să plece în lumea ei. Hoinărea prin livadă, liberă, după care se întorcea singură „acasă”.