Probabil ai auzit această istorie toată viața: „Enoh a umblat cu Dumnezeu” (Geneza 5:22). Apoi „nu s-a mai văzut, pentru că l-a luat Dumnezeu” (Geneza 5:24). A dispărut. Uneori, istoria este povestită astfel: Enoh a umblat atât de mult timp împreună cu Dumnezeu, încât într-o zi Dumnezeu i-a spus: „Enoh, suntem mai aproape de casa Mea decât de a ta. De ce nu vii acasă cu Mine?”
Te-ai întrebat vreodată de unde știau oamenii că Dumnezeu îl luase? Nu ar fi putut pur și simplu să moară undeva, într-un loc în care nu-l văzuse nimeni? Nu ar fi putut fi atacat de animale sălbatice sau de tâlhari? De unde știau că, dacă nu-l mai găseau, aceasta însemna că Dumnezeu îl luase la cer fără să vadă moartea?
Fără îndoială, o parte a răspunsului se găsește în revelație; cu alte cuvinte, Dumnezeu i-a spus cuiva, fie printr-o viziune, fie printr-un vis. Sau poate că cineva chiar l-a văzut dispărând, așa cum Elisei l-a văzut pe Ilie urcând la cer.
Dar motivul cel mai important pentru care oamenii știau unde plecase Enoh era felul de om care fusese. El umbla cu Dumnezeu. Oriunde mergea, oamenii puteau vedea că Enoh Îl ținea pe Dumnezeu de mână.
Cum își dădeau seama? Ce făcea Enoh pentru ca tuturor să le fie limpede că era permanent conștient de prezența lui Dumnezeu alături de el? Unele lucruri sunt evidente chiar dacă nu cunoaștem toate amănuntele vieții sale. Trebuie să fi fost bun, iubitor și gata să ajute. Trebuie să fi fost altruist și atent la nevoile altora. Cu siguranță se deosebea clar de oamenii care deveneau tot mai răi în perioada antediluviană.
Mare Călăuză, știu că dorința Ta cea mai profundă este ca fiecare dintre noi să Te urmeze la fel de îndeaproape cum a făcut-o Enoh. Și eu îmi doresc aceasta. Tânjesc să fiu mereu conștient, cu pace și bucurie, de prezența Ta blândă și călăuzitoare. Vreau să mă prind de mâna Ta asemenea unui copil și să merg alături de Tine prin această lume. Iar într-o zi, cât mai curând, vreau să merg acasă cu Tine! Cu cât mai repede, cu atât mai bine! Amin.