Lucrarea îngerilor la botezul lui Isus și în pustie
Botezul lui Isus
Când Isus a venit să fie botezat, Ioan a recunoscut în El o curăţie de caracter pe care nu o mai văzuse la niciun om. (…) Când Isus a cerut să fie botezat, Ioan s-a dat înapoi, exclamând: „Eu am nevoie să fiu botezat de Tine şi Tu vii la mine?” Cu autoritate hotărâtă, însă blândă, Isus a răspuns: „Lasă-Mă acum, căci aşa se cade să împlinim tot ce trebuie împlinit.” Şi Ioan, supunându-se, L-a condus pe Mântuitorul în Iordan şi L-a scufundat în apă. „Şi îndată ce a ieşit din apă”, Isus „a văzut cerurile deschise şi Duhul lui Dumnezeu coborând în chip de porumbel asupra Lui.” – DA, p. 110, 111
Îngerii cereşti priveau cu interes sporit scena botezului lui Isus şi, dacă ar fi putut fi deschişi ochii celor care priveau, ei ar fi putut vedea oştirea cerească înconjurând pe Fiul lui Dumnezeu când Se pleca pe malurile Iordanului. – YI, 23 iunie 1892
Privirea Mântuitorului pare că străpunge cerul când Îşi revarsă sufletul în rugăciune. El ştie bine cum păcatul a împietrit inimile oamenilor şi cât de greu este ca ei să înţeleagă misiunea Lui şi să accepte darul mântuirii. El Îi cere fierbinte Tatălui putere pentru a birui necredinţa lor, pentru a sfărâma jugul cu care Satana i-a înrobit şi pentru a învinge pe nimicitor în dreptul lor. El cere mărturia ca Dumnezeu să accepte umanitatea în persoana Fiului Său.
Îngerii nu ascultaseră niciodată înainte o astfel de rugăciune. Ei sunt gata să ducă la Comandantul lor iubit un mesaj de asigurare şi mângâiere. Dar nu, Însuşi Tatăl va răspunde cererii Fiului Său. Razele slavei Sale pornesc direct de la tron. Cerurile sunt deschise şi deasupra capului Mântuitorului coboară ceva, ca un chip de porumbel, din cea mai curată lumină – emblema potrivită Lui, Cel blând şi smerit. (…)
Oamenii stăteau în linişte şi Îl priveau pe Isus. Chipul Său a fost scăldat în lumina care înconjoară pururi tronul lui Dumnezeu. Faţa Lui, îndreptată în sus, a fost acoperită de slavă aşa cum nu mai văzuseră niciodată faţa vreunui om. Din cerul deschis s-a auzit un glas care zicea: „Acesta este Fiul Meu preaiubit în care Îmi găsesc plăcerea.” – DA, p. 111, 112
Domnul promisese că-i va da lui Ioan un semn prin care să poată cunoaşte că El este Mesia, iar acum, când Isus ieşea din apă, semnul făgăduit a fost dat, căci el a văzut cerurile deschise, iar Duhul lui Dumnezeu, în chip de porumbel de un aur strălucitor, planând asupra capului lui Hristos, şi din cer s-a auzit un glas care zicea: „Acesta este Fiul Meu preaiubit în care Îmi găsesc plăcerea.” – YI, 23 iunie 1892
Din marea mulţime prezentă la Iordan, doar puţini în afară de Ioan au putut înţelege viziunea cerească. – DA, p. 112
La botezul Mântuitorului, Satana era printre martori. El a văzut slava Tatălui umbrindu-Şi Fiul. El a auzit vocea lui Iehova dând mărturie despre divinitatea lui Isus. Încă de la păcatul lui Adam, neamul omenesc nu mai putea comunica direct cu Dumnezeu; legătura dintre cer şi pământ era prin Hristos, însă acum, când Isus a venit „într-o fire asemănătoare cu a păcatului” (Romani 8:3), Însuşi Tatăl a vorbit. Înainte, El comunicase cu omenirea prin Hristos; acum, El a comunicat cu omenirea în Hristos. Satana sperase că oroarea lui Dumnezeu faţă de păcat va aduce o despărţire veşnică între cer şi pământ. Însă acum era vădit că legătura dintre Dumnezeu şi om fusese refăcută. – DA, p. 116
Satana a putut vedea prin umanitatea Sa [a lui Hristos] slava şi curăţia Aceluia alături de care stătuse în curţile cereşti. S-a desfăşurat acolo în faţa ispititorului un tablou a ceea ce fusese el atunci, un heruvim ocrotitor care poseda frumuseţe şi sfinţenie. – BE & ST, 23 iulie 1900
Întreita ispitire a lui Hristos în pustie
Satana le declarase îngerilor asociaţi lui că Îl va birui pe Hristos la capitolul poftă. El spera să câştige biruinţă asupra Sa în slăbiciunea Lui. – ST, 4 aprilie 1900
Satana ştia că ori învinge, ori va fi învins. Era prea mult în joc în acel conflict, ca să încredinţeze acea sarcină îngerilor asociaţi lui. El personal trebuia să conducă acel război. – DA, p. 116
În timp ce Se afla în pustie, Domnul Hristos a postit, însă El a fost insensibil la foame. (…) El a petrecut timpul în rugăciune fierbinte doar cu Dumnezeu, ca şi cum era în prezenţa Tatălui Său. (…) Gândul luptei care se afla în faţa Sa L-a făcut să uite de orice altceva şi sufletul Lui era hrănit cu pâinea vieţii. În cei căzuţi şi ispitiţi, El a văzut sfărâmarea puterii lui Satana. El Însuşi S-a văzut vindecând pe bolnavi, mângâind pe cei fără speranţă, înveselind pe cei deznădăjduiţi şi predicând Evanghelia celor săraci – făcând lucrarea pe care Dumnezeu a plănuit-o pentru El. Nu a simţit nicio senzaţie de foame până când nu au trecut cele patruzeci de zile de post.
Viziunea a trecut şi acum, fiind puternic înfometat, natura umană a lui Hristos cerea hrană. Acum era ocazia lui Satana de a-L asalta. El s-a hotărât să se înfăţişeze înaintea Lui ca unul din îngerii de lumină, care Îi apăruseră lui Hristos în viziunea Sa. – 21MR, p. 8, 9
Deodată apare un înger în faţa Lui [a lui Hristos], în aparenţă unul din îngerii pe care îi văzuse nu de mult. (…) Cuvintele din ceruri „Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea” răsunau încă în urechile lui Satana. Însă el era hotărât să Îl facă pe Hristos să nu Se încreadă în această mărturie. – 21MR, p. 9
Satana a apărut înaintea Lui [a lui Hristos] ca un înger frumos din ceruri, susţinând că are însărcinarea din partea lui Dumnezeu să declare sfârşitul postului Mântuitorului. – RH, 14 ianuarie 1909
El [Satana] I-a spus Mântuitorului că nu mai trebuie să postească, că lunga Lui abstinenţă a fost acceptată de Tatăl, că mersese destul de departe şi că El era liber să facă o minune în favoarea Lui. – ST, 29 iulie 1889
Crezând că înveşmântat asemenea unui înger nu va fi detectat, el [Satana] simula acum că pune la îndoială divinitatea lui Hristos. – 2SP, p. 91
Prima ispitire
Satana raţiona cu Hristos în acest fel: dacă cele rostite după botezul Său erau cuvintele lui Dumnezeu, că El este într-adevăr Fiul lui Dumnezeu, atunci El nu ar trebui să simtă senzaţia de foame; El putea să îi dea lui dovezi ale divinităţii Sale, arătându-i puterea Sa, transformând pietrele din acea pustie în pâine. – Redemption or the First Advent of Christ with His Life and Ministry, p. 48
Satana Îi spusese lui Hristos că El trebuia doar să-Şi aşeze picioarele pe cărarea pătată de sânge, nu să meargă pe ea. Ca şi Avraam, El a fost încercat ca să arate ascultare desăvârşită. A spus, de asemenea, că el a fost îngerul care a oprit mâna lui Avraam ridicată ca să-l omoare pe Isaac, iar acum a venit ca să-I salveze viaţa [a lui Hristos]; că nu este necesar ca El să îndure foamea dureroasă şi moartea prin înfometare; că el Îl va ajuta să ducă o parte din lucrare în planul de mântuire. – RH, 4 august 1874
El [Satana] I-a atras atunci atenţia lui Hristos la înfăţişarea lui atrăgătoare, fiind îmbrăcat în lumină şi puternic în tărie. El pretindea că este un mesager direct de la tronul cerului şi a declarat că are dreptul să Îi ceară lui Hristos dovezi ale faptului că este Fiul lui Dumnezeu. – RH, 4 august 1874
După cuvintele sale [ale lui Satana], (…) nu după înfăţişare, l-a recunoscut Mântuitorul pe vrăjmaşul. (…) – RH, 22 iulie 1909
Luând natura omului, Hristos nu era egal în înfăţişare cu îngerii cerului, însă aceasta era una din umilinţele necesare, pe care El le-a acceptat de bunăvoie atunci când a devenit Mântuitorul omului. Satana susţinea că, dacă El era într-adevăr Fiul lui Dumnezeu, ar trebui să-i dea o dovadă a rangului Său înalt. El sugera că Dumnezeu nu Şi-ar lăsa Fiul într-o stare atât de deplorabilă. El a spus că unul din îngerii din ceruri a fost exilat pe pământ şi că, după înfăţişarea pe care o avea, era mai degrabă acel înger căzut decât Regele cerului. El a atras atenţia la înfăţişarea lui frumoasă, fiind îmbrăcat în lumină şi putere şi, într-un mod jignitor, a pus în contrast slava lui cu starea nenorocită în care Se afla Hristos. – 2SP, p. 91
A doua ispitire
„Apoi, Diavolul L-a dus în sfânta cetate, L-a pus pe streaşina templului şi I-a spus: Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te jos, căci este scris: «El va porunci îngerilor Săi să vegheze asupra Ta şi ei Te vor lua pe mâini ca nu cumva să-Ţi loveşti piciorul de vreo piatră.»” – DA, p. 124
Satana, pentru a-şi manifesta puterea, L-a dus pe Isus la Ierusalim şi L-a pus pe streaşina templului. – 1SG, p. 32
El [Satana] i-a cerut din nou lui Hristos, dacă era într-adevăr Fiului lui Dumnezeu, să-i dovedească acest lucru, aruncându-Se de la înălţimea aceea ameţitoare, unde Îl aşezase el. Satana i-a sugerat lui Hristos să-Şi arate încrederea în grija protectoare a Tatălui Său, aruncându-Se jos de pe templu. La prima lui ispitire în ce priveşte pofta, Satana încercase să insinueze îndoieli cu privire la dragostea şi grija lui Dumnezeu pentru Hristos, ca Fiu al Său, prezentându-I situaţia în care Se afla şi foamea Sa, ca dovadă a faptului că El nu era în graţiile lui Dumnezeu. Dar nu a avut succes. Apoi a încercat să tragă foloase de pe urma credinţei şi încrederii desăvârşite, pe care Hristos o arătase în Tatăl Lui ceresc, îndemnându-L la încumetare. „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te jos, căci este scris: «El va porunci îngerilor Săi să vegheze asupra Ta şi ei Te vor lua pe mâini ca nu cumva să-Ţi loveşti piciorul de vreo piatră.»” – RH, 18 august 1874
Vrăjmaşul cel viclean prezintă cuvinte care au ieşit din gura lui Dumnezeu. Pare încă un înger de lumină şi arată că el cunoaşte Scripturile şi înţelege importanţa a ceea ce este scris. Aşa cum Isus folosise înainte Cuvântul lui Dumnezeu pentru a susţine credinţa, ispititorul îl foloseşte acum pentru a-şi susţine înşelătoria. El susţine că doar a vrut să pună la încercare fidelitatea lui Isus, iar acum îi laudă poziţia neclintită. Deoarece Mântuitorul a dovedit încredere în Dumnezeu, Satana Îl îndeamnă să-i mai dea totuşi o dovadă a credinţei Sale.
Însă din nou ispita este începută cu insinuarea neîncrederii. „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu.” Hristos a fost ispitit să dea răspuns la acel „dacă”, însă El S-a abţinut de la cea mai mică urmă de acceptare a îndoielii. El nu avea să-Şi pună în pericol viaţa pentru a-i da dovezi lui Satana. – DA, p. 124
Când a citat făgăduinţa: „El a poruncit îngerilor Săi să vegheze asupra Ta”, Satana a omis cuvintele „ca să Te păzească în toate căile Tale”, adică în toate căile lui Dumnezeu. Isus a refuzat să Se abată de pe cărarea ascultării. În timp ce manifesta încredere desăvârşită în Tatăl Său, doar nu avea să Se aşeze, fără să I Se poruncească acest lucru, într-o situaţie care să facă necesară intervenţia Tatălui Său pentru a-L scăpa de la moarte. El nu avea să forţeze Providenţa să vină în ajutorul Lui, căci, dacă făcea astfel, nu ar mai fi dat omului un exemplu de încredere şi supunere. – ST, 10 decembrie 1902
Dacă Isus S-ar fi aruncat de pe streaşină, acest lucru nu ar fi adus slavă Tatălui Său, căci nimeni n-ar fi fost martor la acea scenă în afară de Satana şi îngerii lui Dumnezeu. Şi ar fi însemnat să-L ispitească pe Domnul, ca să-Şi arate puterea în faţa vrăjmaşului Său înverşunat. Ar fi însemnat să coboare la nivelul aceluia pe care Isus a venit să-l biruiască. – 1SG, p. 33
A treia ispitire
Isus a fost biruitor şi în a doua ispită, iar acum Satana se manifestă în adevăratul său caracter. Însă el nu se înfăţişează ca un monstru hidos, cu copite despicate şi aripi. El este un înger puternic, deşi este căzut. El se pretinde conducătorul rebeliunii şi dumnezeul acestei lumi.
Aşezându-L pe Isus sus pe un munte înalt, Satana I-a arătat, într-o vedere panoramică, în toată splendoarea lor, toate împărăţiile lumii. – DA, p. 129
În primele două ispitiri ale sale, el [Satana] şi-a ascuns adevăratul caracter şi scop, susţinând că este un mesager înalt de la curţile cerului. Însă acum îşi aruncă mantia în care se deghizase, susţinând că este Prinţul întunericului, iar pământul este stăpânirea lui. – 2SP, p. 95
Marele amăgitor a căutat să orbească ochii lui Hristos cu strălucirea şi zorzoanele acestei lumi şi I-a prezentat împărăţiile acestei lumi şi slava lor. Acela care căzuse din ceruri descria lumea ca având strălucirea lumii de sus, ca să-L poată determina pe Hristos să accepte momeala sa şi să-L facă să i se închine. – ST, 28 martie 1895
Lumina străluceşte asupra cetăţilor cu temple, a palatelor de marmoră, a câmpiilor fertile şi a viilor încărcate de roade. Urmele păcatului sunt ascunse. Ochii lui Isus, care priviseră în ultima vreme negură şi dezolare, priveau acum o scenă de neîntrecută frumuseţe şi prosperitate. Apoi s-a auzit vocea ispititorului: „Ţie îţi voi da toată stăpânirea şi slava acestor împărăţii, căci mie îmi este dată, şi o dau oricui voiesc. Dacă dar Te vei închina înaintea mea, toată va fi a Ta.” (…)
Acum, ispititorul s-a oferit să renunţe la puterea pe care o uzurpase. Hristos ar fi putut să scape de un viitor înspăimântător, recunoscând supremaţia lui Satana. Însă făcând acest lucru, ar fi însemnat să renunţe la biruinţă în marea luptă. – DA, p. 129
Spunându-i [lui Satana] pe adevăratul lui nume, Isus îl mustră pe înşelător. Divinitatea a strălucit prin umanitatea suferindă şi a manifestat prin cuvântul Său autoritatea cerului. El îi descoperă amăgitorului că, deşi se deghizase într-un înger de lumină, adevăratul lui caracter nu era necunoscut Mântuitorului lumii. El l-a numit Satana, îngerul întunericului, care şi-a părăsit starea dintâi şi a refuzat să se supună lui Dumnezeu. – ST, 28 martie 1895
Satana a părăsit acel câmp ca un vrăjmaş înfrânt, învins în mod decisiv. La cuvintele lui Hristos: „Pleacă, Satano”, îngerul cel puternic nu a avut altă alternativă decât să se supună. Îngeri care excelează în tărie se aflau pe acel câmp de luptă, apărând interesele sufletului ispitit şi gata să se împotrivească vrăjmaşului. –
RH, 24 aprilie 1894
Îngeri din ceruri au vegheat când Hristos a fost ispitit
În aparenţă, Hristos a fost singur cu el [Satana] în pustia ispitei. Totuşi El nu a fost singur, căci îngerii L-au înconjurat tot aşa cum îngerii lui Dumnezeu, însărcinaţi de El, sunt trimişi să slujească acelora care se află sub asalturile înfricoşătoare ale vrăjmaşului. – 16MR, p. 180
Întregul cer privea lupta dintre Prinţul luminii şi prinţul întunericului. Îngerii stăteau pregătiţi să intervină în favoarea lui Hristos, dacă Satana avea să depăşească limita prescrisă. – BE&ST, 3 septembrie 1900
Acestea au fost ispitiri adevărate, nu false. Hristos a „suferit fiind ispitit”. Îngeri din ceruri erau pe scenă cu acea ocazie şi ţineau stindardul sus, pentru ca Satana să nu depăşească limitele şi să supraîmpovăreze natura lui Hristos. – 1SM, p. 94
Încordarea prin care trecuse L-a lăsat pe Hristos ca un om mort. „Şi iată că au venit nişte îngeri ca să-I slujească.” L-au înconjurat cu braţele lor. Capul Lui se odihnea pe pieptul celui mai înălţat înger din ceruri. (…) Vrăjmaşul fusese înfrânt. – BE&ST, 3 septembrie 1900
După ce şi-a terminat ispitirile, Satana s-a depărtat de Isus pentru o vreme şi îngerii I-au pregătit hrană în pustie. – EW, p. 158
După a treia ispitire
După ce nu a reuşit să-L învingă pe Hristos în pustie, Satana şi-a adunat forţele pentru a I se împotrivi în lucrare şi, dacă era posibil, chiar să-I zădărnicească lucrarea. Ceea ce nu a putut realiza prin efort direct, personal, s-a hotărât să realizeze folosind anumite strategii. Nu la mult timp după conflictul din pustie, în consiliul îngerilor săi el a mers mai departe cu planurile sale de a orbi în continuare mintea poporului iudeu, ca ei să nu-L recunoască drept Răscumpărător al lor. El a plănuit să lucreze prin agenţii săi omeneşti în lumea religioasă, insuflându-le acestora propria-i duşmănie împotriva campionului adevărului. El îi va conduce să-L respingă pe Hristos şi să-I facă viaţa cât se poate de amară, sperând să-L descurajeze în misiunea Lui. – DA, p. 205, 206