Una dintre cele mai mari probleme ale creștinismului de-a lungul secolelor — și chiar ale iudaismului din vremea Vechiului Testament — a fost autoritatea. Prea adesea, diferite biserici au devenit fie autocratice, hotărând ce trebuie să facă, să fie și să creadă toți membrii lor, fie nepăsătoare și permisive, lăsând lucrurile să curgă oricum.
Ambele grupuri ar susține că își primesc autoritatea de la Dumnezeu și din Cuvântul Lui. De la regii abuzivi ai Vechiului Testament până la monarhii excesivi ai Europei secolului al XVII-lea, prea mulți au considerat că simplul fapt că sunt regi reprezintă un fel de cec în alb primit de la Dumnezeu — „dreptul divin al regilor”. Bisericile permisive pot să nu aibă nicio declarație de credință și să nu ceară nimănui socoteală, pretinzând că „lasă totul în mâinile lui Dumnezeu”.
Nu voi susține că biserica noastră a fost desăvârșită în această privință — sau în oricare alta. Am mers uneori prea departe într-o direcție sau în cealaltă, iar unele comunități și comitete locale continuă s-o facă. Dar, ca denominațiune, ne străduim să descoperim ce a spus deja Hristos, Capul, în Cuvântul Său și apoi ce ne cere să facem în situația particulară cu care ne confruntăm. Încercăm să fim o familie iubitoare: să exercităm autoritatea părintească numai când este necesar, să ne considerăm cu toții copii și să-L recunoaștem pe Dumnezeu drept singurul Cap.
Ne străduim și să ne vedem unii pe alții ca fiind diferiți, având daruri și chemări diferite, asemenea mădularelor diferite ale aceluiași trup.
PF 12. „Biserica: Biserica își primește autoritatea de la Hristos, Cuvântul întrupat, și din Scripturi, Cuvântul scris. Biserica este familia lui Dumnezeu; adoptați de El ca fii și fiice, membrii ei trăiesc pe temeiul noului legământ. Biserica este trupul lui Hristos, o comunitate a credinței al cărei Cap este Hristos Însuși.” Amin.