Este cât se poate de ciudat. Toți creștinii cred că ar trebui să păzim Cele Zece Porunci. Cei mai mulți oameni de alte credințe — precum și oamenii morali, indiferent dacă au sau nu vreo credință — sunt de acord că ele reprezintă, cel puțin, o idee bună. Unii, străduindu-se din răsputeri să fie „suficient de buni” pentru a-I plăcea lui Dumnezeu, devin chiar rigizi și legaliști: „Avem neapărat nevoie de toate acele «Să nu...», rostite cât mai tare și mai sever cu putință”, spun ei.
Ei bine, aproape de toate. Cu excepția celei din mijloc — aceea care nu seamănă atât cu o poruncă, cât cu un cadou frumos împachetat și legat cu fundă, oferit fără întârziere fiecărei ființe omenești — și, de fapt, fiecărei ființe vii — de pe planetă. „Vrem să ascultăm de Tine, Doamne. Vrem să ne simțim vinovați când nu ascultăm și mai ales să-i facem pe ceilalți să se simtă vinovați când nu ascultă. Dar Îți mulțumim, totuși nu avem nevoie de un dar.”
Cum adică?
Nu dorești o zi liberă garantată în fiecare săptămână, pentru tot restul vieții? Nu dorești timp să te liniștești, timp pentru Dumnezeu, pentru ceilalți și pentru tine? Timp pentru frumusețe și pentru iubire? Nu dorești o pauză?
Ciudat!
Poate că diavolul știe că, dacă am primi cu adevărat darul Sabatului cu un „Îți mulțumesc!” rostit din toată inima și ne-am cufunda în binecuvântarea lui în fiecare săptămână, nu am mai cădea în multe dintre capcanele sale. De exemplu, nu am mai deveni obsedați să respectăm regulile în mod impecabil. Nu ne-am mai imagina că Dumnezeu este permanent mânios pe noi. Nu am mai uita că El există. Nu ne-am mai purta rău cu noi înșine, cu ceilalți, cu animalele sau cu planeta.
Doamne al Sabatului, Îți mulțumesc din toată inima pentru darul zilei de Sabat! Este cadoul desăvârșit: niciodată prea mare sau prea mic, întotdeauna de culoarea potrivită și exact ceea ce îmi trebuie în săptămâna aceasta! Amin.