Introducere – Cadrul istoric al formării Crezului
Crezul creștin s-a născut în focul controversei ariene cu privire la divinitatea Domnului Isus Hristos și a rămas, de-a lungul istoriei, ca un semn de recunoaștere a adevăraților credincioși.
Trecuseră aproximativ 300 de ani de la evenimentele uimitoare care au zguduit Palestina începutului de secol I. Biserica se răspândise în tot Imperiul Roman, iar în anul 313, prin Edictul de la Milan, împăratul Constantin s-a arătat favorabil Creștinismului, oferindu-i drepturi și privilegii. Odată cu acest decret imperial, istoria Bisericii a intrat într-o nouă etapă.
Cadrul istoric și religios
1. Starea spirituală a Bisericii după moartea apostolilor (Apocalipsa 2:4-5,14-16)
Semnele decăderii spirituale apăruseră chiar înainte de moartea ultimului dintre apostoli, în jurul anului 100. ,,Învățătura stricăcioasă" și-a făcut apariția în Biserică.
2. Învățătorii mincinoși (Faptele Apostolilor 20:29-30; 2 Petru 2:1)
Apostolii – în special Petru, Pavel și Ioan – avertizaseră cu privire la învățătorii mincinoși și ereziile pe care aceștia aveau să le strecoare printre urmașii credincioși ai Domnului Isus.
3. Cum pot fi deosebite învățăturile false de cele adevărate (Matei 7:15-20; 1 Timotei 6:3-5)
Domnul Isus a spus că profeții mincinoși pot fi recunoscuți ,,după roadele lor": îndepărtarea de învățăturile Domnului Isus Hristos, mândria, spiritul certăreț și invidios, obsesia dezbaterilor fără rost, dorința de profit material, interpretarea greșită a Scripturii, negarea divinității Mântuitorului.
4. Importanța învățăturii nealterate (1 Timotei 4:16; Iacov 5:19-20)
Scopul suprem al învățăturii creștine este mântuirea oamenilor. O învățătură diferită sau alterată nu doar că nu informează corect, ci dezinformează și induce în eroare, iar efectul este pierderea veșnică.
Primul Sinod creștin (Niceea, 325)
5. Problema internă a Bisericii
Izbăvită de focul persecuției, Biserica se confrunta cu controversa ariană. Preotul Arie susținea că, dacă Dumnezeu Tatăl L-a născut pe Fiul, atunci Acesta trebuie să fi avut un început. Pe de altă parte, episcopul Alexandru susținea învățătura că Fiul este de aceeași substanță și egal cu Tatăl.
6. Răspunsul Sinodului de la Niceea
În luna mai, anul 325, a fost convocată o adunare la Niceea. Majoritatea episcopilor au respins învățăturile lui Arie ca fiind eretice. Ei s-au oprit asupra credinței că Tatăl și Fiul sunt de aceeași substanță și sunt co-eterni – decizie pe care au formulat-o în Crezul de la Niceea.
Al doilea Sinod creștin (Constantinopol, 381)
Niceea (325) — Primul Sinod Ecumenic
Respinge arianismul. Formulează Crezul de la Niceea, afirmând că Fiul este „de o ființă" (homoousios) cu Tatăl.
Constantinopol (381) — Al Doilea Sinod Ecumenic
Condamnă erezia macedonenilor. Completează Crezul cu învățătura despre divinitatea Duhului Sfânt.
Efes (431) — Al Treilea Sinod Ecumenic
Apără unirea celor două naturi în Hristos. Condamnă nestorianismul.
Calcedon (451) — Al Patrulea Sinod Ecumenic
Definește cele două naturi ale lui Hristos — deplin divină și deplin umană — unite într-o singură Persoană.
7. Subiectul nerezolvat
Sinodul de la Niceea lăsase neclarificată problema divinității Duhului Sfânt. Erezia a venit din partea sectei Macedonenilor, care, deși acceptau divinitatea Fiului, negau divinitatea Duhului Sfânt.
8. Răspunsul Bisericii
Împăratul Teodosiu I a convocat un al doilea Sinod în anul 381, la Constantinopol, în cadrul căruia a fost condamnat arianismul și învățăturile sectei macedonenilor. Textul Crezului de la Niceea a fost revizuit, desăvârșindu-se învățătura despre Sfânta Treime.
Concluzii
Crezul creștin s-a dezvoltat în focul controverselor și a rămas ca un semn de recunoaștere a credincioșilor. El reprezintă prima doctrină creștină uniformă, elaborată ca o declarație și un rezumat al credinței creștine. Afirmațiile Crezului se bazează în cea mai mare parte pe textele inspirate ale Sfintei Scripturi.