Eva se ghemuise sub brațul protector al lui Adam, ascunzându-și fața la umărul lui și plângând cu suspine. Dacă nu ar fi ascultat niciodată de șarpele acela îngrozitor! Dar era prea târziu pentru „dacă”. Îl ascultase. Îi dăduse și lui Adam din fruct, iar acum se aflau aici.
Șarpele avea să plătească — Dumnezeu tocmai îl blestemase să se târască pe pântece. Nu avea să mai fie cea mai înțeleaptă și mai frumoasă dintre făpturile grădinii.
Eva și-a ținut respirația pentru a auzi mai limpede. Ce spunea Dumnezeu? „Vrășmășie... între tine și femeie...” Da, aceasta era sigur! Nu avea să mai privească vreodată un șarpe. Dar... cuvintele trebuiau să însemne mai mult. „... între sămânța ta și sămânța ei. Aceasta îți va zdrobi capul și tu îi vei zdrobi călcâiul.”
Eva și-a ridicat capul. Ce însemna aceasta?
Nu vom ști cu certitudine, până când îi vom putea întreba în cer, cât de mult au înțeles Adam și Eva în acel moment. Este sigur însă că aveau să afle curând, în lumea devenită păcătoasă, că rănile la cap erau mortale, în timp ce rănile la călcâi, de obicei, nu erau. Ellen White spune că Dumnezeu le-a explicat mai mult, relatându-le chiar o parte din istoria viitoare a lumii (Patriarhi și profeți, p. 67).
Un lucru îl știm: în ziua aceea s-a închis o poartă strălucitoare, dar nu pentru totdeauna. Tot în ziua aceea s-a deschis o altă poartă, nici aceasta pentru totdeauna. A doua poartă nu era la fel de frumoasă — avea să presupună torturarea și moartea Fiului lui Dumnezeu — dar conducea la mântuire, iar cei care aveau să intre pe ea urmau să recâștige grădina pierdută.
Reflectând asupra întrebării „Cine sunt eu?”, am învățat că toți suntem copii ai lui Dumnezeu prin creație — făcuți după chipul Său, meniți să îngrijim lumea și tot ce se află în ea și să avem o prietenie strânsă cu Dumnezeu. În ziua aceea întunecată din Eden, planul părea deturnat și ruinat. Dar Dumnezeu l-a recuperat. El i-a avertizat că îngrijirea creației — și a celorlalți oameni — avea să fie mai grea, dar tot avea să fie posibilă.
Și a promis că, pentru cei care alegeau aceasta, prietenia cu El rămânea posibilă! Dumnezeu Însuși avea să vină la noi prin vise și viziuni, prin profeții și descoperiri, prin slujbele sanctuarului și minuni și, în cele din urmă, printr-un Prunc firav care era cu adevărat Dumnezeu. Dacă alegem, putem fi copii ai lui Dumnezeu într-un sens și mai profund — copii prin alegere, copii ai inimii și ai spiritului.
Creator al porții deschise, ia-mă de mână. Vreau să trec prin această poartă împreună cu Tine. Vreau să trăiesc o viață nouă. Vreau să fiu copilul Tău care, prin alegere, Te urmează îndeaproape. Îți mulțumesc, Doamne. Amin.