Dintre toate istoriile Bibliei, relatarea căderii omenirii trebuie să fie cea mai tristă, fiindcă celelalte evenimente dureroase, inclusiv moartea lui Isus, nu s-ar fi petrecut niciodată dacă nu ar fi existat această alegere îngrozitoare.
Este interesant felul în care șarpele a convins-o pe Eva să mănânce: „Veți fi ca Dumnezeu!”
Ea era deja asemenea lui Dumnezeu! După ce a mâncat, nu a mai fost niciodată la fel de asemănătoare cu El.
Nici noi nu mai suntem. Există însă un adevăr important care trebuie înțeles cu privire la această credință. Adventiștii nu consideră biblică doctrina păcatului originar în sensul concepției răspândite potrivit căreia, de la căderea omului, fiecare persoană se naște deja vinovată și condamnată la moarte veșnică. Din această concepție a apărut botezul pruncilor: nou-născutul era socotit deja vinovat, deja condamnat de Dumnezeu și îndreptându-se spre iad dacă nu era botezat repede, în cazul în care murea de mic.
Pentru a contrazice această idee este suficient să privim cu atenție chiar textul de astăzi, deși, desigur, orice convingere trebuie susținută de mai multe pasaje aflate în armonie. Observă că „moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit”. Păcatul a tulburat relația cu Dumnezeu.
Cu toții ne naștem având o „natură căzută”, cu „slăbiciuni și tendințe spre rău”. Nu suntem condamnați pentru simpla lor existență. Problema este că cedăm foarte repede înaintea lor. Avem o relație tulburată cu Dumnezeu. Oricât de mult ne-am strădui, continuăm să păcătuim. Apoi strigăm împreună cu Pavel, în agonie: „O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?” (Romani 7:24).
PF 7. „Natura omului: Când primii noștri părinți nu au ascultat de Dumnezeu, au negat dependența lor de El și au căzut din poziția înaltă pe care o aveau sub autoritatea lui Dumnezeu. Chipul lui Dumnezeu din ei a fost deteriorat și au devenit supuși morții. Urmașii lor împărtășesc această natură căzută și consecințele ei. Ei se nasc cu slăbiciuni și tendințe spre rău.” Amin.