„El nimiceşte planurile oamenilor vicleni, şi mâinile lor nu pot să le împlinească.”
Iov 5:12
Odată vulpea a pornit împreună cu hiena la pescuit. Pe înserat, mulţumite de câţi peşti prinseseră, se gândiră să-i frigă.
Facem fiecare câte un foc bun şi ne frigem peştii, zise hiena întâi, adresându-se vulpii.
Şi, ca să ne priască, hai să rămânem aici, pe malul apei, şi să ne îndestulăm, încheie vulpea, ostenită de cât pescuise.
Fiecare aprinse câte un foc şi amândouă își fripseră peştii pe care-i prinseseră. Îşi potoliră setea şi fiecare adormi lângă focul ei. Era o noapte de vară, plăcută şi cu lună plină. Vulpea, care ştia multe, cu un ochi era la lună, dar cu altul îşi veghea, neîncrezătoare, peştii care-i mai rămăseseră. Vicleană cum era, răsufla tare ca să pară că doarme adânc, deşi era la pândă, bănuind-o de lăcomie pe vestita hienă. Şi, ca să fie şi mai sigură, fierul de la frigarea încinsă îl ţinea lângă ea.
Şi presimţirea ei se dovedi a fi întocmai. Hiena, ascultând cu grijă răsuflarea vulpii, se mai apropie puţin de ea şi, crezând că doarme dusă, ca s-o prade în voie, o întrebă: „Ai şi adormit, cumătră vulpe?” Dar vulpea nu-i răspunse, curioasă de ce avea să urmeze. În vârful labelor, hiena înălţă vreo zece peşti din sacul vulpii.
Dar, când s-o ia la goană, vulpea făcu jap! jap! cu fierul încins pe spinarea hienei, de-o arse toată. Numai dungi rămaseră pe spinarea ei. Şi prefăcându-se că n-ar şti pe cine arde cu fierul roşu, strigă spre culcuşul hienei: „Păzeşte-te, prietenă, că ne pradă hoţii!”
Cu spinarea numai dungi, hiena o luă la sănătoasa, urlând şi tot urlând. De atunci se spune că hiena a rămas cu spinarea dungată.
Sursă: Ani de școală