„Împarte-ţi pâinea cu cel flămând şi adu în casa ta pe nenorociţii fără adăpost; dacă vezi pe un om gol, acoperă-l, şi nu întoarce spatele semenului tău.”
Isaia 58:7
Povestea Normei a început în anul 1995, pe marginea unei căi ferate. Aştepta, împreună cu sora ei cu care mersese să cumpere lapte şi pâine pentru masa de dimineaţă, să treacă Bestia. Aşa erau numite trenurile rapide care treceau de două-trei ori pe zi prin satul lor dintr-o zonă muntoasă a Mexicului. Văzuseră de mai multe ori oameni agăţaţi de trenurile marfare sau urcaţi pe vagoane, dar îi credeau aventurieri care călătoreau fără să plătească. În acea dimineaţă însă aveau să descopere puţin din povestea lor cutremurătoare.
„Mamă, ne este foame!” Din fiecare vagon, acelaşi strigăt. Fără să stea pe gânduri, au luat cutiile cu lapte şi pâinile pe care le aveau şi le-au aruncat în trenul care s-a îndepărtat repede. Puteau acum să treacă, doar că nu mai aveau nimic de mâncare. S-au temut de reacţia mamei lor, dar aceasta, în loc să le certe, le-a ajutat să pună la cale un plan.
Au început să pregătească zilnic 30 de porţii simple de mâncare, cu orez, fasole şi tortilla tradiţionalele plăcinte mexicane de porumb. Puneau apoi apă în sticle, pe care le legau cu o sfoară două câte două. Aşteptau trenul şi le aruncau mâncarea şi apa celor despre care au aflat că sunt imigranţi din America Centrală care încercau să ajungă ilegal în Statele Unite ale Americii, traversând Mexicul. Printre imigranţi se aflau din ce în ce mai multe femei, chiar şi copii. Normei, surorii şi mamei ei li s-au mai alăturat şi alte femei din sat, aşa că puteau să pregătească mai multe porţii. Unele dintre ele erau soţii de imigranţi stabiliţi în Mexic, aşa că ştiau cât de important este ajutorul lor. Şi-au spus Las Patronas , după numele localităţii lor, Guadalupe la Patrona. Una dintre cele mai bătrâne femei îşi amintea de anii în care trenurile nu veneau cu oameni. „Apoi au început să se urce pe ele din ce în ce mai mulţi oameni. Arătau ca muştele lipite de vagoane. Cred că ce facem noi acum este ceea ce părinţii noştri ne-au învăţat: să respectăm oamenii şi, mai presus de toate, să-i iubim. Iubirea nu costă nimic.”
Timp de 10 ani nu a trecut o zi în care Las Patronas să nu gătească pentru imigranţi, fără să primească vreun ajutor şi fără să fie ştiute de nimeni. Dintr-o acţiune umanitară, efortul lor s-a transformat şi într-o mişcare activistă, simbolizând rezistenţa în faţa unui sistem în care singurii traşi la răspundere sunt imigranţii. În 2013, Las Patronas au primit Premiul Naţional pentru Drepturile Omului, cea mai însemnată distincţie din Mexic în acest domeniu.