Lucrarea îngerilor - de la David până la captivitatea babiloniană
Domnia lui David
Chivotul a rămas în casa lui Abinadab până când David a fost făcut rege. El a adunat laolaltă pe toţi oamenii aleşi ai lui Israel, treizeci de mii, şi s-a dus să aducă chivotul lui Dumnezeu. Ei au aşezat chivotul într-un car nou şi l-au scos din casa lui Abinadab. Uza şi Ahio, fiii lui Abinadab, conduceau carul. David şi toată casa lui Israel cântau înaintea Domnului cu tot felul de instrumente muzicale. „Şi când au ajuns la aria lui Nahon, Uza şi-a întins mâna ca să apuce chivotul, pentru că erau să-l răstoarne boii; şi Dumnezeu l-a omorât acolo pentru greşeala lui şi el a murit acolo, lângă chivotul lui Dumnezeu”. Uza se mâniase pe boi, pentru că s-au împleticit. El a arătat vădită neîncredere în Dumnezeu, ca şi când Acela care adusese chivotul înapoi din ţara filistenilor nu era în stare să-i poarte de grijă. Îngerii care însoţeau chivotul l-au lovit pe Uza, pentru că s-a încumetat cu nerăbdare să pună mâna pe chivotul lui Dumnezeu. – 4aSG, p. 111
Dorind să-şi extindă cuceririle printre naţiunile din jur, David s-a hotărât să-şi sporească armata, cerând satisfacerea serviciului militar de către toţi cei care aveau vârsta potrivită. Pentru a se efectua acest lucru, era necesar să facă o numărătoare a poporului. Mândria şi ambiţia l-au împins pe rege în această acţiune. (…)
Obiectivele acelei acţiuni erau în mod direct contrare principiilor teocraţiei. Chiar şi Ioab, cât era el de lipsit de scrupule, a protestat. (…) „Împăratul a stăruit în porunca pe care o dădea lui Ioab.” (…)
Dimineaţa următoare, profetul Gad i-a spus lui David: „Aşa vorbeşte Domnul, alege sau trei ani de foamete, sau trei ani în timpul cărora să fii nimicit de potrivnicii tăi şi atins de sabia vrăjmaşilor tăi, sau trei zile în timpul cărora sabia Domnului şi ciuma să fie în ţară şi îngerul Domnului să ducă nimicirea în tot ţinutul lui Israel.” De aceea, a spus prorocul: „Vezi ce trebuie să răspund Celui ce mă trimite.”
Răspunsul împăratului a fost: „Mai bine să cădem în mâinile Domnului, căci îndurările Lui sunt nemărginite, dar să nu cad în mâinile oamenilor.”– PP, p. 747, 748
Nenorocirea a urmat imediat. Şaptezeci de mii au fost ucişi de ciumă. David şi bătrânii lui Israel erau în cea mai adâncă umilinţă, plângând înaintea Domnului. Pe când îngerul Domnului era pe punctul de a distruge Ierusalimul, Dumnezeu i-a poruncit să-şi oprească acea lucrare a morţii. (…) Îngerul, îmbrăcat ca un războinic, cu o sabie ascuţită în mâna lui, întinsă asupra Ierusalimului i se descoperă lui David şi celor care erau cu el. David se înspăimântă foarte tare, totuşi în disperarea şi compasiunea lui pentru Israel, el îşi înalţă glasul. Îl imploră pe Dumnezeu să-i cruţe turma. În durerea lui, el mărturiseşte: „Am păcătuit, am săvârşit nelegiuire, însă aceste oi, ce au făcut ele? Te rog, întinde-ţi mâna împotriva mea şi a casei tatălui meu.” – 1SP, p. 385, 386
Îngerul nimicitor şi-a oprit lucrarea în afara Ierusalimului. El stătea pe muntele Moria „în aria lui Ornan Iebusitul”. Îndrumat de proroc, David s-a dus la munte şi a zidit acolo un altar Domnului, „a adus arderi de tot şi jertfe de mulţumire şi a chemat Numele Domnului şi El i-a răspuns din ceruri prin focul de pe altarul arderii-de-tot”. „Atunci Domnul a fost potolit faţă de ţară şi a încetat urgia deasupra lui Israel.”
Locul unde fusese ridicat altarul, privit ca sfânt de atunci înainte, a fost oferit ca dar, cu mărinimie, regelui de către Ornan. Însă împăratul nu a vrut să îl primească. (…) „David a dat lui Ornan pentru acel loc şase sute de sicli de aur.” Acel loc memorabil, fiind şi locul în care Avraam zidise altarul pentru a-şi aduce ca jertfă pe propriul fiu, iar acum sfinţit prin această măreaţă eliberare, a fost ales după aceea ca loc pentru templul ridicat de Solomon. (…)
Încă de la începutul domniei lui David, unul din planurile lui cele mai îndrăgite a fost acela de a ridica un templu Domnului. Deşi nu i-a fost îngăduit să aducă la îndeplinire acest plan, el nu a manifestat mai puţin zel în această privinţă. – PP, p. 748, 750
Domnul, prin îngerul Său, l-a învăţat pe David şi i-a dat un model al casei pe care Solomon avea s-o construiască pentru El. Îngerul a fost însărcinat să stea alături de David în timp ce el îi scria lui Solomon îndrumări importante cu privire la planurile pentru acea casă. – 4aSG, p. 94
Solomon
Inimile oamenilor din popor s-au întors către Solomon, aşa cum fuseseră pentru David şi i s-au supus în toate lucrurile. Domnul îl trimite pe îngerul Său să-l înveţe pe Solomon printr-un vis, în timpul nopţii. El visează că Dumnezeu vorbeşte cu el. „Şi Dumnezeu a zis: «Cere ce vrei să-ţi dau.» Şi Solomon a zis: «Tu ai arătat o mare bunăvoinţă faţă de robul Tău David, tatăl meu, pentru că umbla înaintea Ta în credincioşie şi curăţie de inimă. I-ai păstrat această mare bunăvoinţă şi i-ai dat un fiu care şade acum pe scaunul lui de domnie, cum se vede astăzi. (…) Dă dar robului Tău o inimă pricepută, ca să judece pe poporul Tău, ca să poată deosebi binele de rău, căci cine ar putea să judece pe poporul Tău, pe poporul acesta aşa de mare la număr?»” – 4aSG, p. 96, 97
Pe lângă heruvimii de deasupra chivotului, Solomon a mai făcut doi îngeri de dimensiuni mai mari, stând fiecare la capetele chivotului, reprezentând îngerii cereşti care păzesc continuu Legea lui Dumnezeu. Este imposibil să descrii frumuseţea şi splendoarea acestui tabernacul. Acolo, ca şi în tabernaculul din pustie, era purtat chivotul într-o ordine solemnă, plină de respect şi pus la locul său sub aripile celor doi heruvimi maiestuoşi, care erau pe pământ. – 1SP, p. 413
Ilie
După prima sa înfăţişare înaintea lui Ahab, când l-a acuzat de judecăţile lui Dumnezeu din cauza apostaziei lui şi a lui Israel, Dumnezeu i-a călăuzit paşii de puterea Izabelei într-un loc sigur, în munţi, lângă pârâul Cherit. Acolo, El l-a onorat pe Ilie, trimiţându-i hrană, dimineaţa şi seara, printr-un înger din ceruri. Apoi, când pârâul a secat, El l-a trimis la văduva din Sarepta şi a făcut o minune în fiecare zi, dând hrană familiei văduvei şi lui Ilie. – 3T, p. 288
Faţă în faţă cu regele Ahab şi prorocii falşi şi înconjurat de oştirile adunate ale lui Israel, Ilie stă în picioare, singurul care s-a prezentat pentru a apăra onoarea lui Iehova. El, pe care toată împărăţia l-a acuzat de nenorocirea care s-a abătut asupra lor, se află acum în faţa lor, în aparenţă lipsit de apărare în prezenţa monarhului lui Israel, a profeţilor lui Baal, a războinicilor şi a miilor care se aflau de jur împrejur. Însă Ilie nu este singur. Deasupra şi împrejurul lui sunt oştile protectoare ale cerului – îngeri care excelează în putere. – PK, p. 147
În lumina strălucitoare a soarelui, înconjurat de mii – războinici, profeţi ai lui Baal şi monarhul lui Israel – stă omul Ilie, lipsit de apărare, în aparenţă singur, dar care nu era totuşi singur. Cea mai puternică oştire a cerului îl înconjoară. Îngeri care excelează în putere au venit din ceruri pentru a apăra pe profetul cel credincios şi neprihănit. Cu voce hotărâtă şi poruncitoare Ilie strigă: „Cât timp veţi zăbovi între două opinii? Dacă Domnul este Dumnezeu, mergeţi după El, dacă este Baal, urmaţi-l pe el. Şi poporul nu i-a răspuns niciun cuvânt” [KJV]. – 3T, p. 280
În timp ce Israel şovăia şi era îndoielnic pe Carmel, glasul lui Ilie sparge din nou liniştea: „Eu singur am rămas din prorocii Domnului, pe când proroci ai lui Baal sunt patru sute cincizeci. Să ni se dea doi junci; ei să-şi aleagă un junc pe care să-l taie în bucăţi şi să-l pună pe lemne, fără să pună foc. Şi eu voi pregăti celălalt junc şi-l voi pune pe lemne fără să pun foc. Apoi voi să chemaţi numele dumnezeului vostru şi eu voi chema Numele Domnului. Dumnezeul care va răspunde prin foc acela să fie adevăratul Dumnezeu.” – PK, p. 148, 149
Cât de bucuros ar fi fost Satana, care a căzut ca un fulger din cer, să poată veni în ajutorul acelora pe care el îi înşelase şi ale căror minţi le luase în stăpânirea sa, care erau cu totul devotaţi în slujba lui. Bucuros ar fi trimis el un fulger, ca să le aprindă jertfa, însă Iehova i-a pus limite lui Satana. El i-a ţinut în frâu puterea şi toate născocirile lui nu au putut să trimită nici măcar o scânteie pe altarele lui Baal. – RH, 30 septembrie 1873
A părăsit oare Dumnezeu pe Ilie în ceasul încercării sale? Oh, nu! El nu l-a iubit mai puţin pe slujitorul său Ilie, atunci când acesta s-a simţit părăsit de Dumnezeu şi de oameni, ca atunci când, ca răspuns la rugăciunea sa, a coborât foc din ceruri şi a luminat vârful muntelui. Iar acum, când Ilie dormea, o atingere duioasă şi o voce plăcută l-au trezit. El s-a ridicat înspăimântat, gata să fugă, temându-se că vrăjmaşul l-a descoperit. Însă faţa plină de milă, care s-a aplecat asupra lui, nu era faţa unui duşman, ci a unui prieten. Dumnezeu trimisese un înger din ceruri cu hrană pentru slujitorul Său. „Scoală-te şi mănâncă”, i-a spus îngerul. „Şi el s-a uitat şi iată că era o turtă coaptă pe cărbuni şi un urcior cu apă la capul său.”
După ce s-a înviorat prin ceea ce i-a fost pregătit, el s-a culcat din nou. Îngerul a venit şi a doua oară. Atingându-l pe bărbatul prea obosit, el i-a spus cu milă şi duioşie: „Scoală-te şi mănâncă, fiindcă drumul pe care îl ai de făcut este prea lung pentru tine.” „Şi el s-a sculat, a mâncat şi a băut, iar cu puterea pe care i-a dat-o mâncarea aceea a fost în stare să călătorească patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi până la muntele lui Dumnezeu, Horeb”, unde s-a refugiat într-o peşteră. – PK, p. 166
În pustie, singur şi descurajat [după experienţa sa de pe vârful muntelui Carmel], Ilie spusese că s-a săturat de viaţă şi s-a rugat ca să moară. Însă Domnul, în mila Lui, nu i-a făcut după cuvântul lui. Ilie mai avea de făcut o mare lucrare. – PK, p. 228
Cuvântul Domnului a venit la el printr-un înger puternic: „Ce faci tu aici, Ilie?” Cu toată amărăciunea sufletului său, Ilie şi-a murmurat plângerea: „Am fost plin de râvnă pentru Domnul, Dumnezeul oştirilor, căci copiii lui Israel au părăsit legământul Tău, au sfărâmat altarele Tale şi au omorât cu sabia pe prorocii Tăi; am rămas doar eu singur şi caută să-mi ia viaţa.”
Spunând profetului să plece din peştera în care se ascunsese, îngerul i-a poruncit să se înfăţişeze înaintea Domnului pe munte şi să asculte de Cuvântul Său. Pe când Ilie a făcut acest lucru, „înaintea Domnului a trecut un vânt tare şi puternic, care despica munţii şi sfărâma stâncile. Domnul nu era în vântul acela. Şi după vânt, a venit un cutremur de pământ; Domnul nu era în cutremurul de pământ. Şi după cutremurul de pământ a venit un foc. Domnul nu era în focul acela. Şi după foc a venit un susur blând şi subţire. Când l-a auzit, Ilie şi-a acoperit faţa cu mantaua, a ieşit şi a stat la gura peşterii”. Supărarea i-a trecut, duhul său a fost liniştit şi supus. El ştia acum că o încredere liniştită și o bizuire hotărâtă pe Dumnezeu aveau să fie întotdeauna pentru el un ajutor în vreme de nevoie. – RH, 23 octombrie 1913
Când Ilie era pe punctul de a-l părăsi pe Elisei, el i-a spus acestuia: „Cere-mi ce vrei să-ţi fac înainte să fiu luat de la tine. Şi Elisei a spus: «Te rog, să vină asupra mea o îndoită măsură din duhul tău»” [2 Regi 2:9]. – GW (1915), p. 116
„Şi Ilie a spus: «Greu lucru ceri; dar dacă mă vei vedea când voi fi răpit de la tine, aşa se va întâmpla.» Pe când mergeau ei vorbind, iată că un car de foc şi nişte cai de foc i-au despărţit pe unul de altul; şi Ilie s-a înălţat la cer într-un vârtej de vânt. Şi Elisei l-a văzut şi striga: «Părinte, părinte! Carul lui Israel şi călărimea lui!»” –
Ed, p. 60
Elisei
În 2 Regi, citim cum îngeri sfinţi au venit cu misiunea de a apăra pe aleşii Domnului. Profetul Elisei se afla la Dotan şi regele [Siriei] (…) a trimis într-acolo cai şi care şi o mare oştire ca să-l prindă. „Şi când slujitorul lui Dumnezeu s-a trezit devreme şi a ieşit, iată că o oştire înconjura cetatea cu cai şi care. Şi slujitorul i-a zis: «Ah, Domnul meu, ce vom face?»” – AUG, 20 august 1902
„Nu te teme” a fost răspunsul profetului, „căci cei ce sunt cu noi sunt mai mulţi decât cei ce sunt cu ei.” Iar apoi, pentru ca slujitorul să se convingă el singur, „Elisei s-a rugat şi a spus: «Deschide-i, Doamne, ochii, ca să poată vedea.»” „Şi Domnul a deschis ochii tânărului; şi el a văzut. Iată că muntele era plin de cai şi care de foc împrejurul lui Elisei.” În jurul slujitorului lui Dumnezeu şi al oştirilor armate era un cordon de îngeri din ceruri. Ei au venit cu mare putere nu ca să nimicească, nu ca să pretindă omagii, ci pentru a tăbărî şi sluji în jurul acelora care erau slujitori slabi şi neajutoraţi ai Domnului. – PK, p. 256, 257
Nu i-a fost dat lui Elisei să-şi urmeze stăpânul într-un car de foc. Domnul a îngăduit ca asupra lui să vină o boală de durată. În timpul îndelungatelor ore de slăbiciune şi suferinţă omenească, credinţa sa s-a prins cu putere de făgăduinţele lui Dumnezeu şi El trimitea întotdeauna pe mesagerii Săi cereşti ca să-l mângâie şi să-i aducă pace. La fel ca atunci când, pe înălţimile Dotanului, a văzut oştirile cerului care-i înconjurau, carele de foc ale lui Israel şi călăreţii, tot aşa şi acum el era conştient de prezenţa plăcută a îngerilor şi credinţa lui a fost întărită. – PK, p. 263, 264
Isaia
În zilele lui Isaia, idolatria în sine nu mai surprindea pe nimeni. Practicile nelegiuite deveniseră atât de obişnuite în toate clasele, încât cei puţini, care rămăseseră credincioşi lui Dumnezeu, erau adesea ispitiţi să-şi piardă cumpătul şi să se lase pradă descurajării şi deznădejdii. (…)
Astfel de gânduri i-au trecut şi lui Isaia prin minte în timp ce stătea sub coloana templului. Deodată, poarta şi perdeaua dinăuntru a templului par a se fi ridicat şi retras şi i-a fost permis să privească înăuntru, în Sfânta Sfintelor, unde nici măcar profetul nu putea pătrunde. Apoi i s-a arătat o viziune a lui Iehova stând pe un tron înalt, în timp ce poalele mantiei Lui umpleau templul de slavă. De fiecare parte a tronului se aflau serafimi, care îşi ascundeau feţele, în adorare, în timp ce slujeau Domnului lor şi se uneau în proclamare solemnă: „Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul oştirilor; tot pământul este plin de slava Sa.” – PK, p. 306, 307
O slavă de nedescris ieşea de la Persoana de pe tron şi poalele mantiei Lui umpleau templul. (…) De fiecare parte a tronului harului se aflau heruvimi, ca o gardă în jurului Regelui măreţ şi ei străluceau de slava care îi învăluia din prezenţa lui Dumnezeu. Pe când cântecele lor de laudă răsunau în note profunde, de sinceră adorare, stâlpii porţii se cutremurau de parcă erau zguduiţi de un cutremur. Aceste fiinţe sfinte cântau laudă şi slavă lui Dumnezeu, cu buze neîntinate de păcat. Contrastul dintre lauda slabă pe care el [Isaia] era obişnuit să o aducă Creatorului şi laudele fierbinţi ale serafimilor l-au uluit şi umilit pe profet. În acele clipe, el avea privilegiul sublim de a preţui curăţia neîntinată a caracterului proslăvit al lui Iehova.
Pe când asculta cântările îngerilor, în timp ce aceştia strigau „Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul oştirilor; tot pământul este plin de slava Sa”, slava, puterea infinită şi maiestatea neîntrecută a Domnului au trecut prin faţa lui, în viziune, şi s-au întipărit în sufletul său. În lumina acestei străluciri fără seamăn, care arăta tot ce i se putea descoperi în viziune cu privire la caracterul divin, i-a apărut în faţă propria-i păcătoşenie într-o claritate izbitoare. Chiar şi cuvintele pe care le rostea el i se păreau întinate. – RH, 16 octombrie 1888
Serafimii se aflau în prezenţa lui Isus, totuşi ei îşi acopereau faţa şi picioarele cu aripile. Ei priveau frumuseţea Împăratului şi se acopereau. Când a văzut slava lui Dumnezeu, sufletul lui Isaia s-a prosternat în ţărână. În urma viziunii clare, pe care avusese favoarea să o primească, el a fost umplut cu sentimente de umilinţă. Acesta va fi întotdeauna efectul asupra minţii omeneşti atunci când Soarele Neprihănirii străluceşte asupra sufletului. (…) Pe măsură ce slava tot mai mare a Domnului Hristos este descoperită, unealta omenească nu va mai vedea nicio slavă în ea însăşi, căci este descoperită urâciunea ascunsă a sufletului său, iar meritele proprii şi slava proprie se sting. Eul moare, iar Hristos trăieşte. – BE&ST, 3 decembrie 1894
Aceasta a fost perspectiva care l-a întâmpinat pe Isaia când a fost chemat să îndeplinească misiunea de profet. Totuşi el nu s-a descurajat, căci în urechile sale răsunau corurile triumfale ale îngerilor care înconjurau tronul lui Dumnezeu: „Tot pământul este plin de slava Lui” (Isaia 6:3). Iar credinţa lui a fost întărită prin viziuni ale realizărilor glorioase ale bisericii lui Dumnezeu, când „tot pământul va fi plin de cunoştinţa Domnului, aşa cum apele acoperă marea” (Isaia 11:9). – PK, p. 371
Ezechiel
Pe malurile râului Chebar, Ezechiel privea un vârtej de vânt ce părea că vine din nord „un nor gros şi un snop de foc, care răspândea de jur împrejur o lumină strălucitoare, în mijlocul căreia lucea ca o aramă lustruită care ieşea din mijlocul focului”. Mai multe roţi care se intersectau erau puse în mişcare de patru fiinţe vii. Deasupra tuturor acestor lucruri „era ceva ca o piatră de safir, în chipul unui scaun de domnie; pe acest chip de scaun de domnie se vedea ca un chip de om care şedea pe el”. „La heruvimi se vedea ceva ca o mână de om sub aripile lor” (Ezechiel 1:4,26; 10:8).
Roţile se aflau într-un aranjament atât de complicat, încât la început se părea că este o încurcătură, totuşi ele se mişcau în perfectă armonie. Fiinţele cereşti, susţinute şi călăuzite de mâna de sub aripile heruvimilor, puneau în mişcare aceste roţi; deasupra lor, pe tronul de safir, se afla Cel Veşnic, iar împrejurul tronului se afla un curcubeu, semnul îndurării divine.
Aşa cum acel sistem complicat al roţilor se afla sub călăuzirea mâinii de sub aripile heruvimilor, la fel şi jocul complicat al evenimentelor omeneşti se află sub controlul divin. În mijlocul luptei şi tumultului neamurilor, Acela care şade deasupra heruvimilor conduce încă evenimentele pământului. – PK, p. 535, 536