Oameni ai rugăciunii

Enoh

Rugăciunea a fost respiraţia sufletului său. – Printr-o astfel de comuniune cu Dumnezeu, Enoh a ajuns să reflecte din ce în ce mai mult chipul divin. Faţa lui radia de o lumină sfântă, aceeaşi lumină care a strălucit pe chipul Domnului Isus. După ce revenea din aceste perioade de comuniune divină, chiar şi cei nereligioşi vedeau cu uimire amprenta Cerului pe chipul lui.

Odată cu trecerea secolelor, credinţa lui a devenit tot mai puter­nică şi iubirea lui tot mai arzătoare. Pentru Enoh, rugăciunea era ca o respiraţie a sufletului. El trăia în atmosfera cerului. – Slujitorii Evangheliei, p. 52.

Chinuit de creşterea stricăciunii celor nelegiuiţi şi temându-se ca nu cumva necredinţa lor să slăbească respectul lui faţă de Dumnezeu, Enoh a evitat legătura continuă cu ei şi a petrecut mai mult timp în singurătate, consacrându-se meditaţiei şi rugăciunii. Astfel, el zăbovea înaintea Domnului, căutând o cunoaştere mai clară a voii Sale, ca să o poată împlini. Pentru el, rugăciunea era respiraţia sufle­tului. El trăia chiar în atmosfera cerului. – Patriarhi şi profeţi, p. 85. 

Enoh a umblat cu Dumnezeu prin rugăciune. – Aş dori să în­tipăresc în mintea celor care lucrează pentru Dumnezeu marea nevoie a rugăciunii continue şi stăruitoare. Ei nu pot să stea pe genunchi fără încetare, dar pot să îşi înalţe inima spre Dumnezeu. Aceasta a fost modalitatea în care Enoh a umblat cu Dumnezeu. – Review and Herald, 10 noiembrie 1885.

În timp ce suntem angajaţi în lucrarea noastră zilnică, ar trebui să ne înălţăm sufletul către Cer, în rugăciune. Aceste cereri tăcute se vor înălţa ca fumul de tămâie înaintea tronului harului, iar duşmanul va fi pus în încurcătură. Creştinul a cărui inimă este îndreptată în felul acesta spre Dumnezeu nu poate să fie biruit. Niciun lucru rău nu poate să-i distrugă pacea. Toate făgăduinţele din Cuvântul lui Dumnezeu, toată puterea harului divin, toate resursele lui Iehova sunt promise pentru asigurarea eliberării lui. Astfel s-a întâmplat când Enoh a umblat cu Dumnezeu. Dumnezeu a fost cu el, un ajutor prezent în vreme de nevoie. – Solii pentru tineret, p. 249.

Oamenii îl căutau pe Enoh pentru rugăciune. – Enoh a ajuns un predicator al neprihănirii, făcându-le cunoscut oamenilor ce îi desco­perise Dumnezeu. Aceia care se temeau de Domnul îl căutau pe acest om sfânt pentru ca el să le împărtăşească învăţăturile şi rugăciunile lui. – Patriarhi şi profeţi, p. 86.

Cu cât activitatea lui Enoh era mai intensă, cu atât rugăciunile lui erau mai fierbinţi. – Enoh a menţinut cu stăruinţă comuniunea cu Dumnezeu, în mijlocul unei vieţi de muncă activă. Cu cât activitatea lui era mai intensă şi mai presantă, cu atât rugăciunile lui erau mai constante şi mai fierbinţi. La anumite intervale, el continua să se retragă din societate. După ce rămânea un timp între oameni, în mij­locul societăţii, lucrând în favoarea lor prin sfat şi exemplu, el se retrăgea pentru a petrece un timp în singurătate, flămânzind şi însetând după cunoştinţa divină pe care numai Dumnezeu o poate da. – Patriarhi şi profeţi, p. 86, 87.

Avraam

Rugăciunea zilnică să se înalţe către Dumnezeu ca o mireasmă plăcută. – Viaţa lui Avraam, prietenul lui Dumnezeu, a fost o viaţă de rugăciune. Oriunde îşi aşeza cortul, aproape de el era construit şi un altar pe care se aduceau jertfele de dimineaţa şi de seara. Când îşi muta cortul, altarul rămânea. Iar canaanitul nomad, când ajungea la altarul acela, ştia cine fusese acolo. După ce îşi întindea cortul, repara altarul şi se închina Dumnezeului celui viu.

Tot la fel, căminele creştinilor ar trebui să fie nişte lumini în lume. Din ele, dimineaţa şi seara ar trebui să se înalţe rugăciuni către Dumnezeu, ca o mireasmă plăcută. Îndurările şi binecuvântările Sale vor coborî asupra celor plecaţi în rugăciune, ca roua de dimineaţă.

Taţilor şi mamelor, în fiecare dimineaţă şi în fiecare seară, adunaţi-vă copiii în jurul vostru şi, în cerere umilă, înălţaţi-vă inima către Dumnezeu, după ajutor. Cei scumpi ai voştri sunt expuşi ispi­tei. Hărţuieli zilnice tulbură calea celor tineri şi a celor bătrâni. Aceia care doresc să ducă o viaţă plină de răbdare, iubire şi voie bună trebuie să se roage. Numai primind ajutor neîntrerupt de la Dumnezeu, putem obţine biruinţă asupra eului.

În fiecare dimineaţă, voi şi copiii voştri, consacraţi-vă lui Dumnezeu pentru ziua aceea. Nu faceţi socoteli pentru luni şi ani. Nu vă aparţin. Vouă vi se dă o zi scurtă. Lucraţi în cursul orelor ei pentru Domnul, ca şi cum aceasta ar fi ultima voastră zi pe pământ. Puneţi toate planurile voastre în faţa lui Dumnezeu pentru a fi aduse la îndeplinire sau părăsite, aşa cum vă va arăta providenţa Lui. Primiţi planurile Lui în locul planurilor voastre, chiar dacă primirea lor cere părăsirea celor mai dragi proiecte ale voastre. În felul acesta, viaţa va fi modelată tot mai mult după exemplul divin şi „pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, vă va păzi inimile şi gândurile în Hristos Isus” (Filipeni 4,7). – Mărturii, vol. 7, p. 44.

Avraam s-a rugat cu credinţă, în ciuda situaţiilor dificile. – Avraam nu a putut să explice felul în care îl călăuzea Providenţa, el nu ajunsese la împlinirea aşteptărilor lui, dar şi-a păstrat statornic încrederea în făgăduinţa aceasta: „Te voi binecuvânta; îţi voi face un nume mare şi vei fi o binecuvântare”. El s-a rugat stăruitor, gân­dindu-se cum să apere viaţa oamenilor şi a turmelor sale, dar nu a îngăduit ca situaţiile în care s-a aflat să-i zguduie credinţa în cuvântul lui Dumnezeu”. – Conflict and Courage, p. 45.

Avraam s-a rugat lui Dumnezeu cu încrederea cu care se roagă un copil când îi cere ceva tatălui său. – Doi dintre solii cerului au plecat, lăsându-l pe Avraam singur cu Acela pe care Îl cunoştea acum ca fiind Fiul lui Dumnezeu. Omul credinţei a mijlocit în favoarea locuitorilor So­domei. Cândva îi salvase cu sabia sa, acum, el se străduia să-i salveze prin rugăciune. Lot şi familia lui locuiau încă acolo, iar iubirea neegoistă care îl determinase pe Avraam să-i scape de elamiţi căuta acum să-i salveze, dacă era voia lui Dumnezeu, de furtuna judecăţii divine.

Cu profund respect şi cu umilinţă, el şi-a început mijlocirea: „Iată, am îndrăznit să vorbesc Domnului, eu, care nu sunt decât praf şi cenuşă”. Nu era nicio încredere în sine, nicio mândrie cu propria neprihănire. El nu a cerut vreo favoare pe temeiul ascultării sale sau al sacrificiilor pe care le-a făcut supunându-se voii lui Dumnezeu. Fiind el însuşi păcătos, a mijlocit în favoarea păcătoşilor. Un astfel de spirit vor da pe faţă cei care se vor apropia de Dumnezeu. Totuşi Avraam a dat pe faţă o încredere ca a unui copil care se roagă unui tată iubitor. El s-a apropiat de solul ceresc şi I-a prezentat cererea sa cu căldură.

Iubirea faţă de sufletele pieritoare a inspirat rugăciunea lui Avraam. Cu toate că îi era scârbă de păcatele acelei cetăţi corupte, el dorea ca păcătoşii să poată fi salvaţi. Profundul său interes pentru Sodoma ne înfăţişează neliniştea pe care ar trebui s-o simţim pentru cei nepocăiţi. Noi ar trebui să cultivăm ură faţă de păcat, dar milă şi iubire faţă de cei păcătoşi. – Patriarhi şi profeţi, p. 139, 140.

Iacov

Experienţa lui Iacov ne învaţă importanţa rugăciunii biruitoare. – Iacov a biruit pentru că a fost stăruitor şi hotărât. Experienţa vieţii sale este o mărturie cu privire la puterea rugăciunii stăruitoare. Acum trebuie ca noi să învăţăm această lecţie a rugăciunii biruitoare, a cre­dinţei ce nu lasă loc îndoielii. Cele mai mari biruinţe ale bisericii lui Hristos sau ale creştinului nu sunt acelea care se obţin prin ta­lent şi educaţie, prin avere sau prin favoarea oamenilor, ci sunt acele biruinţe care sunt câştigate în camera de audienţă cu Dumnezeu, când credinţa stăruitoare până la agonie se prinde strâns de braţul cel tare al puterii.

Aceia care nu sunt dispuşi să părăsească orice păcat şi să caute cu stăruinţă binecuvântarea lui Dumnezeu nu o vor primi. Dar toţi aceia care se vor baza pe făgăduinţele lui Dumnezeu, aşa cum a făcut Iacov, şi care sunt dispuşi să fie tot aşa de sinceri şi stăruitori cum a fost el vor birui aşa cum a biruit el. – Patriarhi şi profeţi, p. 203.

Moise

Urmaţi exemplul lui Moise cu privire la rugăciune. – Vorbiţi mai puţin. Mult timp preţios este pierdut în discuţii care nu aduc nicio lumină. Fraţii trebuie să postească şi să se roage împreună pentru înţelepciunea pe care Dumnezeu a făgăduit că o va da cu mână largă. Faceţi-I cunoscute lui Dumnezeu necazurile voastre. Spuneţi asemenea lui Moise: „Eu nu pot să conduc acest popor dacă prezenţa Ta nu va fi cu mine”. Apoi, cereţi mai mult. Cereţi aşa cum a cerut Moise: „Arată-mi slava Ta!” (Exod 33,18). Ce este această slavă? Este caracterul lui Dumnezeu. Aşa I-a spus Dumnezeu lui Moise. – Slujitorii Evangheliei, p. 417.

Moise a mijlocit cu succes pentru Israel. – Legământul lui Dumnezeu cu poporul Său fusese abrogat şi El i-a spus lui Moise: „Acum, lasă-Mă; mânia Mea are să se aprindă împotriva lor; şi-i voi mistui; dar pe tine te voi face strămoşul unui neam mare”. Poporul Israel, îndeosebi mulţimea pestriţă, avea să fie pornit întotdeauna să se răzvrătească împotriva lui Dumnezeu. Ei urmau să cârtească şi împotriva conducătorului lor şi să-l necăjească prin necredinţa şi încăpăţânarea lor, iar lucrarea de a-i conduce până în Ţara Fă­gă­duinţei avea să fie grea şi chinuitoare pentru suflet. Păcatele îi făcuseră deja să piardă favoarea cerului, iar dreptatea cerea nimicirea lor. De aceea, Domnul a propus nimicirea lor, iar pe Moise să-l facă un neam mare.

„Lasă-Mă şi-i voi mistui”, au fost cuvintele lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu Şi-a propus să-l nimicească pe Israel, cine putea mijloci pentru el? Cât de puţini ar fi fost aceia care să nu fi voit să-i lase pe păcătoşi să-şi urmeze soarta lor, cât de puţini ar fi fost aceia care să nu fi schimbat cu bucurie munca cea grea, povara şi sacrificiul, care erau răsplătite cu nerecunoştinţă şi cârtire, pentru o poziţie de viaţă uşoară şi de cinste, când Însuşi Dumnezeu era Acela care oferea lucrul acesta!

Dar Moise a găsit temei pentru nădejde acolo unde se vedeau numai descurajare şi mânie. El a înţeles cuvintele lui Dumnezeu, „lasă-Mă”, nu în sensul că interziceau mijlocirea, ci în sensul că o încurajau, înţelegându-se că numai rugăciunile lui Moise îl puteau salva pe Israel, iar dacă ar fi fost rugat astfel, Dumnezeu Şi-ar fi cruţat poporul…

În timp ce Moise mijlocea pentru Israel, timiditatea lui a dispărut spre a face loc unui interes profund şi iubirii faţă de aceia pentru care, în mâinile lui Dumnezeu, el fusese unealta prin care se făcuse atât de mult. Domnul a ascultat cererile lui şi a împlinit rugăciunea lui neegoistă. Dumnezeu îl pusese la încercare pe slujitorul Său. El pusese la probă credincioşia şi iubirea lui pentru acest popor plin de greşeli şi nerecunoştinţă, iar Moise a trecut această încercare cu nobleţe. Interesul său pentru poporul Israel nu izvora dintr-un motiv egoist. Prosperitatea poporului ales al lui Dumnezeu îi era mai scumpă decât onoarea personală, mai scumpă decât privilegiul de a deveni tatăl unei naţiuni puternice. Lui Dumnezeu I-a plăcut credincioşia lui, smerenia inimii sale şi integritatea sa şi i-a încredinţat, ca unui păstor credincios, marea însărcinare de a duce poporul Israel în Ţara Făgăduinţei. – Patriarhi şi profeţi, p. 318, 319.

Moise a continuat să insiste în cererile adresate lui Dumnezeu. – Moise cunoştea foarte bine perversitatea şi orbirea acelora care se aflau sub conducerea lui. El ştia dificultăţile cu care trebuia să fie confruntat. Totuşi Moise învăţase că, pentru a o scoate la capăt cu poporul, trebuia să fie ajutat de Dumnezeu. El a cerut o descoperire mai clară a voinţei lui Dumnezeu, precum şi asigurarea prezenţei Sale: „Iată, Tu îmi zici: ‘Du pe poporul acesta!’ Şi nu-mi arăţi pe cine vei trimite cu mine. Însă, Tu ai zis: ‘Eu te cunosc pe nume şi ai căpătat trecere înaintea Mea’. Acum, dacă am căpătat trecere înaintea Ta, arată-mi căile Tale; atunci Te voi cunoaşte şi voi avea trecere înaintea Ta. Şi gândeşte-Te că neamul acesta este poporul Tău”.

Răspunsul a fost: „Voi merge Eu Însumi cu tine şi îţi voi da odihnă”. Dar Moise nu era satisfăcut. Asupra sufletului său, apăsa un simţământ al urmărilor îngrozitoare, în cazul în care Dumnezeu l-ar fi lăsat pe Israel pradă împietririi şi nepocăinţei. El nu putea să sufere ca interesele sale să fie despărţite de acelea ale fraţilor săi şi s-a rugat ca favoarea lui Dumnezeu să poată fi redată poporului Său şi ca semnele prezenţei Sale să continue să călăuzească peregrinările lor: „Dacă nu mergi Tu Însuţi cu noi, nu ne lăsa să plecăm de aici. Cum se va şti că am căpătat trecere înaintea Ta, eu şi poporul Tău? Oare nu când vei merge Tu cu noi şi când prin aceasta vom fi deosebiţi, eu şi poporul Tău, de toate popoarele de pe faţa pământului?”

Şi Domnul a zis: „Voi face şi ceea ce-Mi ceri acum, căci ai căpătat trecere înaintea Mea şi te cunosc pe nume”. Dar profetul nu a încetat să se roage. Fiecare rugăciune înălţată primise răspuns, dar el înseta după o dovadă mai puternică a bunăvoinţei lui Dumnezeu. El adresează acum o cerere pe care nicio fiinţă omenească nu o făcuse vreodată până atunci. „Arată-mi slava Ta!”

Domnul nu l-a mustrat pentru cererea sa îndrăzneaţă, ci au fost rostite cuvinte pline de bunătate: „Voi face să treacă pe dinaintea ta toată bunătatea Mea”. Niciun om muritor nu poate privi slava descoperită a lui Dumnezeu şi să trăiască, dar Moise a fost asigurat că va vedea din slava divină, atât cât va putea suporta să vadă. El a fost chemat din nou să se urce pe munte, apoi, mâna care a făcut lumea şi care mută munţii deodată „şi-i răstoarnă în mânia Sa” (Iov 9,5) l-a luat pe Moise, această fiinţă făcută din ţărână, acest puternic bărbat al credinţei, şi l-a aşezat într-o crăpătură în stâncă în timp ce slava lui Dumnezeu şi toată bunătatea Lui au trecut pe dinaintea sa.

Această experienţă – mai presus de toate celelalte făgăduinţe făcute, în sensul că prezenţa divină îl va însoţi – a fost pentru Moise o asigurare a succesului în lucrarea ce-i stătea înainte şi el a socotit-o ca fiind de o valoare infinit mai mare decât toată înţelepciunea Egiptului sau decât orice realizare a sa ca om de stat sau conducător militar. Nicio putere pământească, nicio iscusinţă sau pricepere nu pot lua locul prezenţei continue a lui Dumnezeu. – Patriarhi şi profeţi, p. 327, 328.

Sub stres, rugăciunea lui Moise a fost aproape o plângere. – Ini­ma lui Moise s-a întristat. El mijlocise ca Israel să nu fie nimicit, chiar dacă urmaşii săi ar fi putut astfel ajunge o mare naţiune. În iubirea sa pentru ei, el se rugase ca mai bine să fie şters numele său din cartea vieţii, „decât să fie lăsaţi să piară”. Pentru ei riscase totul, iar acum acesta era răspunsul. Toate necazurile lor, chiar şi suferinţele lor imaginare, le puneau pe seama lui, iar cârtirile lor ticăloase îi făceau îndoit de grea povara grijii şi a răspunderii sub care se clătina. În necazul său, era ispitit să nu mai aibă încredere nici în Dumnezeu. Rugăciunea lui era aproape o plângere: „Pentru ce mâhneşti Tu pe robul Tău şi pentru ce n-am căpătat eu trecere înaintea Ta, de ai pus peste mine sarcina acestui popor întreg? De unde să iau carne, ca să dau la tot poporul acesta? Căci ei se plâng la mine, zicând: ‘Dă-ne carne să mâncăm!’ Eu singur nu pot să port pe tot poporul acesta, căci este prea greu pentru mine”.

Domnul i-a ascultat rugăciunea şi i-a spus să cheme şaptezeci de bărbaţi dintre bătrânii lui Israel – oameni nu doar înaintaţi în vârstă, ci şi cu demnitate, cu judecată sănătoasă şi experienţă. „Adu-i la cortul întâlnirii”, a zis El, „şi să se înfăţişeze acolo împreună cu tine. Eu Mă voi pogorî şi-ţi voi vorbi acolo, voi lua din duhul care este peste tine şi-l voi pune peste ei ca să poarte împreună cu tine sarcina poporului şi să n-o porţi tu singur”. – Patriarhi şi profeţi, p. 379, 380.

Moise a mijlocit pentru Israel. – Moise s-a sculat şi a intrat în sfântul locaş. Domnul i-a spus: „Îi voi lovi cu ciumă şi-i voi nimici, dar pe tine te voi face un neam mare”. Dar Moise s-a rugat din nou pentru poporul său. Nu se putea învoi ca ei să fie nimiciţi, iar el să ajungă un neam mare. Apelând la mila lui Dumnezeu, el a zis: „Să se arate puterea Domnului în mărimea ei, cum ai spus când ai zis: ‘Domnul este încet la mânie şi bogat în bunătate’... Iartă deci fărădelegea poporului acestuia, după mărimea îndurării Tale, cum ai iertat poporului acestuia din Egipt până aici!”.

Domnul a făgăduit să-l cruţe pe Israel de o nimicire imediată, dar, din cauza necredinţei şi laşităţii lor, El nu putea să-Şi manifeste puterea de a-i supune pe vrăjmaşii lor. De aceea, în îndurarea Lui, le-a poruncit să se înapoieze către Marea Roşie, ca fiind singura cale sigură. – Patriarhi şi profeţi, p. 390, 391.

Rugăciunile lui Moise i-au ferit pe israeliţi de judecăţile lui Dumnezeu. – Când au privit la bărbatul acesta înaintat mult în vârstă, care în foarte scurtă vreme urma să fie luat de la ei, izraeliţii şi-au amintit cu toţii, cu o nouă şi mai adâncă preţuire a iubirii lui părinteşti, de sfaturile lui înţelepte, de munca lui care nu cunoştea oboseala. De atâtea ori, când păcatele lor atrăgeau cuvenita pedeapsă de la Dumnezeu, rugăciunile lui Moise pentru ca ei să fie cruţaţi biruiseră! Durerea lor a crescut din cauza remuşcărilor. Cu amară căinţă şi-au amintit că stricăciunea lor îl dusese pe Moise la păcat şi din această cauză el trebuia să moară. – Patriarhi şi profeţi, p. 470.

Ultima rugăciune a lui Moise a fost împlinită pe Muntele Schim­bării la faţă. – Înainte de a se fi arătat în jertfa Domnului Hristos, dreptatea şi iubirea lui Dumnezeu nu s-au manifestat niciodată mai izbitor, ca în purtarea Lui cu Moise. Dumnezeu l-a exclus pe Moise din Canaan pentru a da o învăţătură care nu trebuie să fie uitată niciodată, şi anume că El cere ascultare strictă şi că oamenii nu trebuie să-şi însuşească o cinste care I se cuvine Creatorului lor. El nu

a putut să asculte rugăciunea lui Moise de a avea parte de moşteni­rea lui Israel, dar nu l-a uitat şi nu l-a părăsit pe slujitorul Său.

Dumnezeul cerului a înţeles durerea încercată de Moise. El notase fiecare faptă de slujire credincioasă în decursul anilor lungi de luptă şi încercare. Pe înălţimile muntelui Pisga, Dumnezeu l-a chemat pe Moise la o moştenire infinit mai măreaţă decât aceea a Canaanului pământesc.

Pe Muntele Schimbării la faţă, Moise s-a arătat împreună cu Ilie care fusese proslăvit. Ei au fost trimişi ca purtători de lumină şi slavă de la Tatăl către Fiul Său. Astfel a fost împlinită în cele din urmă rugăciunea pe care Moise o făcuse cu atâtea sute de ani mai înainte. El stătea pe „muntele cel bun”, în mijlocul moştenirii poporului său şi mărturisea despre Acela care este esenţa tuturor făgăduinţelor lui Israel. Aceasta este ultima scenă descoperită privirilor oamenilor, din viaţa acestui bărbat atât de onorat de cer. – Patriarhi şi profeţi, p. 479.

Ana

Exemplul Anei este o încurajare pentru fiecare mamă. – De la Silo, Ana s-a întors liniştită acasă, la Rama, şi l-a lăsat pe copilul Samuel pentru a fi educat în vederea slujbei în casa Domnului, sub conducerea marelui preot. Ea îl învăţase pe copil, încă de la primele licăriri ale minţii, să-L iubească şi să-L onoreze pe Dumnezeu şi să se socotească proprietatea Domnului. Prin toate cele cu­noscute din jurul lui, ea căutase să-i înalţe gândurile spre Creator. Când a fost despărţită de copil, iubirea ei nu a încetat. În fiecare zi, el era obiectul rugăciunilor ei. În fiecare an, îi lucra cu mâna ei o hăinuţă şi când, împreună cu soţul ei, urca la Silo ca să se roage, îi dădea copilului această amintire a iubirii ei. Fiecare fir din hăinuţă era împletit cu o rugăciune ca el să fie curat, nobil şi sincer. Ea nu a cerut în rugăciune mărire lumească pentru fiul ei, dar a stăruit cu toată râvna ca el să ajungă la mărirea aceea pe care o preţuieşte Cerul – să-L onoreze pe Dumnezeu şi să fie o binecuvântare pentru semenii lui.

Ce răsplătire a avut Ana! Ce încurajare spre credincioşie este exemplul ei! Fiecărei mame i-au fost încredinţate ocazii de o valoa­re ce nu poate fi măsurată şi interese nemărginit de scumpe. Cercul modest de activitate şi îndeplinirea unor datorii fără strălucire, pe care multe femei le privesc ca pe o sarcină obositoare, trebuie să fie socotite ca o lucrare nobilă şi măreaţă. Este privilegiul mamei să devină o binecuvântare pentru omenire prin influenţa ei, iar îndeplinirea acestei îndatoriri va aduce bucurie propriei inimi. Ea poate să netezească drumul care, prin soare şi umbră, duce spre înăl­ţimi măreţe. Mama poate nădăjdui să formeze caracterul copiilor ei după chipul divin, numai atunci când ea însăşi caută să urmeze în propria viaţă învăţăturile Domnului Hristos. Lumea e plină de influenţe dăunătoare. Moda şi moravurile exercită o mare putere asupra tineretului. Dacă mama este delăsătoare în ce priveşte datoria ei de a-i învăţa, îndruma şi înfrâna pe copii, ei vor accepta de la sine răul şi se vor îndepărta de bine. Fiecare mamă să se înfăţişeze cât mai des înaintea Mântuitorului cu rugăciunea: „Învaţă-ne ce să păzim cu privire la copil şi ce avem de făcut!” Să ia seama la îndrumările date de Dumnezeu în Cuvântul Său şi va primi înţelepciune, după cum va avea nevoie. – Patriarhi şi profeţi, p. 572, 573.

Ana a fost o femeie a rugăciunii. – Ana nu i-a adus niciun reproş soţului ei pentru căsătoria lui neînţeleaptă. Ea a mers la Tatăl ei ceresc cu durerea pe care nu putea să o împărtăşească niciunui prieten de pe pământ şi a cerut mângâiere de la Acela care a spus: „Cheamă-Mă în ziua necazului şi Eu te voi izbăvi”. În rugăciune se află o putere minunată. Marele nostru vrăjmaş caută fără încetare să ţină sufletul tulburat departe de Dumnezeu. Satana se teme de un apel adresat Cerului de către sfântul cel mai umil, mai mult decât de hotărârile guvernelor sau de poruncile împăraţilor.

Rugăciunea Anei nu a fost auzită de urechile oamenilor muritori, dar a ajuns la urechile Domnului oştirilor. Ea L-a rugat stăruitor pe Dumnezeu să înlăture ruşinea ei şi să-i acorde acea favoare care era cea mai preţuită de femeile din acea vreme – binecuvântarea de a fi mamă. Pe când se lupta în rugăciune, vocea ei nu scotea niciun sunet, dar buzele i se mişcau, iar înfăţişarea ei arăta o emoţie adâncă. Astfel, femeia umilă care se ruga avea să treacă acum printr-o nouă încercare. Când a zărit-o, Eli, marele preot, a tras concluzia pripită că ea era sub influenţa băuturilor alcoolice. Petrecerile de sărbători înlocuiseră aproape cu totul evlavia cea adevărată din mijlocul poporului Israel. Cazurile de necumpătare erau destul de frecvente chiar şi printre femei, iar acum Eli a fost hotărât să-i adreseze o mustrare pe care o considera binemeritată. „Până când vei fi beată?

Du-te de te trezeşte”.

Ana era în comuniune cu Dumnezeu. Ea a crezut că a fost ascultată, iar pacea lui Hristos i-a umplut inima. Pentru că avea o fire înţeleaptă şi amabilă, nu s-a lăsat cuprinsă nici de întristare, nici de indignare la auzul acuzaţiei nedrepte că ar fi beată în casa Domnului. Cu respectul cuvenit faţă de unsul Domnului, ea a respins calm acuzaţia şi a declarat cauza emoţiei ei. „Nu, domnul meu, eu sunt o femeie care sufere în inima ei şi n-am băut nici vin, nici băutură ameţitoare, ci îmi vărsam sufletul înaintea Domnului. Să nu iei pe roaba ta drept o femeie stricată, căci numai prea multa mea durere şi supărare m-a făcut să vorbesc până acum”. Convins că mustrarea lui fusese nedreaptă, Eli a răspuns: „Du-te în pace şi Dumnezeul lui Israel să asculte rugăciunea pe care I-ai făcut-o!”

În rugăciunea ei, Ana făcuse un legământ că, dacă îi va fi ascultată cererea, îl va consacra pe copilul ei în slujba lui Dumnezeu. Ea a făcut cunoscut acest legământ soţului ei, iar el l-a confirmat printr-un act solemn de închinare, înainte de a pleca de la Şilo.

Rugăciunea Anei a fost ascultată, iar ea a primit darul pentru care se rugase aşa de stăruitor. Când a privit la dovada favorii divine, i-a dat copilului numele de Samuel – Dumnezeu a ascultat. – Signs of the Times, 27 octombrie 1881.

Ilie

Ilie s-a rugat pentru pocăinţa lui Israel. – În munţii Galaadului, la răsărit de Iordan, trăia în zilele lui Ahab un om al credinţei şi al rugăciunii, a cărui lucrare neînfricată era destinată să oprească răspândirea rapidă a apostaziei în Israel. Departe de orice oraş renumit şi neavând o poziţie înaltă în societate, Ilie Tişbitul şi-a început misiunea încrezător în planul lui Dumnezeu de a pregăti calea înaintea lui şi de a-i da succes deplin. Cuvântul credinţei şi al pu­terii era pe buzele lui şi întreaga lui viaţă era consacrată lucrării de reformă. Glasul lui era al unuia care striga în pustie pentru a mustra păcatul şi pentru a respinge valul răului. Deşi a venit la oameni ca mustrător al păcatului, totuşi solia lui oferea balsamul de Galaad sufletelor bolnave de păcat ale celor care doreau să fie vindecaţi.

Când Ilie l-a văzut pe Israel afundându-se din ce în ce mai mult în idolatrie, sufletul său a fost îndurerat şi indignarea l-a cuprins. Dumne­zeu făcuse lucruri mari pentru poporul Său. Îl eliberase din robie şi îi dăduse „pământurile neamurilor ... ca să păzească poruncile Lui şi să ţină legile Lui” (Psalmi 105,44.45). Dar planurile pline de îndurare ale lui Iehova erau acum aproape uitate. Necredinţa îl despărţea cu repeziciune pe poporul ales de Izvorul puterii lui. Când a văzut această apostazie, din locuinţa lui retrasă de la munte, Ilie a fost copleşit de amărăciune. Cu groază în suflet, el L-a implorat pe Dumnezeu să oprească poporul favorizat de odinioară de pe calea lui păcătoasă, să îi trimită pedepse, dacă este nevoie, ca să poată fi determinat să vadă în adevărata lumină îndepărtarea lui de Cer. El dorea să-i vadă pe israeliţi aduşi la pocăinţă înainte ca ei să ajungă atât de departe în nelegiuirea lor, încât să-L provoace pe Dumnezeu să-i distrugă cu totul. 

Rugăciunea lui Ilie a fost ascultată. Apelurile repetate adesea, mustrările şi avertizările nu-l aduseseră pe Israel la pocăinţă. Venise timpul când Dumnezeu trebuia să îi vorbească prin judecăţi. Atâta timp cât închinătorii lui Baal pretindeau că darurile cerului, roua şi ploaia, nu veneau de la Iehova, ci de la puterile ce dirijau natura şi că pământul era îmbogăţit şi făcut să rodească din belşug prin energia creatoare a soarelui, blestemul lui Dumnezeu avea să cadă greu asupra ţării întinate. Seminţiilor apostaziate ale lui Israel trebuia să li se arate nebunia încrederii în puterea lui Baal pentru binecuvântări pământeşti. Până când nu se vor întoarce la Dumnezeu cu pocăinţă şi nu-L vor recunoaşte ca izvor al tuturor binecuvântărilor, nu va cădea pe pământ nici rouă, nici ploaie. – Profeţi şi regi, p. 119, 120.

Temerea de Dumnezeu era din ce în ce mai puţină în Israel. Dovezile blasfematoare ale idolatriei lor oarbe se vedeau în mijlocul Israelului lui Dumnezeu. Nu era nimeni care să îndrăznească să-şi rişte viaţa pentru a se împotrivi pe faţă idolatriei blasfematoare care predomina. Altarele lui Baal şi preoţii lui Baal care aduceau jertfe soarelui, lunii şi stelelor atrăgeau atenţia pretutindeni. Ei aveau temple şi dumbrăvi consacrate, unde se aflau obiecte de închinare făcute de mâini omeneşti. Binefacerile pe care Dumnezeu le-a dat acestui popor nu îl determinau să aducă nicio mulţumire Dătătorului. Ei atribuiau favorii zeilor lor toate binecuvântările Cerului, izvoarele, pâraiele, roua şi ploaia care înviorau pământul şi făceau câmpurile lor să aducă roade abundente.

Sufletul credincios al lui Ilie era îndurerat. El a fost cuprins de indignare şi gelos pentru slava lui Dumnezeu. El a văzut că Israel era cufundat într-o apostazie îngrozitoare. Ilie a fost copleşit de uimire şi de durere, văzând apostazia poporului, în timp ce îşi aducea aminte de lucrurile cele mari pe care Dumnezeu le făcuse pentru aceşti oameni. Totuşi cei mai mulţi uitaseră toate aceste lucruri. El a mers înaintea lui Dumnezeu cu sufletul plin de suferinţă şi L-a rugat să Îşi salveze poporul, chiar şi prin pedepse, dacă era necesar. El L-a rugat pe Dumnezeu să înceteze a-i trimite acestui popor nerecunoscător rouă şi ploaie, comorile cerului, pentru ca Israelul apostaziat să aştepte în zadar de la idolii lui de aur, lemn şi piatră, de la soare, lună şi stele, de la zeii lor, să ude pământul şi să-l facă să aducă roade îmbelşugate. Dumnezeu i-a spus lui Ilie că auzise rugăciunea lui. Dumnezeu urma să reţină de la poporul Său roua şi ploaia, până când acesta se va întoarce la El, în pocăinţă. – Review and Herald, 16 septembrie 1873.

În anii lungi de secetă şi foamete, Ilie s-a rugat stăruitor ca inima celor din Israel să se întoarcă de la idolatrie la slujirea lui Dumnezeu. Prorocul a aşteptat cu răbdare, în timp ce mâna Domnului apăsa cu putere peste ţara lovită. Când a văzut dovezile suferinţei şi lipsei înmulţindu-se în toate părţile, inima lui a fost copleşită de durere şi dorea nespus puterea care să aducă reforma cât mai grabnic. Însuşi Dumnezeu Îşi aducea la îndeplinire planul, iar tot ce putea să facă slujitorul Său era să se roage cu credinţă şi să aştepte timpul pentru o acţiune hotărâtă. – Profeţi şi regi, p. 133.

Ilie este exemplul de om care a biruit prin rugăciune stăruitoare. – Noi ar trebui să petrecem mult timp în rugăciune tainică. Domnul Hristos este viţa, noi suntem mlădiţele. Dacă dorim să creştem şi să aducem roade, trebuie să luăm continuu seva şi hrana de la Adevărata Viţă, pentru că, despărţiţi de Viţă, nu avem nicio putere.

L-am întrebat pe înger de ce nu s-a manifestat mai multă credinţă şi putere în Israel. El a spus: „Voi vă desprindeţi prea repede de braţul Domnului. Aduceţi cu insistenţă cererile voastre înaintea scaunului Său de domnie şi rezistaţi printr-o credinţă puternică. Făgăduinţele Sale sunt sigure. Credeţi că primiţi lucrurile pentru care vă rugaţi şi le veţi avea”. Apoi, atenţia mi-a fost îndreptată spre Ilie. El a fost supus aceloraşi slăbiciuni ca şi noi, dar s-a rugat stăruitor. El s-a rugat de şapte ori Domnului, iar ultima oară s-a văzut norul. Am văzut că noi ne îndoiserăm de făgăduinţele sigure şi Îl răniserăm pe Mântuitorul prin lipsa noastră de credinţă. Îngerul a spus: „Îmbracă armura şi, mai presus de orice, ia scutul credinţei, căci el va păzi inima şi însăşi viaţa de săgeţile arzătoare ale celui rău”. Dacă vrăjmaşul îi poate face pe cei descurajaţi să-şi abată privirile de la Domnul Isus, să privească la ei înşişi şi să se gândească numai la propria nevrednicie, în loc de a se gândi la vrednicia lui Isus, la dragostea Sa, la meritele Sale şi la mila Sa cea mare, el va da la o parte scutul credinţei şi îşi va atinge scopul, iar ei vor fi expuşi la ispitele lui nemiloase. Prin urmare, cei slabi trebuie să privească la Isus şi să se încreadă în El. Aşadar, ei trebuie să-şi exercite credinţa. – Experienţe şi viziuni, p. 73.

Dacă doresc să aibă succes în lucrarea lor, solii lui Dumnezeu trebuie să zăbovească mult în prezenţa Sa. Se spune despre o femeie în vârstă din Lancashire că asculta motivele menţionate de vecinele ei pentru succesul pastorului lor. Ele vorbeau despre darurile lui, despre stilul lui de predicare, despre manierele lui. „Nu”, a spus atunci femeia în vârstă, „vă voi spune eu care este motivul. Omul vostru este foarte aproape de Cel Atotputernic”.

Când oamenii sunt consacraţi aşa cum a fost Ilie şi au credinţa pe care a avut-o el, Dumnezeu Se va descoperi aşa cum S-a descoperit atunci. De asemenea, când oamenii se vor ruga Domnului aşa cum s-a rugat Iacov, rezultatele care au fost văzute atunci se vor vedea din nou. Puterea va veni de la Dumnezeu ca rezultat al rugăciunii credinţei. – Slujitorii Evangheliei, p. 255.

Rugăciunea lui Ilie pe Muntele Carmel a primit un răspuns vizi­bil.

– Ilie i-a reamintit poporului apostazia îndelungată care stâr­nise mânia lui Iehova, chemându-i pe oameni să-şi umilească inimile şi să se în­toarcă la Dumnezeul părinţilor lor, pentru ca blestemul să fie îndepăr­tat din ţara lui Israel. Apoi, plecându-se cu respect înaintea Dumnezeului nevăzut, îşi înălţă mâinile către cer şi rosti o rugăciune simplă. Preoţii lui Baal săriseră, ţipaseră, făcuseră spume, de dimineaţă până târziu după-amiază, dar când Ilie se rugă, niciun ţipăt fără rost nu răsună pe înălţimea Carmelului. El se ruga ca şi cum ştia că Iehova este acolo, martor la scenă, şi ascultă cererea lui. Prorocii lui Baal s-au rugat prosteşte, fără niciun înţeles. Ilie se rugă simplu şi cu căldură, cerând lui Dumnezeu să-Şi arate superioritatea asupra lui Baal, pentru ca Israel să poată fi determinat să se întoarcă la El.

„Doamne, Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Israel!” se ruga profetul, „Fă să se ştie astăzi că Tu eşti Dumnezeu în Israel, că eu sunt slujitorul Tău şi că toate aceste lucruri le-am făcut după porunca Ta. Ascultă-mă, Doamne, ascultă-mă, pentru ca să cunoască poporul acesta că Tu, Doamne, eşti adevăratul Dumnezeu şi să le întorci astfel inima spre bine”.

O tăcere apăsătoare se aşternu peste toţi. Preoţii lui Baal tremurau de groază. Conştienţi de vinovăţia lor, se aşteptau acum la o pedeapsă grabnică.

Nici nu s-a sfârşit rugăciunea lui Ilie, că flăcări de foc, ca nişte fulgere strălucitoare de lumină, au coborât din cer peste altarul înăl­ţat, mistuind jertfa, secând apa din şanţ şi mistuind chiar şi pie­trele altarului. Strălucirea focului a iluminat muntele şi a orbit ochii mulţimii. În văile de jos, unde mulţi priveau cu încordare îngrijorată mişcările celor de sus, coborârea focului s-a văzut clar şi toţi au fost uimiţi de privelişte. Aceasta semăna cu stâlpul de foc care, la Marea Roşie, a despărţit pe copiii lui Israel de oastea egipteană. – Profeţi şi regi, p. 152, 153.

Rugăciunile lui Ilie au cerut, prin credinţă, împlinirea făgăduin­ţelor lui Dumnezeu. – Odată cu uciderea prorocilor lui Baal, s-a des­chis calea pentru aducerea la îndeplinire a unei puternice reforme spirituale în cele zece seminţii ale regatului de nord. Ilie prezentase poporului apostazia lui, îl chemase să-şi umilească inima şi să se întoarcă la Domnul. Judecăţile Cerului fuseseră aduse la îndeplinire, poporul îşi mărturisise păcatele şi Îl recunoscuse pe Dumnezeul părinţilor săi ca fiind Dumnezeul cel viu, iar acum blestemul Cerului avea să fie retras, iar binecuvântările vremelnice ale vieţii să fie reînnoite. Ţara urma să fie înviorată cu ploaie. „Suie-te de mănâncă şi bea”, i-a spus Ilie lui Ahab, „căci se aude vuiet de ploaie”. Apoi prorocul s-a urcat în vârful muntelui să se roage.

Nu pentru că se arătase vreo dovadă exterioară a ploii care era gata să cadă, a putut Ilie să-l îndemne atât de sigur pe Ahab să se pregătească de ploaie. Prorocul n-a văzut niciun nor pe cer, n-a auzit niciun tunet. El a rostit numai cuvântul pe care Duhul Domnului l-a îndemnat să-l spună ca răspuns la credinţa lui cea puternică. Toată ziua se conformase neabătut voinţei lui Dumnezeu, iar acum, după ce făcuse tot ce fusese în puterea lui, ştia că Cerul va revărsa din belşug binecuvântările promise. Acelaşi Dumnezeu care trimisese seceta, făgăduise o ploaie îmbelşugată ca răsplată a îndeplinirii dreptăţii, iar acum Ilie aştepta revărsarea făgăduită. Într-o atitudine de umilinţă, „cu faţa între genunchi”, el mijlocea înaintea lui Dumnezeu în favoarea Israelului pocăit.

Din nou şi din nou, Ilie l-a trimis pe solul său într-un loc de unde se putea vedea Marea Mediterană, ca să vadă dacă este vreun semn vizibil că Dumnezeu i-a ascultat rugăciunea. De fiecare dată, robul se întorcea spunând: „Nu este nimic”. Prorocul nu şi-a pierdut răbdarea şi nici credinţa, ci a continuat cererea lui stăruitoare. De şase ori, robul s-a întors cu răspunsul că nu vede niciun nor de ploaie pe cerul ca arama. Nedescurajat, Ilie l-a trimis încă o dată, dar de data aceasta robul s-a întors zicând: „Iată că se ridică un nor mic din mare, ca o palmă de om”.

Acest fapt era suficient. Ilie nu a aşteptat să se întunece tot cerul. În acel mic nor, el a văzut, prin credinţă, o ploaie îmbelşugată şi a acţionat potrivit credinţei sale, trimiţând de îndată pe slujitorul său la Ahab, cu solia: „Înhamă şi pogoară-te, ca să nu te oprească ploaia”.

Deoarece Ilie a fost un bărbat cu o mare credinţă, Dumnezeu l-a putut folosi în această criză din istoria lui Israel. În timp ce se ruga, mâna credinţei sale a prins făgăduinţele Cerului şi a stăruit în rugăciune până când cererile sale au fost ascultate. El nu a aşteptat o dovadă deplină că Dumnezeu l-a ascultat, ci a fost gata să se avânte riscând totul la cel mai slab semn al bunăvoinţei divine. Totuşi lucrul pe care el a fost în stare să îl facă prin puterea lui Dumnezeu, pot să îl facă toţi în domeniul lor de activitate în slujba lui Dumnezeu, căci despre prorocul din Munţii Galaadului stă scris: „Ilie era un om supus aceloraşi slăbiciuni ca şi noi şi s-a rugat cu stăruinţă să nu plouă şi nu a plouat în ţară trei ani şi şase luni” (Iacov 5,17).

O credinţă ca aceasta este necesară în lume astăzi – credinţa care se prinde de făgăduinţele Cuvântului lui Dumnezeu şi nu se lasă până când Cerul nu răspunde. O credinţă ca aceasta ne leagă strâns cu Cerul şi ne aduce putere pentru a lupta cu forţele întunericului. „Prin credinţă”, copiii lui Dumnezeu „au cucerit împărăţii, au făcut dreptate, au căpătat făgăduinţe, au astupat gurile leilor, au stins puterea focului, au scăpat de ascuţişul săbiei, s-au vindecat de boli, au fost viteji în războaie, au pus pe fugă oştile vrăjmaşe” (Evrei 11,33.34). Prin credinţă, şi noi astăzi trebuie să atingem înălţimile planului lui Dumnezeu pentru noi! „Tu zici: ’Dacă poţi!’ Toate lucrurile sunt cu putinţă celui ce crede!” (Marcu 9,23).

Credinţa este un element esenţial al rugăciunii biruitoare. „Căci cine se apropie de Dumnezeu, trebuie să creadă că El este şi că răsplăteşte pe cei ce-L caută” (Evrei 11,6). „Îndrăzneala pe care o avem la El este că, dacă cerem ceva după voia Lui, ne ascultă. Şi dacă ştim că ne ascultă, orice I-am cere, ştim că suntem stăpâni pe lucrurile pe care I le-am cerut” (1 Ioan 5,14.15). Cu credinţa stăruitoare a lui Iacov, cu stăruinţa neabătută a lui Ilie, să prezentăm rugăciunile noastre Tatălui, cerând tot ce El a făgăduit. Onoarea tronului Său este pusă în joc pentru împlinirea cuvântului Său. – Profeţi şi regi, p. 155-158.

Ilie a perseverat în rugăciune, până când răspunsul a venit. – În experienţa lui Ilie ne sunt prezentate lecţii importante. Când s-a aflat pe Muntele Carmel şi s-a rugat pentru ploaie, credinţa lui a fost pusă la încercare, dar el a perseverat, continuând să-I adreseze lui Dumnezeu cererea lui. El s-a rugat stăruitor de şase ori şi totuşi nu a fost niciun semn că rugămintea lui a fost ascultată, dar el a continuat cu o credinţă puternică să trimită insistent cererea lui către tronul harului. Dacă ar fi renunţat descurajat a şasea oară, rugăciunea lui nu ar fi fost ascultată, însă el a perseverat până când răspunsul a venit. Noi avem un Dumnezeu a cărui ureche nu este astupată faţă de cererile noastre, iar dacă punem la încercare cuvântul Său, El va onora credinţa noastră. El doreşte ca toate interesele noastre să fie împletite cu interesele Sale şi atunci va putea să ne binecuvânteze în siguranţă, pentru că nu ne vom slăvi pe noi înşine când vom primi binecuvântarea, ci Îi vom aduce lui Dumnezeu toată lauda. Dumnezeu nu ascultă întotdeauna rugăciunile noastre de prima dată când Îi vorbim, pentru că, dacă ar face aşa, noi am putea să credem că am avut dreptul la toate binecuvântările şi favorurile pe care le-a revărsat asupra noastră. În loc de a ne cerceta inima pentru a vedea dacă există vreun rău pe care îl nutrim, vreun păcat pe care îl îndrăgim, noi am ajunge să fim neatenţi şi nu am reuşi să ne dăm seama de dependenţa noastră de El şi de nevoia pe care o avem de ajutorul Său.  

Ilie s-a umilit până când s-a aflat în situaţia în care nu avea să îşi atribuie sieşi slava. Aceasta este condiţia cu care Domnul ascultă rugăciunea, pentru că atunci noi Îi vom da slavă Lui. Obiceiul de a-i lăuda pe oameni are ca rezultat un mare rău. Unul îl laudă pe altul, iar astfel oamenii sunt determinaţi să simtă că slava şi cinstea le aparţin. Când îi înălţaţi pe oameni, voi puneţi o capcană pentru sufletul lor şi faceţi exact ce doreşte Satana. Ar trebui să-L lăudaţi pe Dumnezeu cu toată inima, sufletul, cugetul şi puterea voastră, pentru că numai Dumnezeu este vrednic de slavă. – Comentariul Biblic AZŞ, vol. 2, p. 1034, 1035.

În timp ce Ilie s-a rugat, slujitorul lui a vegheat. El s-a întors de şase ori din locul de veghere, spunând: „Nu este nimic”, niciun nor, niciun semn de ploaie. Totuşi profetul nu s-a descurajat. El a continuat să îşi revizuiască viaţa pentru a vedea dacă dăduse greş în a-L cinsti pe Dumnezeu. El şi-a mărturisit păcatele şi a continuat să îşi smerească sufletul înaintea lui Dumnezeu, în timp ce aştepta un semn că rugăciunea lui a primit răspuns. Pe când îşi cerceta inima, i se părea că este tot mai mic atât în ochii lui, cât şi în ochii lui Dumnezeu. Lui Ilie i s-a părut că era nimic şi că Dumnezeu era totul, iar când a ajuns în punctul renunţării totale la sine, în timp ce se prindea de Mântuitorul ca fiind singura lui putere şi neprihănire, răspunsul a venit. – Review and Herald, 26 mai 1891.

David

Căderea lui David este o avertizare de a nu neglija rugăciunea. – Dumnezeu doreşte ca istoria căderii lui David să servească drept avertizare, pentru ca nici chiar aceia pe care El i-a binecuvântat şi favorizat foarte mult să nu se simtă în siguranţă şi să nu neglijeze rugăciunea şi vegherea. Aşa a şi fost cu aceia care, în umilinţă, au căutat să înveţe lecţia pe care Dumnezeu vrea să o dea. În felul acesta, generaţie după generaţie, mii de oameni au ajuns să-şi dea seama de primejdia în care se aflau în faţa puterii ispititorului. Căderea lui David – om atât de mult onorat de Dumnezeu – a trezit în ei neîncredere faţă de eul personal. Ei şi-au dat seama că numai Dumnezeu poate să-i susţină prin puterea Lui, prin credinţă. Pentru că au ştiut că la El se află puterea şi siguranţa lor, ei s-au temut să facă până şi un singur pas pe terenul lui Satana. – Patriarhi şi profeţi,

p. 724.

Dumnezeu a răspuns la rugăciunea lui David pentru iertare. – Una dintre cele mai stăruitoare rugăciuni raportate în Cuvântul lui Dumnezeu este aceea a lui David, când a cerut: „Zideşte în mine o inimă curată, Dumnezeule”. Răspunsul lui Dumnezeu la o asemenea rugăciune este: „Îţi voi da o inimă nouă”. Lucrarea aceasta nu poate să fie făcută de niciun om limitat. Bărbaţii şi femeile trebuie să înceapă încă din prima clipă să-I ceară lui Dumnezeu cât se poate de stăruitor să le dea o experienţă creştină adevărată. Ei trebuie să simtă puterea creatoare a Duhului Sfânt. Ei trebuie să primească o inimă nouă, care este păstrată sensibilă şi duioasă prin harul Cerului. Spiritul egoist trebuie să fie curăţit din suflet. Ei trebuie să lucreze cu seriozitate şi cu umilinţă, fiecare cerându-I lui Isus călăuzire şi încurajare. Apoi, zidirea, bine alcătuită şi potrivită, va creşte ajungând un templu sfânt în Domnul. – Comentariul Biblic AZŞ, vol. 4, p. 1165.

Solomon

Trebuie să învăţăm lecţia aflată în rugăciunea smerită a lui Solo­mon. – La începutul domniei sale, Solomon s-a rugat: „Doamne, Dumnezeul meu, Tu ai pus pe robul Tău să împărăţească în locul tatălui meu David, şi eu nu sunt decât un tânăr, nu sunt încercat” (1 Regi 3,7).

Solomon urmase tatălui său David la tronul lui Israel. Dumnezeu l-a onorat mult şi, aşa cum ştim, el a ajuns în anii de mai târziu cel mai mare, cel mai bogat şi cel mai înţelept împărat care a stat vreodată pe un scaun de domnie pământesc. De timpuriu, în anii de început ai domniei sale, Solomon a fost impresionat de Duhul Sfânt cu privire la solemnitatea răspunderilor sale şi, deşi era bogat în ta­lente şi capacităţi, el şi-a dat seama că, fără ajutor dumnezeiesc, era tot atât de neajutorat pentru a le duce la îndeplinire, ca un copilaş. Solomon n-a fost niciodată atât de bogat, sau atât de înţelept, sau realmente atât de mare, ca atunci când a mărturisit Domnului: „Eu nu sunt decât un tânăr (engl.: un copil), nu sunt încercat”…

„Cererea aceasta a lui Solomon a plăcut Domnului. Şi Dumnezeu a zis: ’Fiindcă lucrul acesta îl ceri, fiindcă nu ceri pentru tine nici viaţă lungă, nici bogăţii, nici moartea vrăjmaşilor tăi, ci ceri pricepere, ca să faci dreptate, voi face după cuvântul tău. Îţi voi da o inimă înţeleaptă şi pricepută, aşa cum n-a fost nimeni înaintea ta şi nu se va scula nimeni niciodată ca tine. Mai mult, îţi voi da şi ce n-ai cerut, bogăţii şi slavă, aşa încât tot timpul vieţii tale nu va fi niciun împărat ca tine. Şi dacă vei umbla în căile Mele, păzind legile şi poruncile Mele, cum a făcut David, tatăl tău, îţi voi lungi zilele’”…

Toţi aceia care ocupă locuri de răspundere au nevoie să înveţe lecţia ce se cuprinde în smerita rugăciune a lui Solomon. Ei nu trebuie să uite că poziţia pe care o ocupă nu va schimba niciodată ca­racterul şi nici nu-l va face pe om infailibil. Cu cât poziţia pe care o ocupă un om este mai înaltă, cu cât este mai mare răspunderea pe care o are de purtat, cu atât mai extinsă va fi influenţa pe care o exercită şi cu atât mai mare va fi nevoia sa de a-şi simţi dependenţa de înţelepciunea şi de puterea lui Dumnezeu şi de a cultiva caracterul cel mai bun şi cel mai sfânt. – Mărturii, vol. 9, p. 281, 282.

Exemplul lui Solomon este o lecţie cu privire la vegherea în vederea rugăciunii. – În cazul lui Solomon, el, care a fost puternic, îndrăzneţ, ferm şi hotărât din fire, fiind zguduit de puterea ispitei, a ajuns slab şi oscilant ca o trestie bătută de vânt! Cum a fost doborât de furtuna ispitei un cedru bătrân şi noduros din Liban, un stejar înalt din Basan! Ce lecţie este aceasta pentru toţi aceia care doresc să-şi salveze sufletul, ca să vegheze neîncetat în vederea rugăciunii! Ce avertizare este aceasta, ca să păstreze mereu harul lui Hristos în inima lor şi să lupte cu decăderea dinăuntru şi cu ispitele din afară! – Manuscript Releases, vol. 21, 383.

Ezechia

Ezechia s-a rugat pentru rămăşiţa lui Israel. – Ziua aceasta „este o zi de necaz, de pedeapsă şi de ocară”, a fost cuvântul pe care regele i l-a trimis. „Poate că Domnul, Dumnezeul tău, a auzit toate cuvintele lui Rabşache, pe care l-a trimis împăratul Asiriei, stăpânul său, să batjocorească pe Dumnezeul cel viu şi, poate că Domnul, Dumnezeul tău, îl va pedepsi pentru cuvintele pe care le-a auzit. Înalţă dar o rugăciune pentru ceilalţi care au mai rămas” (2 Regi 19,3.4).

„Împăratul Ezechia şi prorocul Isaia, fiul lui Amoţ, au început să  se roage pentru lucrul acesta şi au strigat către cer”. (2 Cronici 32,20).

Dumnezeu a răspuns la rugăciunile slujitorilor Săi. Lui Isaia i-a fost dată solia pe care s-o transmită lui Ezechia: „Aşa vorbeşte Domnul: ‘Nu te speria de cuvintele pe care le-ai auzit şi prin care M-au batjocorit slujitorii împăratului Asiriei. Voi pune în el un duh care îl va face ca, la auzul unei veşti pe care o va primi, să se întoarcă în ţara lui; şi-l voi face să cadă ucis de sabie în ţara lui’” (2 Regi 19,6.7). – Profeţi şi regi, p. 354.

Rugăciunea lui Ezechia a fost în armonie cu planul lui Dumnezeu. – Când a primit scrisoarea batjocoritoare, împăratul lui Iuda a luat-o la templu, „a întins-o înaintea Domnului” (vers. 14) şi s-a rugat cu o credinţă puternică pentru ajutor din cer, pentru ca popoarele pământului să ştie că Dumnezeul evreilor încă trăieşte şi domneşte. Era în joc onoarea lui Iehova. Numai El putea aduce eliberarea.

„Doamne, Dumnezeul lui Israel, care şezi pe heruvimi”, s-a ru­gat Ezechia. „Tu eşti singurul Dumnezeu al tuturor împăraţilor pă­­­mântului! Tu ai făcut cerurile şi pământul. Doamne, pleacă-Ţi urechea şi ascultă! Doamne, deschide-Ţi ochii şi priveşte! Auzi cuvintele lui Sanherib, care a trimis pe Rabşache să batjocorească pe Dumnezeul cel viu. Da, Doamne, este adevărat că împăraţii Asiriei au nimicit neamurile şi le-au pustiit ţările şi că au aruncat în foc pe dumnezeii lor; dar ei nu erau dumnezei, ci erau lucrări făcute de mâna omului, erau lemn şi piatră; şi i-au nimicit. Acum, Doamne, Dumnezeul nostru, izbăveşte-ne din mâna lui Sanherib, ca să ştie toate împărăţiile pământului că numai Tu eşti Dumnezeu, Doamne” (vers. 15-19)…

Rugăciunile lui Ezechia în favoarea lui Iuda, şi pentru onoarea Conducătorului lor suprem, erau în armonie cu planul lui Dumnezeu. Solomon, în binecuvântarea rostită la consacrarea templului, se rugase Domnului „să facă în tot timpul dreptate robului Său şi poporului Său Israel, pentru ca toate popoarele pământului să poată cunoaşte că Domnul este Dumnezeu şi că nu este alt Dumnezeu afară de El” (1 Regi 8,59.60). Domnul avea să-Şi arate favoarea îndeosebi atunci când, în vreme de război sau de înfrângere, căpeteniile lui Israel aveau să intre în casa de rugăciune şi trebuia să se roage pentru izbăvire (vers. 33,34).

Ezechia n-a fost lăsat fără nădejde. Isaia a fost trimis la el să-i spună: „Aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeul lui Israel: ’Am auzit rugăciunea pe care Mi-ai făcut-o cu privire la Sanherib, împăratul Asiriei’”. – Profeţi şi regi, p. 355, 356, 359.

Ezechia, vindecat ca răspuns la rugăciune. – Din zilele lui David, nu mai domnise niciun împărat care să fi făcut pentru zidirea Împărăţiei lui Dumnezeu în timp de apostazie şi descurajare, aşa de mult cum făcuse Ezechia. Domnitorul aflat pe moarte Îl slujise pe Dumnezeul său cu credincioşie şi făcuse mult pentru a întări încrederea poporului în Iehova, ca fiind Conducătorul lui suprem. Asemenea lui David, el a putut să se roage: „S-ajungă rugăciunea mea înaintea Ta! Ia aminte la cererile mele; căci mi s-a săturat sufletul de rele şi mi se apropie viaţa de locuinţa morţilor”. „Căci Tu eşti nădejdea mea, Doamne, Dumnezeule! În Tine mă încred din tinereţea mea. Pe Tine mă sprijinesc… Nu mă lepăda la vremea bătrâneţei, când mi se duc puterile, nu mă părăsi! ... Dumnezeule, nu Te depărta de mine! Dumnezeule, vino degrabă în ajutorul meu! ... Nu mă părăsi, Dumnezeule, chiar la bătrâneţe cărunte, ca să vestesc tăria Ta neamului de acum şi puterea Ta, neamului de oameni care va veni!” (Psalmi 88,2.3; 71,5-18).

Acela ale cărui îndurări „nu sunt la capăt” (Plângeri 3,22) a auzit rugăciunea slujitorului Său. „Isaia, care ieşise, n-ajunsese încă în curtea din mijloc când cuvântul Domnului i-a vorbit astfel: ‘Întoar­ce-te şi spune lui Ezechia, căpetenia poporului Meu: Aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeul tatălui tău David: Ţi-am auzit rugăciunea şi ţi-am văzut lacrimile. Iată că te voi face sănătos; a treia zi te vei sui la Casa Domnului. Voi mai adăuga cincisprezece ani la zilele tale. Te voi izbăvi, pe tine şi cetatea aceasta, din mâna împăratului Asiriei şi voi ocroti cetatea aceasta, din pricina Mea şi din pricina robului Meu David” (2 Regi 20,4-6). – Review and Herald, 6 mai 1915. 

Daniel

Rugăciunea eficientă şi fierbinte a lui Daniel. – Daniel s-a rugat lui Dumnezeu nu înălţându-se pe sine sau revendicând vreo virtute: „Ascultă, Doamne! Iartă, Doamne! Ia aminte, Doamne! Lucrează şi nu zăbovi, din dragoste pentru Tine”. Aceasta este rugăciunea pe care Iacov o numeşte eficientă şi fierbinte. Despre Hristos este scris: „A ajuns într-un chin ca de moarte şi a început să Se roage şi mai fierbinte”. În ce contrast faţă de această mijlocire din partea Maiestăţii cerului sunt rugăciunile slabe, fără tragere de inimă, care sunt înălţate de unii către Dumnezeu! Mulţi sunt mulţumiţi cu o slujire a buzelor şi puţini au o dorinţă sinceră, serioasă şi plină de dragoste după Dumnezeu. – Mărturii, vol. 4, p. 534.

Daniel a rămas credincios în rugăciune, în ciuda persecuţiilor.  – Oare a încetat Daniel să se roage din cauza poruncii acesteia care avea să fie impusă? Nu, ci tocmai acela a fost timpul când a avut nevoie să se roage mai mult. „Când a aflat Daniel că s-a iscălit porunca, a intrat în casa lui, unde ferestrele odăii de sus erau deschise înspre Ierusalim, şi de trei ori pe zi îngenunchea, se ruga şi lăuda pe Dumnezeul lui, cum făcea şi mai înainte”. Daniel nu a căutat să-şi ascundă loialitatea faţă de Dumnezeu. El nu s-a rugat doar în inima lui, ci s-a rugat cu voce tare, cu fereastra deschisă spre Ierusalim. Apoi, vrăjmaşii lui au venit cu reclamaţia lor înaintea împăratului, iar Daniel a fost aruncat în groapa leilor. Totuşi Fiul lui Dumnezeu a fost acolo. Îngerul Domnului a tăbărât în jurul slujitorului Domnului, iar dimineaţa, când împăratul a venit şi a întrebat: „Daniele, robul Dumnezeului celui viu, a putut Dumnezeul tău, căruia Îi slujeşti necurmat, să te scape de lei?”, „Daniel a zis împăratului: ‘Veşnic să trăieşti, împărate! Dumnezeul meu a trimis pe îngerul Său şi a închis gura leilor, care nu mi-au făcut niciun rău, pentru că am fost găsit nevinovat înaintea Lui. Şi nici înaintea ta, împărate, n-am făcut nimic rău!’” Lui Daniel nu i s-a făcut niciun rău, iar el L-a preamărit pe Domnul Dumnezeul cerurilor. – Review and Herald, 3 mai 1892.

Rugăciunile lui Daniel au fost caracterizate de stăruinţă şi zel. – Pe măsură ce se apropia încheierea celor şaptezeci de ani de robie, gândurile lui Daniel  au ajuns foarte preocupate de profeţiile lui Ieremia. El a înţeles că se apropia timpul când Dumnezeu îi va acorda o nouă şansă poporului Său ales şi a mijlocit pentru Israel înaintea Dumnezeului cerurilor, cu post şi umilinţă, rugându-se astfel: „Doamne, Dumnezeule mare şi înfricoşate, Tu, care ţii legă­mântul şi dai îndurare celor ce Te iubesc şi păzesc poruncile Tale! Noi am păcătuit, am săvârşit nelegiuire, am fost răi şi îndărătnici, ne-am abătut de la poruncile şi orânduirile Tale. N-am ascultat pe robii Tăi prorocii, care au vorbit în Numele Tău împăraţilor noştri, căpeteniilor noastre, părinţilor noştri şi către tot poporul ţării” (Daniel 9,4-6).

Când stă înaintea Domnului, Daniel nu îşi declară propria cre­dincioşie. În loc să pretindă că este curat şi sfânt, acest profet onorat se identifică plin de umilinţă cu Israelul păcătos. Înţelepciunea pe care Dumnezeu i-a dat-o era aşa de înaltă faţă de înţelepciunea oamenilor mari ai lumii, pe cât este de strălucitoare lumina soarelui aflat pe cer la miezul zilei, faţă de steaua cea mai firavă. Totuşi să cugetăm la rugăciunea care a ieşit de pe buzele acestui om aşa de mult favorizat de Cer. Cu o adâncă umilinţă, cu lacrimi şi cu inima frântă, el se roagă pentru sine şi pentru poporul său. El îşi deschide sufletul înaintea lui Dumnezeu, mărturisindu-şi propria nevrednicie şi recunoscând măreţia şi maiestatea Domnului.

Ce stăruinţă şi zel au caracterizat rugăciunile lui! Mâna credinţei s-a întins spre cer spre a se prinde de făgăduinţele Celui Preaînalt, care nu dau greş niciodată. Sufletul lui se zbate în agonie. Apoi, primeşte dovada că rugăciunea lui este ascultată. El ştie că biruinţa i-a fost dată. Dacă noi, ca popor, ne-am ruga aşa cum s-a rugat Da­niel şi am lupta aşa cum a luptat el, umilindu-ne sufletul înaintea lui Dumnezeu, am vedea răspunsuri la fel de evidente la rugăciunile noastre, cum au fost acelea care i-au fost date lui Daniel. Iată cum îşi prezintă el cazul înaintea curţii cerului:

„Pleacă urechea, Dumnezeule, şi ascultă! Deschide ochii şi pri­veşte la dărâmăturile noastre şi la cetatea peste care este chemat Nu­mele Tău! Căci nu pentru neprihănirea noastră Îţi aducem noi ce­rerile noastre, ci pentru îndurările Tale cele mari. Ascultă, Doamne! Iartă, Doamne! Ia aminte, Doamne! Lucrează şi nu zăbovi, din dragoste pentru Tine, Dumnezeul meu! Căci Numele Tău este chemat peste cetatea Ta şi peste poporul Tău!” (versetele 18,19). 

Omul lui Dumnezeu se ruga, cerând ca binecuvântarea Cerului să vină peste poporul lui şi pentru a primi o cunoaştere mai clară a voinţei divine. Povara inimii lui era pentru Israelul care nu păzea Legea lui Dumnezeu în sensul cel mai strict. El recunoştea că toate nenorocirile veniseră asupra lor ca o consecinţă a călcărilor acelei Legi sfinte. El spune: „Noi am păcătuit, am săvârşit nelegiuire… Căci din pricina păcatelor noastre şi din pricina nelegiuirilor părinţilor noştri, este Ierusalimul şi poporul Tău de ocara tuturor celor ce ne înconjoară” (versetele 15, 16). Iudeii îşi pierduseră caracterul sfânt şi deosebit de popor ales al lui Dumnezeu. „Ascultă dar acum, Dumnezeul nostru, rugăciunea şi cererile robului Tău şi, pentru dragostea Domnului, fă să strălucească Faţa Ta peste sfântul Tău locaş pustiit!” (versetul 17). Inima lui Daniel se îndreaptă cu un dor puternic spre sanctuarul pustiit al lui Dumnezeu. El ştie că prosperitatea lui poate să fie restabilită numai dacă izraeliţii se vor pocăi de călcările Legii lui Dumnezeu şi vor ajunge să fie smeriţi, credincioşi şi ascultători.

În timp ce rugăciunea lui Daniel se înălţa spre cer, îngerul Gabriel a coborât în grabă din curţile cereşti pentru a-i spune că toate cererile lui au fost auzite şi ascultate. Acest înger puternic primise însărcinarea de a-i da înţelepciune şi înţelegere, de a-i descoperi tainele veacurilor viitoare. Prin urmare, în timp ce se străduia stăruitor să cunoască şi să înţeleagă adevărul, Daniel a fost pus în legătură cu solul trimis de Cer.

Ca răspuns la cererea lui, Daniel nu a primit numai lumina şi cunoaşterea adevărului de care aveau nevoie atât el, cât şi poporul lui, ci şi o viziune a marilor evenimente viitoare chiar până la venirea Răscumpărătorului lumii. Aceia care pretind că sunt sfinţiţi, deşi nu au nicio dorinţă de a cerceta Scripturile sau de a lupta cu Dumnezeu în rugăciune, cerând o înţelegere mai clară a adevărului Bibliei, nu ştiu ce este sfinţirea adevărată. – Sfinţirea vieţii, p. 46-49.

Neemia

Rugăciunea lui Neemia este un exemplu pentru poporul lui Dumnezeu din zilele noastre. – Inima acelora care susţin lucrarea aceasta trebuie să fie plină de Duhul lui Isus. Numai Marele Medic poate să aplice balsamul din Galaad. Dacă oamenii aceştia ar citi cartea lui Neemia, cu inima smerită şi atinsă de Duhul Sfânt, ideile lor false ar fi schimbate, s-ar da pe faţă principii corecte, iar starea actuală a lucrurilor ar fi schimbată. Neemia s-a rugat lui Dumnezeu pentru ajutor, iar Dumnezeu a auzit rugăciunea lui. Domnul i-a determinat pe împăraţii păgâni să vină în ajutorul lui. Când vrăjmaşii lucrau cu zel împotriva lui, Domnul a lucrat prin împăraţi spre a-Şi aduce la îndeplinire scopul Său şi spre a răspunde la numeroasele rugăciuni ce se înălţau către El, cerând ajutorul de care aveau atâta nevoie. – Review and Herald, 23 martie 1911.

Rugăciunea a făcut să fie mai puternice credinţa şi curajul lui Neemia. – Prin mesageri din Iudeea, evreul patriot a aflat că peste Ierusalim, cetatea aleasă, veniseră zile grele. Robii întorşi sufereau dispreţ şi necaz. Templul şi părţi din cetate fuseseră rezidite, dar lucrarea de restatornicire era stânjenită, slujbele templului erau tulburate, iar poporul era ţinut într-o alarmă continuă de faptul că zidurile cetăţii erau încă într-o mare măsură în ruină.

Copleşit de amărăciune, Neemia nu putea nici să mănânce şi nici să bea: „Am plâns şi m-am jelit multe zile şi am postit”. În durerea lui, s-a îndreptat către Ajutorul divin. „M-am rugat”, zicea el, „înaintea Dumnezeului cerurilor”. Cu credinţă, el a mărturisit păca­tele lui şi ale poporului lui. El a stăruit ca Dumnezeu să susţină cauza lui Israel, să-i redea curajul şi puterea şi să-l ajute să clădească locurile pustii ale lui Iuda.

Pe măsură ce Neemia se ruga, credinţa şi curajul lui creşteau. Cuvintele lui au prezentat o mulţime de argumente sfinte. El a arătat către dezonoarea care avea să fie aruncată asupra lui Dumnezeu, dacă poporul Său, care acum se întorsese către El, avea să fie lăsat în slăbiciune şi apăsare şi a stăruit de Domnul să-Şi împlinească făgăduinţa: „Dacă vă veţi întoarce la Mine şi dacă veţi păzi poruncile Mele şi le veţi împlini, atunci, chiar dacă veţi fi izgoniţi la marginea cea mai îndepărtată a cerului, de acolo vă voi aduna şi vă voi aduce înapoi iarăşi în locul pe care l-am ales, ca să locuiască Numele Meu acolo” (Neemia 1,9; Vezi şi Deuteronom 4,29-31). Această făgăduinţă îi fusese dată lui Israel prin Moise înainte de a fi intrat în Canaan şi, de-a lungul secolelor, ea rămăsese neschimbată. Poporul lui Dumnezeu se întorsese acum la El, în pocăinţă şi credinţă, iar făgăduinţa nu avea să rămână neîmplinită.

Neemia îşi revărsase deseori sufletul în rugăciune în favoarea popo­rului său. Dar acum, pe când se ruga, un plan sfânt a luat fiinţă în mintea lui. A hotărât că, dacă va putea primi consimţământul îm­pă­ratului şi ajutorul necesar pentru a procura unelte şi materiale, îşi va asuma personal sarcina reclădirii zidurilor Ierusalimului şi a restatornicirii puterii naţionale a lui Israel. El I-a cerut Domnului să-i dea trecere înaintea împăratului, pentru ca acest plan să poată fi împlinit. „Dă, astăzi, izbândă robului Tău”, s-a rugat el, „şi fă-l să capete trecere înaintea omului acestuia!”

Patru luni de zile a aşteptat Neemia o ocazie favorabilă pentru a prezenta cererea sa împăratului. În tot acest timp, deşi inima îi era apăsată de durere, el s-a străduit să se poarte cu voioşie în prezenţa împăratului. În acele săli pline de strălucire şi splendoare, toţi trebuiau să arate fericiţi şi cu inima liberă. Necazul nu trebuia să-şi arunce umbra pe faţa niciunuia care venea la împărăţie. Totuşi, în clipele în care se putea retrage, ascuns de vederea oamenilor, cât de multe erau rugăciunile, mărturisirile şi lacrimile pe care le au­zeau şi la care erau martori Dumnezeu şi îngerii! – Profeţi şi regi, p. 628-630.

Neemia şi-a recunoscut păcatele personale în rugăciunile lui. – Neemia nu a spus că numai Israel păcătuise, ci a recunoscut plin de pocăinţă că el şi casa tatălui său păcătuiseră. „Te-am supărat”, spune el, aşezându-se în rândul acelora care Îl dezonoraseră pe Dumnezeu, pentru că nu rămăseseră neclintiţi de partea adevărului…

Neemia s-a umilit înaintea lui Dumnezeu şi a acordat slava cuvenită Numelui Său. Tot aşa a făcut şi Daniel în Babilon. Să studiem rugăciunile acestor oameni. Ele ne învaţă că trebuie să ne umilim şi să nu ştergem niciodată linia de separare dintre poporul lui Dumnezeu, care respectă poruncile, şi aceia care nu au niciun respect pentru Legea Sa. – Comentariul Biblic AZŞ, vol. 3, 1136. 

Neemia s-a rugat cu siguranţa că Dumnezeu va împlini făgăduin­ţele Sale. – Prin credinţă, Neemia s-a prins cu putere de făgăduinţa divină şi a pus la piciorul tronului harului rugăciunile lui, cerând ca Dumnezeu să susţină cauza poporului Său pocăit, să refacă puterea lui şi să zidească locurile lui devastate. Când poporul Său se despărţise de El, Dumnezeu fusese credincios în împlinirea ameninţărilor Sale, îl împrăştiase printre popoare, în conformitate cu cele declarate în Cuvântul Său. Neemia a găsit tocmai în faptul acesta o asigurare că El va fi la fel de credincios şi în împlinirea făgăduinţelor Sale. – Comentariul Biblic AZŞ, vol. 3, p. 1136.

Neemia şi-a formulat rugăciunile în conformitate cu nevoile momentului. – Prezentarea stării Ierusalimului a deşteptat simpatia monarhului, fără să-i trezească prejudecăţile. O altă întrebare i-a dat ocazia pe care Neemia o aşteptase de multă vreme: „Ce ceri ?” Dar omul lui Dumnezeu n-a îndrăznit să răspundă până nu a primit îndrumarea de la Unul mai mare decât Artaxerxe. El avea de înde­plinit o însărcinare sfântă, pentru care cerea ajutorul împăratului, şi şi-a dat seama că depindea mult de felul în care prezenta problema, în aşa fel, încât să-i câştige aprobarea şi să primească ajutor. „M-am rugat”, zice el, „Dumnezeului cerurilor”. În rugăciunea aceea scurtă, Neemia a intrat în prezenţa Împăratului împăraţilor şi a câştigat de partea lui o putere care poate abate inimile, aşa cum sunt abătute râurile de apă. – Profeţi şi regi, p. 631.

Rugăciunile lui Neemia au fost însoţite de o voinţă hotărâtă. – În biserica din zilele noastre este nevoie de oameni ca Neemia – nu de oameni care pot numai să predice şi să se roage, ci de oameni ale căror predici şi rugăciuni sunt însoţite de o voinţă hotărâtă şi înflăcărată. – Signs of the Times, 6 decembrie 1883.

Noi putem să ne rugăm în orice timp şi în orice loc, asemenea lui Neemia. – A te ruga aşa cum s-a rugat Neemia în acel ceas de nevoie este o posibilitate la îndemâna creştinului, în împrejurări când alte forme de rugăciune pot fi cu neputinţă. Truditorii, în mersul împovărat al vieţii, aglomeraţi şi aproape copleşiţi de încurcături, pot înălţa către Dumnezeu o rugăciune pentru călăuzire divină. Călătorii pe mare şi pe uscat, când sunt ameninţaţi de vreo primejdie, se pot încredinţa în felul acesta protecţiei cerului. În vremuri de primejdie sau greutăţi neaşteptate, inima îşi poate înălţa strigătul după ajutor către Acela care S-a angajat să vină în sprijinul celor credincioşi ai Săi, oricând Îl cheamă. În orice împrejurare, în orice stare, sufletul împovărat cu amărăciune şi grijă sau asaltat crunt de ispită poate găsi asigurare, sprijin şi ajutor în dragostea şi puterea inepuizabilă ale unui Dumnezeu care-Şi păstrează legământul.

În acea clipă scurtă de rugăciune către Împăratul împăraţilor, Neemia a fost încurajat să-i spună lui Artaxerxe dorinţa lui de a fi eliberat pentru o vreme de îndatoririle de la curte şi a cerut autori­zarea de a reclădi locurile pustiite ale Ierusalimului şi de a face din nou din el o cetate puternică şi apărată. Urmări importante pentru naţiunea iudaică depindeau de această cerere. „Şi”, declară Neemia, „împăratul mi-a dat, căci mâna cea bună a Dumnezeului meu era peste mine”. – Profeţi şi regi, p. 631-633.

În providenţa Sa, Dumnezeu nu ne îngăduie să cunoaştem sfârşitul de la început, dar El ne dă lumina Cuvântului Său spre a ne călăuzi pe măsură ce înaintăm pe cale şi ne porunceşte să ne păstrăm gândurile aţintite spre Isus. Oriunde suntem, oricare ar fi ocupaţia noastră, inima trebuie să ne fie înălţată spre Dumnezeu, în rugăciune. Aceasta înseamnă a te ruga neîncetat. Nu trebuie să aşteptăm, până când putem să îngenunchem înainte de a ne ruga. Într-o ocazie, când Neemia a venit înaintea împăratului, acesta l-a întrebat de ce arăta aşa de întristat şi care era cererea pe care urma să o adreseze. Totuşi Neemia nu a îndrăznit să răspundă îndată. În joc erau interese importante. Soarta unei naţiuni depindea de impresia pe care trebuia să o facă atunci asupra minţii împăratului, iar înainte de a îndrăzni să-i răspundă împăratului, Neemia a înălţat o rugăciune rapidă către Dumnezeul Cerurilor. Rezultatul a fost acela că a obţinut tot ce a cerut şi tot ce a dorit. – Signs of the Times, 20 octombrie 1887. 

Nu există timp sau loc nepotrivit pentru a ne înălţa cererile spre Dumnezeu. Nu există nimic care să ne poată împiedica să facem ca inima să ne fie cuprinsă de spiritul înălţător al rugăciunii stăruitoare. În aglomeraţia străzilor, în mijlocul ocupaţiilor zilnice, noi putem să aducem cererile noastre înaintea lui Dumnezeu, pentru ca El să ne acorde călăuzirea divină, aşa cum a făcut Neemia, când i-a adresat cererea sa împăratului Artaxerxe. Un loc retras pentru rugăciune poate fi găsit oriunde ne-am afla. Noi ar trebui să avem uşa inimii deschisă în permanenţă, adresând mereu invitaţia ca Domnul Hristos să vină şi să locuiască în ea, ca oaspete ceresc.

Deşi în jurul nostru ar putea fi o atmosferă coruptă, nu trebuie să respirăm miasmele ei otrăvitoare, ci putem să trăim respirând aerul curat al cerului. Prin înălţarea inimii noastre în prezenţa lui Dumnezeu, în rugăciune sinceră, noi putem închide porţile minţii, îm­piedicând intrarea oricărui gând imoral şi nesfânt. Cei a căror inimă este deschisă pentru a primi sprijinul şi binecuvântarea lui Dumnezeu vor umbla într-o atmosferă mai sfântă decât aceea a pământului şi vor avea o continuă comuniune cu Cerul. – Calea către Hristos, p. 99.

Neemia s-a rugat stăruitor toată noaptea. – În taină şi în linişte, Neemia a făcut înconjurul zidurilor. El declară: „Dregătorii nu ştiau unde fusesem şi ce făceam. Până în clipa aceea nu spusesem nimic iudeilor, nici preoţilor, nici mai marilor, nici dregătorilor, nici vreunuia din cei ce vedeau de treburi”. În această cercetare dureroasă, Neemia nu a dorit să le atragă atenţia nici prietenilor, nici duşmanilor, ca să nu se creeze agitaţie, iar zvonurile răspândite să poată fi înfrânte sau, cel puţin, să nu împiedice lucrarea sa. El şi-a dedicat rugăciunii timpul rămas din noapte, căci dimineaţa trebuia să facă un efort serios pentru a-i sensibiliza şi pentru a-i uni pe concetăţenii lui descurajaţi şi dezbinaţi. – Sfaturi pentru o slujire creştină eficientă, p. 174.

Succesul lui Neemia ne arată puterea rugăciunii. – În lucrarea lor, Ezra şi Neemia s-au umilit înaintea lui Dumnezeu, mărturisin­-du-şi păcatele lor şi păcatele poporului lor şi cerând iertare, ca şi când ei ar fi fost călcătorii Legii. S-au luptat, s-au rugat şi au sufe­rit cu răbdare. Ceea ce a făcut ca lucrarea lor să fie atât de grea nu a fost ostilitatea făţişă a păgânilor, ci împotrivirea ascunsă a pretinşilor prieteni care, punând influenţa lor în slujba răului, au înzecit povara slujitorilor lui Dumnezeu. Aceşti trădători au pus la înde­-mâna vrăjmaşilor lui Dumnezeu un material pe care să-l folo­sească în lupta împotriva poporului Său. Patimile lor rele şi voinţa lor răz­vră­tită erau într-o continuă luptă cu cerinţele lămurite ale lui Dumnezeu.

Succesul care a însoţit eforturile lui Neemia arată ce pot realiza rugăciunea, credinţa şi o acţiune energică şi înţeleaptă. Neemia nu era preot; el nu era profet; nu avea vreun titlu înalt. El a fost un reformator ridicat pentru o vreme importantă. Scopul lui a fost să-l aducă pe popor în armonie cu Dumnezeu. Inspirat de o ţintă înaltă, el şi-a concentrat toată puterea fiinţei pentru îndeplinirea ei. Inte­gritatea înaltă, neabătută, a caracterizat eforturile lui. Când venea în legătură cu păcatul şi împotrivirea faţă de bine, el lua o atitudine atât de categorică, încât oamenii erau îndemnaţi să lucreze cu o râvnă şi un curaj nou. Ei nu-i puteau nega credincioşia, patriotismul şi dragostea profundă faţă de Dumnezeu şi, văzând lucrul acesta, erau gata să-l urmeze acolo unde îi conducea. – Profeţi şi regi, p. 675, 676.

Ioan Botezătorul

Ioan a petrecut timp în meditaţie şi rugăciune spre a cunoaşte voia lui Dumnezeu pentru viaţa lui. – Ioan însă nu ducea o viaţă de lene­vie, de tristeţe ascetică sau de înstrăinare egoistă. Din timp în timp, el căuta să se amestece printre oameni şi era întotdeauna un observator interesat de cele ce se petreceau în lume. Din locul lui retras, el urmărea desfăşurarea evenimentelor. Cu o putere de pricepere luminată de Duhul Sfânt, el studia caracterul oamenilor, ca să ştie cum să ajungă la inima lor cu solia cerului. Povara misiunii sale îl apăsa. În singurătate, prin meditaţie şi rugăciune, căuta să-şi întărească sufletul pentru lucrarea care-l aştepta. – Hristos, Lumina lumii, p. 102.

Rugăciunea i-a dat lui Ioan putere a de a-i înfrunta pe împăraţii pământului. – Ioan Botezătorul a fost învăţat de Dumnezeu în timpul vieţuirii lui în pustie. El a cercetat descoperirile lui Dumnezeu din natură. Sub îndrumarea Spiritului divin, el a cercetat sulurile profeţilor. Zi şi noapte, Hristos a fost studiul lui până ce mintea, inima şi sufletul au fost pline de glorioasa viziune.

El L-a privit pe Împărat, în toată frumuseţea Sa, şi s-a pierdut din vedere pe sine. El a privit măreţia sfinţeniei şi s-a recunoscut ca nedestoinic şi nedemn. El urma să vestească solia lui Dumnezeu. El urma să stea în puterea şi neprihănirea lui Dumnezeu. El era gata să pornească, în calitate de sol al Cerului, neînfricat de tot ce este omenesc, deoarece el văzuse Divinitatea. El putea sta neînfricat înaintea monarhilor pământeşti, deoarece se plecase cu tremur înaintea Împăratului împăraţilor. – Mărturii, vol. 8, p. 331, 332.

Petru

Dumnezeu a răspuns la rugăciunea lui Petru de a o învia pe Dorca. – Pe când privea la tristeţea lor, inima apostolului a fost cuprinsă de milă. Apoi, după ce a cerut ca prietenii care plângeau să fie scoşi din cameră, el a îngenuncheat şi s-a rugat fierbinte lui Dumnezeu ca s-o readucă la viaţă şi sănătate pe Dorca. Întorcându-se spre trupul ei, el a spus: „Tabita, scoală-te!” Ea a deschis ochii şi, când a văzut pe Petru, a stat în capul oaselor. Dorca fusese de mare ajutor bisericii, iar Dumnezeu a socotit potrivit să o aducă înapoi din ţara vrăjmaşului, pentru ca priceperea şi puterea ei să poată fi mai departe o binecuvântare pentru alţii şi, de asemenea, pentru ca, prin această manifestare a puterii sale, lucrarea lui Hristos să fie întărită. – Istoria faptelor apostolilor, p. 132.