Nu se putea spune că Arthur dorea să devină adventist de ziua a șaptea. Nici măcar nu se putea spune că dorea să fie creștin! Mama lui decorase întreaga casă cu o hartă mare a Imperiului Britanic, portrete înrămate ale împăraților romani și deviza: „Învață să gândești imperial.” Iar Arthur a făcut tocmai aceasta. În toată copilăria a dorit să intre în marină, iar în anul 1910, când avea treisprezece ani, părea că visul lui avea să se împlinească. Mama începuse să facă planuri pentru a-l înscrie ca aspirant pe o navă.
Apoi au venit două tragedii. Prima a fost pierderea tatălui său, o lovitură cumplită pentru orice familie. A doua a fost interesul brusc al mamei lui pentru profeții și convertirea ei — dintre toate posibilitățile! — la adventismul de ziua a șaptea. Arthur a fost îngrozit și atât de hotărât să nu meargă pe același drum, încât timp de trei ani s-a împotrivit oricărei încercări a ei de a-l conduce în acea direcție. Odată a ieșit chiar pe fereastra dormitorului pentru a scăpa când a aflat că venea pastorul.
În cele din urmă a cedat insistențelor ei și s-a înscris la Stanborough College, o școală adventistă deschisă în 1902. A urmat apoi o tragedie mult mai mare: Marele Război, cunoscut astăzi sub numele de Primul Război Mondial. Nu numai că a fost o perioadă înfiorătoare, care și-a lăsat amprenta asupra lui Arthur Maxwell și a milioane de alți oameni, dar vasul pe care ar fi trebuit să slujească a fost scufundat în luptă.
Mare Împărat, Tu stăpânești tot ce există, dar nu lucrezi prin forță pentru a recâștiga teritoriile revendicate de vrăjmaș. Și totuși, știu că vei birui — că ai biruit deja! Nu mai rămân decât ultimele operațiuni și eliberarea tuturor captivilor care încă doresc să trăiască în imperiul Tău de iubire. Arată-mi rolul meu. Amin.