În prima jumătate a secolului al XX-lea, relațiile dintre rase — mai ales dintre afro-americani și albii de origine europeană — au devenit tot mai tensionate în Statele Unite, în special în sud. Conferința Generală, având intenții bune și încercând atât să-i protejeze pe toți membrii de prejudecățile adânc înrădăcinate care continuau să-și arate chipul urât, cât și să le ofere membrilor de culoare libertatea de a dezvolta biserica în modul lor, a organizat conferințe regionale în estul, sudul și centrul țării. În celelalte regiuni, tensiunile au continuat să fiarbă, iar violența a devenit tot mai frecventă.
În anul 1944, cu aproape un deceniu înaintea cunoscutului caz al Rosei Parks, o femeie adventistă pe nume Irene Morgan a refuzat să-și cedeze locul din autobuz unei persoane albe. Muncise întreaga zi într-o fabrică și era epuizată.
Un ajutor de șerif a încercat s-o scoată din autobuz, iar ea s-a împotrivit, lovind cu mâinile și picioarele. Când cazul a ajuns în instanță, a pledat vinovată pentru opunere la arestare și a plătit amenda de o sută de dolari. A refuzat însă să achite amenda de zece dolari pentru încălcarea legilor de segregare din Virginia.
În schimb, a contestat hotărârea până la Curtea Supremă. Thurgood Marshall, care avea să devină primul judecător afro-american al Curții Supreme, i-a susținut cauza și a câștigat. La 3 iunie 1946, instanța a hotărât că segregarea în autobuze era neconstituțională.
Tată al nostru, cât de mult trebuie să-Ți frângă inima iubitoare faptul că îi vezi pe copiii Tăi certându-se, luptându-se și chiar ucigându-se! Te rog să smulgi din mine și cea mai mică urmă de prejudecată, fie că se îndreaptă împotriva rasei, originii etnice, sexului, situației materiale sau numai împotriva unor atitudini și credințe diferite. Sădește în mine certitudinea adâncă a faptului că toți Îți aparțin și că îi iubești atât de mult, încât ai murit pentru ei. Amin.