Galileenii care s-au întors de la sărbătoarea Paştelor au adus vestea despre lucrările minunate săvârşite de Iisus. Cele spuse de conducătorii de la Ierusalim despre faptele Lui Îi deschideau calea în Galileea. Mulți deplângeau abuzurile de la templu, lăcomia şi aroganța preoților. Ei sperau că Omul acesta, care-i alungase pe conducători, ar putea fi Eliberatorul mult aşteptat. Veştile sosite păreau să confirme aşteptările lor atât de strălucite. Se spunea că profetul ar fi declarat că El este Mesia.
Dar locuitorii din Nazaret nu credeau în El. Pentru motivul acesta, Iisus n-a vizitat Nazaretul în drumul Său spre Cana. Mântuitorul le-a spus ucenicilor că un profet nu este onorat în țara lui. Oamenii apreciază caracterul după capacitatea lor de apreciere. Cei cu vederi strâmte şi lumeşti Îl judecau pe Hristos după naşterea Lui umilă, după îmbrăcămintea Lui simplă şi după munca de toate zilele. Ei nu puteau să aprecieze curăția spiritului Aceluia care nu avea nicio urmă de păcat.
Vestea despre revenirea lui Hristos la Cana s-a răspândit prin toată Galileea, dând speranță celor suferinzi şi nenorociți. În Capernaum, veştile au ajuns la un nobil iudeu, care era ofițer în slujba împăratului. Un fiu al acestui slujbaş era bolnav de o boală care părea să nu aibă leac. Medicii îl sortiseră morții, dar, atunci când a auzit de Iisus, tatăl s-a hotărât să-I ceară ajutor. Copilaşul era foarte slăbit şi se temeau că nu va trăi până la întoarcerea lui; dar nobilul a socotit că trebuie să prezinte personal cazul. Spera că rugămințile unui părinte aveau să trezească mila Marelui Medic.
Ajungând la Cana, a găsit o mulțime de oameni în jurul lui Iisus. Cu inima nerăbdătoare, şi-a făcut loc până lângă Mântuitorul. Credința lui a început să tremure când a văzut numai un om îmbrăcat simplu, plin de praf şi obosit de călătorie. S-a îndoit că această Persoană ar putea face ceea ce el venise să-I ceară; cu toate acestea, a cerut să stea de vorbă cu Iisus, I-a povestit pentru ce a venit şi L-a rugat pe Mântuitorul să vină cu el acasă. Dar întristarea lui era mai de mult cunoscută de Iisus. Înainte ca acest slujbaş să plece de acasă, Mântuitorul văzuse durerea lui.
El mai ştia că tatăl îşi pusese în minte anumite condiții ca să creadă în Iisus. Dacă cererea lui nu avea să fie împlinită, nu avea să-L primească drept Mesia. În timp ce slujbaşul disperat aştepta răspunsul, Iisus a zis: „Dacă nu vedeți semne şi minuni, cu niciun chip nu credeți".
În ciuda tuturor dovezilor că Iisus era Hristosul, petiționarul se hotărâse să creadă în El numai cu condiția împlinirii cererii lui. Mântuitorul a văzut contrastul dintre necredința aceasta care ridică întrebări şi credința simplă a samaritenilor, care nu ceruseră niciun semn, nicio minune. Cuvântul Său, dovada mereu prezentă a dumnezeirii Lui, avea o putere convingătoare, care pătrundea inima lor. Domnului Hristos Îi părea rău că poporul Său, căruia îi fuseseră încredințate prorociile sfinte, nu înțelegea glasul lui Dumnezeu, care le vorbea prin Fiul Său.
Slujbaşul împărătesc avea totuşi oarecare credință, pentru că el venise să ceară ceva ce, după părerea lui, era cea mai prețioasă dintre toate binecuvântările. Iisus avea de dat un dar mai mare. El dorea nu numai să vindece copilul, ci şi să-i facă, pe slujbaş şi familia lui, părtaşi la binecuvântarea mântuirii şi să aprindă o lumină în Capernaum, care, în curând, avea să fie câmpul Său de activitate. Dar slujbaşul împărătesc trebuia totuşi să-şi dea seama de nevoile sale înainte de a dori harul lui Hristos. Curteanul acesta îi reprezenta pe mulți alții din neamul lui. Ei căutau să aibă legături cu Iisus din motive egoiste. Sperau să aibă un oarecare câştig de la puterea Lui şi credința lor era legată de realizarea acestui câştig; în schimb, nu-şi dădeau seama de boala lor spirituală şi nu vedeau nevoia harului divin.
Ca un fulger, cuvintele Mântuitorului au făcut lumină în inima slujbaşului împărătesc. El şi-a dat seama că motivele pentru care Îl căuta pe Iisus erau egoiste. Credința lui şovăitoare i-a apărut în adevăratul ei caracter. Plin de durere, şi-a dat seama că îndoiala sa putea să coste viața fiului său. A simțit că era în fața Cuiva care putea să citească gândurile şi căruia totul Îi era cu putință. În disperarea sa, a strigat: „Doamne, vino până nu moare micuțul meu!" Credința lui s-a prins de Hristos la fel ca Iacov când, în lupta cu îngerul, a strigat: „Nu Te voi lăsa să pleci până nu mă vei binecuvânta" (Geneza 32:26).
La fel ca Iacov, a biruit. Mântuitorul nu poate pleca de lângă un suflet care se prinde de El, cerând cu stăruință ajutor în nevoia lui. „Du-te, i-a zis El, fiul tău trăieşte." Slujbaşul împărătesc a plecat de la Mântuitorul cu o pace şi o bucurie pe care nu le cunoscuse niciodată mai înainte. Nu numai că avea încredere că fiul lui se va face bine, dar, cu o credință puternică, s-a încrezut în Hristos ca Răscumpărător.
În acelaşi ceas, cei care vegheau lângă copilaşul muribund, în căminul din Capernaum, au observat o bruscă şi tainică schimbare. Umbra morții a pierit de pe fața bolnavului. Febra a făcut loc unei stări plăcute, aducătoare de sănătate. Ochii întunecați au început să strălucească de inteligență şi, în corpul lui slăbit şi ros de suferință, a revenit vigoarea. Niciun semn de boală nu mai era în copil. Carnea lui aprinsă s-a făcut moale şi plină de viață şi el s-a cufundat într-un somn liniştit. Febra îl părăsise chiar în zăduful zilei. Familia era uimită şi bucuria era mare.
Cana nu era aşa departe de Capernaum, iar ofițerul putea să ajungă acasă chiar în seara aceleiaşi zile în care se întâlnise cu Iisus; dar el nu s-a grăbit pe drumul spre casă. Abia a doua zi dimineață a ajuns la Capernaum. Ce sosire a fost! Când plecase după Iisus, inima lui era împovărată de întristare. Lumina soarelui i se părea o cruzime, iar cântecul păsărelelor, o batjocură. Cât de deosebite erau acum simțămintele lui! Întreaga natură avea o nouă înfățişare. El vedea totul cu alți ochi. Pe când mergea în liniştea zorilor dimineții, i se părea că toată natura Îl laudă pe Dumnezeu împreună cu el. Când se afla încă departe de casă, slujitorii i-au ieşit în întâmpinare cu dorința de a-i uşura povara sufletească pe care erau siguri că o simțea. Nu s-a arătat surprins de vestea adusă de ei, dar cu un mare interes, pe care ei nu-l înțelegeau, a întrebat la care ceas a început să-i fie mai bine. Ei au răspuns: „Ieri, în ceasul al şaptelea, l-au lăsat frigurile!" Chiar în clipa în care credința tatălui pusese stăpânire pe asigurarea: „Fiul tău trăieşte", iubirea dumnezeiască atinsese copilaşul muribund.
Tatăl a dat fuga să-şi vadă fiul. L-a strâns la pieptul său de parcă ar fi fost ridicat dintre morți şi Îl lăuda fără încetare pe Dumnezeu pentru această vindecare minunată.
Slujbaşul acesta împărătesc dorea să cunoască mai mult despre Hristos. Mai târziu, după ce a auzit învățăturile Lui, el şi toți din casa lui au devenit ucenici. Durerea lor a fost sfințită spre convertirea întregii familii. Vestea despre această minune s-a răspândit în toate părțile, iar în Capernaum, unde au fost săvârşite multe minuni ale Lui, s-a pregătit calea pentru lucrarea personală a lui Hristos.
Acela care l-a binecuvântat pe slujbaşul împărătesc din Capernaum vrea tot aşa de mult să ne binecuvânteze şi pe noi. Dar, la fel ca tatăl îndurerat, noi Îl căutăm pe Mântuitorul de multe ori din dorința de a câştiga bunuri pământeşti; noi avem încredere în iubirea Lui numai când ni se împlinesc cererile. Mântuitorul vrea să ne dea binecuvântări mai mari decât acelea pe care le cerem şi întârzie cu răspunsul, ca să ne poată arăta răutatea din inimă şi cât de mult avem nevoie de harul Lui. El nu vrea să-L căutăm din motive egoiste. Când mărturisim starea noastră rea şi lipsa noastră de putere, trebuie să ne încredem cu totul în iubirea Lui.
Slujbaşul împărătesc voia să vadă împlinirea rugăciunii sale înainte ca să creadă; dar el a trebuit să primească asigurarea lui Iisus că rugăciunea lui era ascultată şi binecuvântarea, dată. Şi noi trebuie să învățăm acelaşi lucru. Nu trebuie să credem pentru că vedem sau simțim că Dumnezeu ne ascultă. Trebuie să ne încredem în făgăduințele Lui. Când venim la El în credință, fiecare cerere ajunge la inima lui Dumnezeu. Când am cerut binecuvântările Lui, trebuie să credem că le primim şi să-I mulțumim că le-am primit. Apoi să ne vedem de îndatoririle noastre, siguri fiind că binecuvântarea ne va fi dată atunci când vom avea mai mare nevoie de ea. Când am învățat să facem lucrul acesta, vom şti că rugăciunile noastre au fost ascultate. Dumnezeu va face pentru noi „nespus mai mult", „potrivit cu bogăția slavei Sale" şi „după lucrarea puterii tăriei Lui" (Efeseni 3:20,16; 1:19).