„Dumnezeu S-a uitat la tot ce făcuse şi iată că erau foarte bune.”
Geneza 1:31
Nu-i rău zidită lumea, iar ca s-o dovedesc N-am să cutreier cerul și-ntregul zodiac; Mă mulțumesc Să iau drept pildă un dovleac.
Îl măsura țăranul, zicându-și cu uimire:
-Ce țigvă mare, pe ce vrej subțire!
Cel ce-a făcut dovleacul n-a fost prea iscusit Și nu l-a pus să crească la locul potrivit.
Cu mintea mea de grădinar, Știam mai bine cum să fac:
Puneam dovleacul în stejar.
La așa fruct, așa copac.
Păcat că cel din ceruri, la care-a fost cuvântul, Cum spune popa nostru, când a zidit pământul, N-a mai chemat pe alții la marele lui sfat; Asemenea greșeală nu s-ar mai fi-ntâmplat.
Dar ce, de pildă, ghinda, un bob cât degetarul, S-atârne caraghioasă, în ditamai stejarul?
Mă uit și văd că Domnul n-a potrivit măsura; De-aci pornește toată-ncurcătura.
O minte pururi trează Nu știe ce-i odihna: necontenit veghează!
Apoi, voind la umbră oleacă să se-întindă, Sub un stejar bătrân făcu popas.
Când sforăia mai bine, S-a fost desprins o ghindă Și l-a pălit pe nas.
Tresare omul nostru pe patul lui de iarbă, Își pipăie obrazu-nsângerat, Culege ghinda hoață, ce se-ascunsese-n barbă, Și, ca printr-o minune, gândirea și-a schimbat (A fost de-ajuns un bobârnac).
„Ah! Sângerez! își zise, dar ce m-aș fi făcut Pe capul meu de-ar fi căzut, În loc de ghinda mică, cogeamite dovleac?
M-ar fi turtit!”
Și astfel cârtitorul, mustrându-se în gând, Se-ntoarse-acasă, lăudând Înțelepciunea celui ce lumea a zidit.
Sursă: Ghinda şi dovleacul – La Fontaine