Rugăciuni false

Nu vă apropiaţi de Dumnezeu cu superficialitate în rugăciune. Umilinţa şi respectul ar trebui să caracterizeze purtarea tuturor acelora care vin în prezenţa lui Dumnezeu. În Numele lui Isus, noi putem veni înaintea Sa cu încredere, dar nu trebuie să ne apropiem de El cu îndrăzneală şi încumetare, ca şi când El ar fi pe aceeaşi treaptă cu noi. Sunt unii oameni care se adresează Marelui, Atotputernicului şi Sfântului Dumnezeu, care locuieşte într-o lumină de care nu te poţi apropia, ca şi când s-ar adresa cuiva care este deopotrivă cu ei sau chiar unuia mai prejos decât ei. Sunt unii oameni care se poartă în casa Lui cum nu s-ar încumeta să se poarte în camera de audienţă a unui conducător pământesc. Aceştia să-şi aducă aminte că se află în faţa Aceluia pe care Îl adoră serafimii şi în prezenţa căruia îngerii îşi acoperă feţele. – Patriarhi şi profeţi, p. 252.

Rugăciunile ipocrite. – Rugăciunile care Îi sunt adresate lui Dumnezeu pentru a-I vorbi despre starea noastră jalnică, în timp ce noi nu ne simţim deloc într-o stare jalnică, sunt rugăciuni ipocrite. Domnul acordă atenţie numai rugăciunilor smerite. „Căci aşa vorbeşte Cel Preaînalt, a cărui locuinţă este veşnică şi al cărui Nume este sfânt. ‘Eu locuiesc în locuri înalte şi în sfinţenie; dar sunt cu omul zdrobit şi smerit, [260] ca să înviorez duhurile smerite şi să îmbărbătez inimile zdrobite’”.

Rugăciunea nu are ca scop să-L schimbe în vreun fel pe Dumnezeu, ci să ne aducă pe noi în armonie cu El. Ea nu ia locul îndeplinirii datoriei. – Solii pentru tineret, p. 247, 248.

Rugăciunile care răspândesc o umbră rece. – Mă tem că unii nu aduc necazurile lor la Dumnezeu în rugăciune tainică, ci le păstrează pentru adunarea de rugăciune, iar acolo îşi fac rugăciunea pentru mai multe zile. Aceştia pot fi numiţi ucigaşi ai adunărilor de predicare şi rugăciune. Ei nu transmit nicio lumină, nu ajută pe nimeni. Rugăciunile lor reci, îngheţate şi lungi şi mărturiile căderilor lor aruncă o umbră. Toţi sunt bucuroşi când au terminat şi este aproape imposibil să îndepărtezi răceala şi întunecimea pe care le-au adus în adunare rugăciunile şi îndemnurile lor. Din lumina pe care am primit-o, adunările noastre trebuie să fie spirituale şi sociale, dar nu prea lungi. Rezerva, mândria, vanitatea şi teama de om trebuie să fie lăsate acasă. Micile neînţelegeri şi prejudecăţile nu trebuie să fie luate cu noi la aceste adunări. Ca într-o familie unită, simplitatea, blândeţea, încrederea şi iubirea trebuie să existe în inima fraţilor şi surorilor care se adună împreună pentru a fi reîmprospătaţi şi întăriţi, aducând lumina lor laolaltă. – Mărturii, vol. 2, p. 578, 579.

A ne aştepta ca rugăciunile noastre să primească răspuns întot­deauna exact în modalitatea în care vrem noi este o încumetare. – Rugăciunea credinţei nu se pierde niciodată, dar este o încumetare să afirmăm că ea va primi întotdeauna răspunsul, exact aşa cum am aşteptat şi prin lucrul precis pe care l-am cerut. – Mărturii, vol. 1, p. 231.

Când ni se pare că rugăciunile noastre nu primesc un răspuns, trebuie totuşi să rămânem încrezători în făgăduinţele sfinte, căci timpul răspunsului va veni în mod sigur şi vom primi binecuvântarea de care avem cea mai mare nevoie. Dar a pretinde ca rugăciunea să fie întotdeauna împlinită exact în felul dorit de noi constituie o încumetare, o îndrăzneală necuvenită din partea noastră. Dumnezeu este prea înţelept ca să poată greşi şi prea bun ca să reţină vreun bine de la cei ce umblă în neprihănire. Deci nu te teme să te încrezi în El, chiar dacă nu vezi imediat un răspuns la rugăciunile tale. Ai încredere în făgăduinţa Lui sigură: „Cereţi şi vi se va da”. – Calea către Hristos, p. 96.

Rugăciunea nu deţine în ea însăşi niciun merit pentru a ne curăţi de păcat. – Păgânii considerau că rugăciunile lor constituiau, prin ele însele, nişte merite pentru ispăşirea păcatului. Prin urmare, cu cât rugăciunea era mai lungă, cu atât meritul era mai mare. Dacă ar fi reuşit să devină sfinţi prin propriile eforturi, s-ar fi putut bucura de o realizare personală, care le-ar fi dat un motiv de laudă şi înălţare de sine. Această concepţie cu privire la rugăciune este un rezultat al principiului ispăşirii prin sacrificii personale, care stă la temelia tuturor sistemelor religioase false. Fariseii adoptaseră o asemenea mentalitate păgână, care nu a dispărut nici în zilele noastre, fiind prezentă chiar printre cei ce se declară creştini. Repetarea unor formule tradiţionale, în timp ce inima nu simte nicio nevoie de Dumnezeu, se aseamănă cu „bolboroselile” păgânilor.

Rugăciunea nu este un act de ispăşire a păcatului; ea nu este o virtute sau un merit. Cele mai alese şi mai frumoase cuvinte nu înseamnă nimic în comparaţie cu o dorinţă sinceră şi sfântă. Dacă nu exprimă adevăratele sentimente ale inimii, chiar şi cele mai elocvente rugăciuni sunt doar nişte cuvinte fără rost. Dar rugăciunea care izvorăşte dintr-o inimă sinceră şi exprimă în mod simplu nevoile sufletului, ca şi când i-am cere o favoare unui prieten, cu încrederea că ne va fi acordată – aceasta este rugăciunea credinţei. Dumnezeu nu doreşte complimentele noastre formale, dar strigătul nerostit al inimii frânte şi copleşite de simţământul păcătoşeniei şi al unei neputinţe totale ajunge până la Tatăl oricărei îndurări. – Cugetări de pe Muntele Fericirilor, p. 86, 87.

Rugăciunea nu este o dovadă a convertirii dacă viaţa nu este schim­bată. – Satana îi determină pe oameni să creadă că, dacă au simţit o stare emoţională de extaz, sunt convertiţi. Totuşi experienţa lor nu se schimbă. Faptele lor sunt aceleaşi ca înainte. Viaţa lor nu arată niciun rod bun. Ei se roagă des şi lung şi menţionează mereu simţămintele pe care le-au avut cu o ocazie sau alta. Totuşi ei nu trăiesc o viaţă nouă. Ei sunt înşelaţi. Experienţa lor nu depăşeşte nivelul simţămintelor lor. Ei zidesc pe nisip, iar, când vin vânturile potrivnice, casa lor este spulberată.

Multe suflete sărmane bâjbâie în întuneric, căutând simţămintele despre care alţii spun că le-au avut în experienţa lor. Ele trec cu vederea faptul că acela care crede în Hristos trebuie să lucreze pentru mântuirea lui cu frică şi cutremur. Păcătosul convertit are ceva de făcut. El trebuie să se pocăiască şi să dea pe faţă o credinţă adevărată.

Când vorbeşte despre o inimă nouă, Domnul Isus se referă la minte, la viaţă şi la întreaga făptură. A avea o inimă schimbată înseamnă a-ţi retrage dragostea faţă de lume şi a o îndrepta asupra lui Hristos. A avea o inimă nouă înseamnă a avea o minte nouă, scopuri noi şi motive noi. Care este semnul unei inimi noi? – O viaţă schimbată. Aceasta este o moarte zilnică, ceas de ceas, faţă de egoism şi mândrie. – Solii pentru tineret, p. 71, 72.

Rugăciunea nu este un înlocuitor pentru ascultare. – Deşi se află în faţa poruncilor celor mai categorice ale lui Dumnezeu, oamenii îşi urmează propria înclinaţie, iar apoi îndrăznesc să se roage cu privire la acel subiect, pentru a-L convinge pe Dumnezeu să le îngăduie să acţioneze contrar voinţei Sale explicite. Dumnezeu nu este mulţumit de asemenea rugăciuni. Satana vine alături de ei, aşa cum a venit la Eva în Eden, şi le impresionează mintea, iar ei trăiesc anumite simţăminte pe care le relatează ca fiind o experienţă inegalabil de minunată pe care Domnul le-a dat-o. – Review and Herald, 27 iulie 1886.

Comuniunea cu Dumnezeu împărtăşeşte sufletului o cunoaştere personală a voinţei Lui. Totuşi mulţi care mărturisesc credinţa nu ştiu ce este adevărata convertire. Ei nu au avut nicio experienţă a comuniunii cu Tatăl, prin Isus Hristos, şi nu au simţit niciodată puterea harului divin de a sfinţi inima. Rugăciune şi păcătuire, păcătuire şi rugăciune, viaţa lor este plină de răutate, înşelăciune, invidie şi dragoste de sine. Rugăciunile acestei categorii de oameni sunt o urâciune înaintea lui Dumnezeu. Rugăciunea adevărată angajează energiile sufletului şi influenţează viaţa. Acela care îşi deschide sufle­tul înaintea lui Dumnezeu, spunându-I nevoile lui, simte nimicnicia oricărui alt lucru de sub cer. – Mărturii, vol. 4, p. 534, 535. 

Pentru împlinirea făgăduinţelor lui Dumnezeu există anumite condiţii, iar rugăciunea nu poate lua niciodată locul îndeplinirii datoriei. „Dacă Mă iubiţi”, spune Domnul Hristos, „veţi păzi poruncile Mele. Cine are poruncile Mele şi le păzeşte, acela Mă iubeşte, şi cine Mă iubeşte va fi iubit de Tatăl Meu. Eu îl voi iubi şi Mă voi arăta lui” (Ioan 14,15.21). Cei care aduc cererile lor înaintea lui Dumnezeu, solicitând împlinirea făgăduinţei Sale, dar nu se conformează condiţiilor, Îl insultă pe Iehova. Ei folosesc Numele lui Hristos ca o garanţie a împlinirii făgăduinţei, dar nu îndeplinesc acele lu­cruri care evidenţiază credinţa lor în Hristos şi dragostea faţă de El. – Parabolele Domnului Hristos, p. 143.

Rugăciunea este deschiderea inimii înaintea lui Dumnezeu ca înaintea unui prieten. Ochiul credinţei Îl va vedea pe Dumnezeu foar­te aproape şi cel care se roagă poate să obţină dovada preţioasă a dragostei divine şi a purtării de grijă pentru el. Totuşi, de ce sunt atâtea rugăciuni care nu primesc răspuns niciodată? David spune: „Am strigat către El cu gura mea şi îndată lauda a fost pe limba mea. Dacă aş fi cugetat lucruri nelegiuite în inima mea, nu m-ar fi ascultat Domnul”. Printr-un alt profet, Domnul ne dă făgăduinţa: „Mă veţi căuta şi Mă veţi găsi, dacă Mă veţi căuta cu toată inima”. Din nou, El vorbeşte despre unii care „nu strigă către Mine, din inimă”. Astfel de cereri sunt rugăciuni de formă, doar nişte mişcări ale buzelor, pe care Domnul nu le acceptă. – Mărturii, vol. 4, p. 533.

Rugăciunile ocazionale, făcute în grabă, nu sunt o comuniune reală cu Dumnezeu.  –  Cerul nu este închis în faţa rugăciunilor fier­binţi ale celor neprihăniţi. Ilie a fost un om supus aceloraşi slăbiciuni ca şi noi, totuşi Domnul a auzit cererile lui şi i-a răspuns în modul cel mai uimitor. Singurul motiv pentru faptul că ne lipseşte puterea pe care ar trebui să o primim de la Dumnezeu trebuie să se afle la noi înşine. Dacă viaţa interioară a multora care mărturisesc adevărul ar fi dată pe faţă, ei nu ar pretinde că sunt creştini. Ei nu cresc în har. Ei înalţă câte o rugăciune grăbită din când în când, dar nu au o comuniune reală cu Dumnezeu.

Dacă vrem să progresăm în viaţa spirituală, trebuie să ne rugăm mai mult. Cât de mult ne rugam când solia adevărului a fost vestită pentru prima dată! Cât de des vocea mijlocirii s-a auzit în cameră, în hambar, în livadă sau în dumbravă! Adesea am petrecut ore în rugăciuni stăruitoare, doi sau trei împreună, cerând împlinirea făgăduinţei. Adesea, era auzit suspinul plânsului şi apoi, vocea mulţumirii şi a cântecului de laudă. – Mărturii, vol. 5, p. 161, 162.

Dumnezeu simte repulsie faţă de rugăciunile celor egoişti. – Am văzut că printre aceia care declară că Îl aşteaptă pe Domnul lor, unii sunt ca Iuda. Satana îi conduce, dar ei nu ştiu lucrul acesta. Dumnezeu nu poate să aprobe nici cea mai mică măsură de invidie sau egoism şi simte repulsie faţă de rugăciunile şi îndemnurile acelora care îşi îngăduie aceste trăsături rele. Pentru că vede că timpul lui este scurt, Satana îi determină pe oameni să fie tot mai egoişti şi invidioşi, iar apoi tresaltă când îi vede închişi în ei înşişi, zgârciţi şi egoişti. Dacă ochii unor astfel de oameni ar putea fi deschişi, ei ar putea să-l vadă pe Satana în triumful lui demonic, exaltând şi râzând de ei şi de lipsa de minte a acelora care acceptă sugestiile lui şi intră în capcanele lui. – Experienţe şi viziuni, p. 268.

Rugăciunile seci şi învechite nu ajută pe nimeni. – Biserica are nevoie de experienţa proaspătă şi vie a membrilor care au obiceiul de a intra în comuniune cu Dumnezeu. Mărturiile şi rugăciunile seci şi învechite, lipsite de manifestarea lui Hristos în ele, nu sunt un ajutor pentru oameni. Dacă toţi aceia care se pretind a fi copii ai lui Dumnezeu ar fi plini de credinţă, de lumină şi de viaţă, ce mărturie minunată le-ar fi vestită acelora care vin să asculte adevărul! Cât de multe suflete ar putea să fie câştigate la Hristos! – Mărturii, vol. 6, p. 64.

Toate comorile cerului I-au fost încredinţate lui Isus, ca să poată împărtăşi aceste daruri căutătorului sârguincios şi perseverent. „El a fost făcut de Dumnezeu pentru noi înţelepciune, neprihănire, sfinţire şi răscumpărare” (1 Corinteni 1,30). Totuşi, chiar şi rugăciunile multora sunt atât de formale, încât nu au nicio influenţă spre bine. Ei nu răspândesc o mireasmă de viaţă. 

Dacă profesorii şi-ar umili inima înaintea lui Dumnezeu şi şi-ar da seama de responsabilităţile pe care le-au acceptat prin faptul că au luat în grija lor tinerii cu scopul de a-i educa pentru viaţa viitoare nemuritoare, în atitudinea lor s-ar vedea curând o schimbare remarcabilă. Rugăciunile lor nu ar fi seci şi lipsite de viaţă, ci ei s-ar ruga cu toată seriozitatea unor suflete care simt că se află în pericol. – Sfaturi pentru părinţi, educatori şi elevi, p. 371, 372.

Avertizare împotriva rugăciunilor care au ca sursă eul. – Rugăciunile noastre nu ar trebui să vină din inimi care sunt pline de aspiraţii egoiste. Dumnezeu ne îndeamnă să alegem acele daruri care vor sluji slavei Sale. El ar vrea ca noi să alegem lucrurile cereşti în locul celor pământeşti. El ne descoperă posibilităţile şi avantajele unui comerţ ceresc. El încurajează ţintele noastre cele mai înalte, siguranţa celei mai alese comori pe care o avem. Când proprietăţile lumeşti sunt spulberate, credinciosul se va bucura de comoara lui cerească, de bogăţiile care nu pot să se piardă în niciun dezastru pământesc. – Fii şi fiice ale lui Dumnezeu, p. 188.

Rugăciunea adevărată şi cea falsă puse în contrast. – Sărmanul vameş din parabola Domnului, care se ruga: „Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul” (Luca 18,13), se considera ca fiind un om foarte păcătos, iar ceilalţi îl vedeau în aceeaşi lumină; dar el era conştient de nevoia lui spirituală şi a venit înaintea lui Dumnezeu cu povara vinovăţiei şi a ruşinii lui, cerând îndurare. Inima lui era deschisă pentru ca Duhul lui Dumnezeu să Îşi poată îndeplini lucrarea Sa minunată, eliberându-l de sub puterea păcatului. Rugăciunea fariseului, plină de mândrie şi de încredere în propria neprihănire, a dovedit că inima lui era închisă faţă de influenţa Duhului Sfânt. Datorită îndepărtării sale de Dumnezeu, el nu avea simţământul propriei nelegiuiri, care era în contrast cu desăvârşirea sfinţeniei divine. El nu simţea că ar avea nevoie de ceva şi de aceea nu a primit nimic. – Calea către Hristos, p. 30, 31.

Sunt două feluri de rugăciune: rugăciunea de formă şi rugăciunea credinţei. Rugăciunea formală este repetarea unui set de expresii obişnuite, în timp ce inima nu simte nicio nevoie de Dumnezeu… Ar trebui să fim extrem de atenţi ca, în toate rugăciunile noastre, să exprimăm nevoile inimii şi să spunem doar ce intenţionăm. Toate cuvintele înflorite de care dispunem nu sunt echivalente nici măcar cu o singură dorinţă sfântă. Dacă nu exprimă simţămintele adevărate ale inimii, rugăciunile cele mai elocvente sunt numai nişte repetiţii inutile. Totuşi rugăciunea care vine dintr-o inimă serioasă, când dorinţele simple ale sufletului sunt exprimate ca şi cum i-am cere o favoare unui prieten de pe pământ, aşteptând ca ea să fie oferită – aceasta este rugăciunea credinţei. Vameşul care s-a dus la templu pentru a se ruga este un exemplu bun cu privire la un închinător sincer şi devotat. El a simţit că era păcătos şi nevoia lui cea mare l-a determinat să izbucnească în exprimarea dorinţei lui arzătoare: „Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul”! – My Life Today, p. 19.

Despre Hristos este spus: „A ajuns într-un chin ca de moarte şi a început să Se roage şi mai fierbinte”. În ce contrast cu această mijlocire din partea Maiestăţii cerului sunt rugăciunile slabe, fără tragere de inimă, care sunt înălţate către Dumnezeu! Mulţi sunt mulţumiţi cu o slujire a buzelor şi puţini au o dorinţă sinceră, serioasă şi plină de dragoste după Dumnezeu.

Comuniunea cu Dumnezeu împărtăşeşte sufletului o cunoaştere personală a voinţei Lui. Totuşi mulţi care mărturisesc credinţa nu ştiu ce este adevărata convertire. Ei nu au avut nicio experienţă a comuniunii cu Tatăl prin Isus Hristos şi nu au simţit niciodată puterea pe care o are harul divin de a sfinţi inima. Rugăciune şi păcătuire, păcătuire şi rugăciune, viaţa lor este plină de răutate, înşelăciune, invidie şi dragoste de sine. Rugăciunile acestei categorii de oameni sunt o urâciune înaintea lui Dumnezeu. Rugăciunea adevărată an­gajează energiile sufletului şi influenţează viaţa. Acela care îşi deschide sufletul înaintea lui Dumnezeu, spunându-I nevoile lui, simte nimicnicia oricărui alt lucru de sub cer. David a spus: „Doamne, toate dorinţele mele sunt înaintea Ta şi suspinele mele nu-Ţi sunt ascunse”. „Sufletul meu însetează după Dumnezeu, după Dumnezeul cel viu. Când mă voi duce şi mă voi arăta înaintea lui Dumnezeu?” „Mi-aduc aminte şi-mi vărs tot focul inimii în mine”. – Mărturii, vol. 4, p. 534, 535.