49. La Sărbătoarea Corturilor

De trei ori pe an, iudeii erau obligați să se adune la Ierusalim, pentru scopuri religioase. Învăluit în stâlpul de nor, Conducătorul nevăzut al lui Israel dăduse îndrumări cu privire la aceste adunări. În timpul robiei, ele n-au putut fi ținute, dar, când a revenit în țară, poporul a început să țină din nou aceste sărbători. Era planul lui Dumnezeu ca aceste aniversări să-L readucă în mintea oamenilor. Dar, cu puține excepții, preoții şi conducătorii națiunii pierduseră din vedere lucrul acesta. Cel care rânduise aceste adunări naționale şi care le lămurise însemnătatea era martor la pervertirea lor.

Sărbătoarea Corturilor era ultima adunare din an. Planul lui Dumnezeu era ca, la data aceasta, poporul să se gândească la bunătatea şi îndurările Lui. Întreaga țară fusese sub ocrotirea Sa, primind binecuvântările Sale. Zi şi noapte, El purtase de grijă. Ploaia şi soarele făcuseră ca pământul să producă roade. În văile şi câmpiile Palestinei, recolta fusese adunată. Măslinele fuseseră culese, iar uleiul prețios fusese adunat în vase. Palmierii îşi dăduseră fructele. Ciorchinii de struguri purpurii fuseseră călcați în teasc.

Sărbătoarea ținea şapte zile şi, pentru sărbătorirea ei, locuitorii Palestinei şi israeliții care locuiau în alte țări îşi părăseau căminele şi veneau la Ierusalim. De aproape şi de departe, oamenii veneau aducând cu ei semnele bucuriei. Bătrâni şi tineri, bogați şi săraci, toți aduceau câte un dar oarecare, ca un tribut de recunoştință Aceluia care încununase anul cu bunătăți şi făcuse ca paşii Lui să reverse belşugul. Se aducea din păduri tot ce putea să fie plăcut ochiului şi să dea expresie bucuriei tuturor. Oraşul avea înfățişarea unei păduri frumoase.

Sărbătoarea aceasta nu era numai o expresie a recunoştinței pentru recoltă, ci şi o amintire a grijii ocrotitoare a lui Dumnezeu pentru Israel în pustie. În amintirea locuirii lor în corturi, în timpul sărbătorii, israeliții locuiau în colibe sau corturi făcute din verdeață. Acestea erau aşezate pe străzi, în curțile templului sau pe acoperişuri. Dealurile şi văile care înconjurau Ierusalimul erau de asemenea pline cu aceste locuințe înverzite şi păreau vii din cauza mulțimii de oameni.

Cu cântări sfinte şi cu mulțumiri, închinătorii sărbătoreau această ocazie. Cu puțin înainte de această sărbătoare era Ziua Ispăşirii, când, după ce îşi mărturiseau păcatele, oamenii erau declarați ca fiind în pace cu Cerul. În felul acesta, se pregătea calea pentru bucuria sărbătorii. „Lăudați pe Domnul căci este bun, căci îndurarea Lui ține în veci" (Psalmii 106:1). Cuvintele acestea răsunau triumfător, în timp ce tot felul de instrumente, împreună cu strigăte de osana, însoțeau cântarea. Templul era centrul bucuriei tuturor. Aici avea loc solemnitatea ceremoniilor pentru jertfă. Aici, rânduit de o parte şi de alta a scării de marmură albă de la clădirea sfântă, corul leviților conducea serviciul cântărilor. Mulțimea credincioşilor, fluturând ramuri de palmier şi de mirt, prindea ecoul corului şi melodia era reluată de glasurile din apropiere şi depărtare, până când dealurile din jur răsunau de cântece de laudă.

Noaptea, atât templul, cât şi curtea străluceau de lumină artificială. Muzica, unduirea ramurilor de palmier, osanalele voioase, marea adunare de oameni, peste care se revărsa lumina din lămpile suspendate, costumele preoților şi măreția ceremoniilor se uneau pentru a da naştere unei privelişti care îi impresiona adânc pe privitori. Dar cea mai impresionantă ceremonie a sărbătorii, care dădea naştere celei mai mari veselii, era aceea care amintea un eveniment petrecut în călătoria prin pustie.

Încă din zorii zilei, preoții sunau prelung şi pătrunzător din trâmbițele lor de argint, iar trâmbițele şi strigătele oamenilor din colibele lor răsunau pe deal şi câmpie, salutând ziua de sărbătoare. Apoi preotul scotea din apele curgătoare ale Chedronului un vas plin cu apă şi, ridicându-l, în timp ce trâmbițele sunau, urca pe treptele largi ale templului, cu pas solemn şi rar, în timp ce cânta: „Picioarele mi se opresc în porțile tale, Ierusalime!" (Psalmii 122:2).

El aducea urciorul cu apă la altarul care se afla în mijlocul curții preoților. Aici erau două vase de argint, iar lângă fiecare dintre ele se afla câte un preot. Urciorul cu apă era turnat într-un vas, iar în celălalt, un urcior cu vin; şi conținutul acestora curgea, printr-un tub, în pârâul Chedron şi ajungea apoi în Marea Moartă. Turnarea acestei ape consacrate reprezenta izvorul care a țâşnit din stâncă la porunca lui Dumnezeu, pentru a stinge setea copiilor lui Israel. Atunci, glasul de bucurie suna mai departe: „Domnul Dumnezeu este tăria mea şi pricina laudelor mele… Veți scoate apă cu bucurie din izvoarele mântuirii" (Isaia 12:2,3).

În timp ce fiii lui Iosif făceau pregătiri pentru a lua parte la Săr­bătoarea Corturilor, au văzut că Hristos nu făcea nicio mişcare pentru a arăta că ar vrea să meargă şi El. L-au urmărit cu ne­linişte. De când cu vindecarea de la Betesda, nu mai luase parte la adunările naționale. Pentru a ocoli certuri zadarnice cu conducătorii din Ierusalim, El Îşi restrânsese lucrarea la Galileea. Aparenta neglijare a marilor adunări religioase şi vrăjmăşia fățişă a preoților şi rabinilor erau o cauză de nelinişte pentru cei din jurul Lui şi chiar pentru ucenicii şi rudele Sale. În învățăturile Sale, El arătase binecuvântările ascultării de Legea lui Dumnezeu, dar, cu toate acestea, părea indiferent față de slujbele care fuseseră rânduite de Dumnezeu. Faptul că avea de a face cu vameşi şi cu alți oameni cu nume rău, faptul că nu ținea seama de datinile rabinilor şi libertatea cu care nu respecta pretențiile tradiționale cu privire la Sabat, totul părea că-L pune în vrăjmăşie cu autoritățile religioase şi dădea naştere la multe întrebări. Frații Săi socoteau drept o greşeală îndepărtarea Lui de oamenii mari şi învățați ai neamului. Ei gândeau că oamenii aceştia aveau desigur dreptate şi că Hristos greşea când li Se împotrivea. Dar ei observaseră viața Lui neprihănită şi, deşi nu se uniseră cu ucenicii, fuseseră adânc impresionați de lucrările Lui. Popularitatea Lui în Galileea le mulțumea ambiția; ei tot mai sperau că va da o dovadă a puterii Lui, care îi va face pe farisei să vadă că El era ceea ce pretindea. Ce ar fi fost dacă El era Mesia, Prințul lui Israel! Ei cultivau gândul acesta cu o satisfacție plină de mândrie.

Erau aşa de nerăbdători în privința aceasta, încât au stăruit ca Hristos să meargă la Ierusalim. „Pleacă de aici", au zis ei, „şi du-Te în Iudeea, ca să vadă şi ucenicii Tăi lucrările pe care le faci. Nimeni nu face ceva în ascuns, când caută să se facă cunoscut; dacă faci aceste lucruri, arată-Te lumii." Acest „dacă" exprima îndoială şi necredință. Ei Îl socoteau fricos şi slab. Dacă El ştia că este Mesia, la ce bun această neînțeleasă rezervă şi inactivitate? Dacă avea cu adevărat puterea aceasta, de ce nu mergea curajos la Ierusalim să-Şi susțină pretențiile? Pentru ce nu făcea în Ierusalim minunile de care se dusese vestea în Galileea? Nu Te ascunde în provincii lăturalnice, ziceau ei, unde să faci marile Tale minuni în folosul unor țărani şi pescari nepricepuți. Arată-Te în capitală, câştigă sprijinul preoților şi conducătorilor şi uneşte națiunea, pentru a întemeia noua împărăție.

Aceşti frați ai lui Iisus judecau după aceleaşi motive egoiste, care se află atât de des în inima celor cu ambiție după slavă. Acesta era spiritul ce domnea în lume. Ei erau supărați că, în loc să caute un tron împărătesc, Hristos Se declara ca fiind Pâinea vieții. Ei au fost foarte dezamăgiți când aşa de mulți dintre ucenicii Lui L-au părăsit. Ei înşişi se depărtaseră de El, ca să nu fie siliți să recunoască ceea ce arătau şi faptele Lui – că El era trimisul lui Dumnezeu.

„Iisus le-a zis: «Vremea Mea n-a sosit încă, dar vouă vremea totdeauna vă este prielnică. Pe voi lumea nu vă poate urî; pe Mine Mă urăşte, pentru că mărturisesc despre ea că lucrările ei sunt rele. Suiți-vă voi la praznicul acesta; Eu încă nu Mă sui la praznicul acesta, fiindcă nu Mi s-a împlinit încă vremea». După ce le-a spus aceste lucruri, a rămas în Galileea." Frații Îi vorbiseră oarecum poruncitor, arătându-I ce drum trebuie să urmeze. El le-a întors mustrarea, neaşezându-i în aceeaşi categorie cu ucenicii Lui plini de sacrificiu de sine, ci împreună cu lumea. „Pe voi lumea nu vă poate urî", a zis El; „pe Mine Mă urăşte, pentru că mărturisesc despre ea că lucrările ei sunt rele." Lumea nu-i urăşte pe cei ce i se aseamănă în spirit, ci îi iubeşte ca pe unii care sunt ai ei.

Pentru Hristos, lumea nu era un loc în care a venit pentru a duce o viață uşoară sau pentru a dobândi mărire personală. El nu căuta să pună mâna pe puterea şi slava acestei lumi. Nu aceasta era răsplata pe care o dorea El. Lumea era locul în care fusese trimis de Tatăl Său. El fusese dat pentru viața lumii, pentru a realiza marele plan al mântuirii. El Îşi îndeplinea lucrarea pentru o lume căzută. Dar nu trebuia să Se încumete şi nici să grăbească primejdia sau criza. Fiecare eveniment din lucrarea Sa avea ceasul lui anumit. El trebuia să aştepte cu răbdare. El ştia că avea să întâmpine ura lumii. Ştia că lucrarea Sa se va termina cu moartea, dar nu era voia Tatălui Său ca El să Se expună înainte de vreme.

De la Ierusalim, vestea despre minunile lui Hristos se împrăştiase peste tot pe unde erau răspândiți iudeii şi, deşi de mai multe luni lipsise de la sărbători, interesul față de El nu scăzuse. Din toate părțile pământului veniseră mulți la Sărbătoarea Corturilor, în speranța de a-L vedea. La începutul sărbătorilor, mulți întrebaseră despre El. Fariseii şi conducătorii Îl aşteptau să vină, nădăjduind să găsească un prilej de a-L condamna. Ei întrebau cu nerăbdare: „Unde este?", dar nimeni nu ştia. Oamenii se gândeau la El mai mult decât la orice. De frica preoților şi a conducătorilor, nimeni nu îndrăznea să-L recunoască drept Mesia, dar pretutindeni se discuta în ascuns şi cu interes despre El. Mulți Îl apărau ca pe un trimis al lui Dumnezeu, în timp ce alții Îl denunțau ca pe un înşelător al poporului.

Între timp, Iisus a ajuns la Ierusalim, în mod liniştit. El alesese un drum neumblat, pentru a-i evita pe călătorii care se îndreptau din toate părțile spre cetate. Dacă S-ar fi alăturat uneia dintre caravanele care suiau la sărbătoare, atenția publică ar fi fost atrasă către El la intrarea în cetate şi o demonstrație populară în favoarea Sa ar fi ațâțat autoritățile împotriva Lui. Ca să evite aceasta, a ales să facă drumul singur.

În timpul sărbătorii, când frământarea mulțimii cu privire la El ajunsese la culme, a intrat în curtea templului, în mijlocul mulțimii. Din cauza lipsei de la sărbătoare, se spusese că El nu îndrăznea să Se arate în fața preoților şi a conducătorilor. Toți au fost surprinşi când L-au văzut. Orice glas a fost adus la tăcere. Toți se minunau de demnitatea şi curajul arătate în fața vrăjmaşilor puternici, care căutau să-I ia viața.

Stând în picioare în mijlocul acestei mari mulțimi, Iisus a vorbit aşa cum nu mai făcuse nimeni vreodată. Cuvintele Sale dovedeau că El cunoştea legile şi instituțiile lui Israel, serviciul jertfelor şi învățăturile profeților mult mai bine decât rabinii şi preoții. El a sfărâmat barierele formalismului şi tradiției. Scenele vieții viitoare păreau să se desfăşoare cu claritate în fața Lui. Ca unul care privea nevăzutul, El vorbea despre cele pământeşti şi despre cele cereşti, despre cele omeneşti şi despre cele dumnezeieşti cu o autoritate absolută. Cuvintele Sale erau foarte clare şi convingătoare şi, din nou, ca la Capernaum, oamenii se mirau de învățătura Lui, „pentru că vorbea cu putere" (Luca 4:32). În diferite chipuri, El şi-a avertizat ascultătorii despre nenorocirile ce vor veni asupra tuturor acelora care vor lepăda binecuvântările pe care venise să le aducă. El dăduse toate dovezile posibile că venise de la Dumnezeu şi că făcuse orice sforțare posibilă pentru a-i aduce la pocăință. El ar fi vrut să-Şi scape neamul de vina de a-L fi lepădat şi omorât pe Fiul lui Dumnezeu.

Toți se minunau de cunoştințele pe care le avea din lege şi din profeții şi întrebarea aceasta trecea de la unul la altul: „Cum are Omul acesta învățătură, căci n-a învățat niciodată?" Nimeni nu era socotit învățător în cele religioase, dacă nu studiase la şcolile rabinice şi atât Iisus, cât şi Ioan Botezătorul erau considerați ca fiind ignoranți, din cauză că nu primiseră această educație. Cei care îi ascultau erau impresionați de cunoştința lor din Scriptură, ştiind că ei „n-au învățat niciodată." E adevărat că de la oameni nu învățaseră, dar Dumnezeul cerului era Învățătorul lor şi de la El primiseră cea mai înaltă înțelepciune.

Când Iisus a vorbit în curtea templului, oamenii au rămas uimiți. Chiar şi oamenii care erau cei mai porniți împotriva Lui s-au simțit neînstare să-I facă vreun rău. În acest timp, toate celelalte interese erau uitate.

Zi după zi, El a învățat norodul, până în ultima zi, „care era ziua cea mare a praznicului." Dimineața acestei zile i-a găsit pe oameni obosiți de îndelunga durată a serbărilor. Deodată, Iisus Şi-a înălțat glasul, care a răsunat prin curțile templului:

„Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum zice Scriptura." Starea poporului a făcut ca acest apel să fie foarte puternic. Ei stăruiseră în scene de nesfârşită pompă şi sărbătoare, ochii lor fuseseră orbiți de lumină şi culoare, iar urechile lor, mângâiate de cea mai bogată muzică, dar în tot şirul acestor ceremonii nu fusese nimic care să împlinească lipsurile spirituale, nimic care să aline setea sufletului pentru cele nepieritoare. Iisus i-a invitat să vină şi să bea din izvorul vieții, din ceea ce avea să fie ca un izvor de apă, curgând în viața veşnică.

De dimineață, preotul săvârşise ceremonia care comemora lovirea stâncii în pustie. Stânca aceea era un simbol al Său, al Aceluia care, prin moartea Sa, avea să dea ocazie să curgă râuri de mântuire pentru toți cei însetați. Cuvintele lui Hristos erau apa vieții. Acolo, în prezența mulțimii adunate, El S-a oferit să fie lovit, pentru ca apa vieții să se poată revărsa în lume. Lovindu-L pe Hristos, Satana credea că Îl va distruge pe Domnul vieții, dar din Stânca lovită au curs râuri de apă vie. Când Iisus a vorbit astfel către popor, inima oamenilor a fost mişcată de o teamă plină de respect şi mulți erau gata să zică împreună cu femeia din Samaria: „Dă-mi această apă, ca să nu-mi mai fie sete" (Ioan 4:15).

Iisus cunoştea nevoile sufletului. Fastul, bogățiile şi onoarea nu pot mulțumi inima. „Dacă însetează cineva, să vină la Mine." Bogatul, săracul, cel de sus şi cel de jos sunt toți la fel de bineveniți. El făgăduieşte să uşureze mintea împovărată, să mângâie pe cel întristat şi să dea nădejde celui descurajat. Mulți dintre cei care Îl ascultau pe Iisus erau întristați din cauza nădejdilor spulberate, mulți nutreau dureri ascunse, mulți căutau să-şi astâmpere dorința inimii prin bucuriile lumii şi lauda oamenilor, dar, când totul era câştigat, vedeau că au muncit din greu numai pentru a ajunge la o fântână crăpată, din care nu puteau să-şi aline setea. În mijlocul scânteierii scenei voioase, ei stăteau nemulțumiți şi trişti. Dar cuvintele lui Iisus: „Dacă însetează cineva" i-au trezit brusc din meditația lor întristată şi, în timp ce ascultau cuvintele care au urmat, mintea lor s-a luminat de o nouă nădejde. Duhul Sfânt a prezentat simbolul înaintea lor, până când au văzut în El oferta darului neprețuit al mântuirii.

Apelul lui Hristos către sufletul însetat încă mai răsună şi ni se adresează cu şi mai mare putere decât celor care L-au auzit în templu, în ultima zi a praznicului. Fântâna este deschisă pentru toți. Celor obosiți şi zdrobiți, li se oferă băutura înviorătoare a vieții veşnice. Iisus încă mai strigă: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea." „Celui ce-i este sete să vină. Cine vrea să ia apa vieții fără plată." „Oricui va bea din apa pe care i-o voi da Eu, în veac nu-i va fi sete, ba încă apa pe care i-o voi da Eu se va preface în el într-un izvor de apă care va țâşni în viața veşnică" (Apocalipsa 22:17; Ioan 4:11).