„Atunci, Hanun a luat pe slujitorii lui David, le-a ras barba pe jumătate şi le-a tăiat hainele pe jumătate până la coapse. Apoi le-a dat drumul. David, înştiinţat de lucrul acesta, a trimis nişte oameni înaintea lor, căci oamenii aceia erau foarte batjocoriţi, şi împăratul a poruncit să le spună: Rămâneţi la Ierihon până vă va creşte barba şi pe urmă să vă întoarceţi. ” - 2 Samuel 10:4
5
Regele Ludovic al XIV-lea al Franţei (1638 1715) a început să chelească pe la vârsta de 30 de ani, lucru care-l deranja profund. Purta o perucă, pe care şi-o punea dimineaţa în pat, la trezire, cu draperiile trase şi pe care o dădea jos în acelaşi fel seara, la culcare. În această perioadă, perucile au ajuns foarte populare în Europa, iar spre sfârşitul secolului al XVIII-lea, numai în Paris lucrau 850 de peruchieri.
În secolul al XVIII-lea, perucile au atins culmea gloriei, cele pentru femei având până la 60 cm înălţime. Aşezarea pe cap era destul de complicată, aşa că se ajunsese să se doarmă cu ele. Trebuie să ne amintim că acum 200 de ani săpunul nu era nici ieftin, nici uşor de găsit, astfel încât perucile (şi părul celui care le purta) se umpleau inevitabil de tot felul de paraziţi umani, în special de păduchi.
De unde provenea părul folosit? Cel mai bun provenea de la alţi oameni, iar săracii câştigau sume bunicele dacă vindeau un păr bogat şi frumos. Desigur, o sursă alternativă o reprezenta părul de la cadavre.
Bărbile şi mustăţile au fost la modă în diferite epoci încă din vremea babilonienilor, fiind purtate atât ca semn al distincţiei, cât şi al masculinităţii. Uneori, aceste semne distinctive se purtau cu prilejul unor ceremonii, erau parfumate sau li se dădea o formă deosebită, iar tăierea bărbii unui bărbat era considerată o umilinţă similară tăierii părului unei femei. Arabii obişnuiau să jure „pe barba Profetului”.