În trecut, situația unei persoane care refuza să participe la război din motive de conștiință — numită „obiector de conștiință” — era foarte grea. În timpul Primului Război Mondial, obiectorilor de conștiință li se permitea să slujească în poziții necombatante. Unii considerau însă că era greșit să aibă orice legătură cu războiul. „De ce să vindecăm trupurile oamenilor doar pentru ca ei să fie trimiși din nou să împuște și să fie împușcați?”, întrebau ei. Cei care susțineau această concepție pacifistă au fost întemnițați, maltratați și uneori torturați; în două cazuri, au murit. Abia după al Doilea Război Mondial, în anul 1948, Organizația Națiunilor Unite a formulat îndrumări clare în această privință.
Când japonezii au bombardat Pearl Harbor, iar Statele Unite au intrat în al Doilea Război Mondial, tânărul Desmond Doss a trebuit să facă o alegere. Dorea să-și slujească țara în acea situație de urgență, dar refuza să poarte armă sau să ucidă. A hotărât că era dispus să slujească în armată ca sanitar.
Trebuia totuși să urmeze instrucția militară de bază, iar aceasta nu avea să fie deloc ușoară. Doss nu purta pușcă sau baionetă, nu mânca carne, nu participa la instrucție în Sabat și, poate cel mai rău în ochii celorlalți, purta Biblia pretutindeni și o citea ori de câte ori avea timp liber.
Comandanții lui nu știau ce să facă cu el.
Problema era că, în toate celelalte privințe, Doss era aproape soldatul perfect. Își îndeplinea îndatoririle cu aceeași conștiinciozitate cu care refuza să ucidă. Muncea chiar suplimentar pentru a compensa timpul în care lipsea sâmbăta.
Comandantul a încercat să-l îndepărteze ca inadaptat, printr-o lăsare la vatră în baza Secțiunii 8, care indica inaptitudine mintală. Doss s-a împotrivit și acestei măsuri: „Aș fi un creștin foarte slab dacă aș accepta o eliberare din armată care ar sugera că religia mea dovedește că nu sunt întreg la minte. Îmi pare rău, domnilor, dar nu pot accepta o asemenea lăsare la vatră.”
*Efeseni 6:12 Amin.