Acest capitol se bazează pe textele din 1 Împăraţi 19:9-18.
Așezat pe tron de către cele zece seminții ale lui Israel, care se răsculaseră împotriva casei lui David, Ieroboam, fostul slujitor al lui Solomon, avea posibilitatea de a aduce reforme înțelepte atât în viața religioasă, cât și în cea civilă. Sub conducerea lui Solomon, el manifestase pricepere și o judecată sănătoasă, iar cunoștințele pe care le câștigase în anii de slujire credincioasă îl făceau în stare să conducă cu înțelepciune. Dar Ieroboam n-a ajuns să facă din Dumnezeu tăria lui. Cea mai mare teamă a lui Ieroboam a fost că în viitor inimile supușilor săi ar fi putut să fie câștigate de conducătorul de pe tronul lui David. El a socotit că atâta vreme cât celor zece seminții li s-ar fi îngăduit să meargă frecvent la vechea reședință a monarhiei iudaice, unde slujbele de la templu se desfășurau tot ca în anii domniei lui Solomon, mulți ar fi putut să fie înclinați să-și reînnoiască devotamentul față de conducerea de la Ierusalim. Consultându-se cu sfătuitorii lui, Ieroboam s-a hotărât ca printr-o acțiune îndrăzneață să slăbească cât mai mult cu putință probabilitatea unei răscoale împotriva conducerii lui. El a reușit acest lucru, rânduind înăuntrul granițelor regatului două centre de închinare, unul la Betel și altul la Dan. Cele zece seminții aveau să fie invitate să se adune ca să-I slujească Domnului în aceste locuri, și nu la Ierusalim.
Aranjând acest transfer, Ieroboam s-a gândit să facă apel la imaginația israeliților, punându-le înainte o reprezentare vizibilă, care să simbolizeze prezența Dumnezeului nevăzut. Ca urmare, a pus să se facă temple în centrele de închinare stabilite. În străduința aceasta de a reprezenta Dumnezeirea, Ieroboam a călcat porunca lămurită a lui Iehova: „Să nu-ți faci chip cioplit… Să nu te închini înaintea lor și să nu le slujești” (Exodul 20:4,5).
Atât de puternică era dorința lui Ieroboam de a ține departe de Ierusalim cele zece seminții, încât a pierdut din vedere slăbiciunea fundamentală a planului său. El n-a luat în considerație primejdia cea mare la care îi expunea pe israeliți punând în fața lor un simbol idolatru cu care strămoșii lor fuseseră atât de obișnuiți timp de veacuri în robia egipteană. Faptul că de curând locuise în Egipt ar fi trebuit să-l învețe pe Ieroboam ce faptă nebunească era să așeze înaintea poporului asemenea reprezentări păgâne. Dar scopul lui, de a face ca semințiile din nord să întrerupă călătoriile anuale la Cetatea Sfântă, l-a adus la adoptarea măsurilor celor mai nesocotite. „Destul te-ai suit la Ierusalim, Israele!” a instruit el poporul. „Iată Dumnezeul tău care te-a scos din țara Egiptului!” (1 Împărați 12:28). În felul acesta, israeliții au fost invitați să se plece înaintea chipurilor de aur și să adopte forme de închinare străine.
Regele a încercat să-i convingă pe leviți, dintre care unii trăiau înăuntrul regatului său, să slujească ca preoți în templele nou-înălțate la Betel și Dan, dar străduințele lui s-au soldat cu un eșec. De aceea, a fost constrâns să ridice la preoție bărbați „luați din tot poporul” (vers. 31).
Alarmați de perspective, mulți dintre cei credincioși, printre care un număr de leviți, s-au refugiat la Ierusalim, unde se puteau închina în armonie cu cerințele divine. „A rânduit o sărbătoare în luna a opta, în ziua a cincisprezecea a lunii, ca sărbătoarea care se prăznuia în Iuda, şi a adus jertfe pe altar. Iată ce a făcut la Betel ca să se aducă jertfe vițeilor pe care-i făcuse el. A pus în slujbă la Betel pe preoții înălțimilor ridicate de el” (vers. 32).
Îndepărtarea instituţiilor rânduite de Dumnezeu a fost, din partea regelui, un gest de sfidare îndrăzneaţă şi Dumnezeu nu a lăsat să treacă acest lucru fără să fie mustrat. Chiar în timp ce oficia și ardea tămâie în timpul dedicării altarului străin pe care îl înălțase la Betel, a venit înaintea lui un om al lui Dumnezeu din Regatul lui Iuda, trimis să-l mustre pentru îndrăzneala de a introduce forme noi de închinare. Prorocul „a strigat împotriva altarului… și a zis: «Altarule! Altarule! Așa vorbește Domnul: ’Iată că se va naște un fiu casei lui David; numele lui va fi Iosia; el va junghia pe tine pe preoții înălțimilor care ard tămâie pe tine, și pe tine se vor arde oseminte omenești!’»
Și în aceeași zi a dat un semn, zicând: «Acesta este semnul care arată că Domnul a vorbit: Altarul se va despica și cenușa de pe el se va vărsa.» ... Altarul s-a despicat și cenușa de pe el s-a vărsat, după semnul pe care-l dăduse omul lui Dumnezeu, potrivit cu Cuvântul Domnului” (1 Împărați 13:2,3,5).
Văzând acest lucru, Ieroboam s-a umplut de un spirit de sfidare a lui Dumnezeu și a încercat să-l oprească pe acela care dăduse solia. Cu mânie „a întins mâna de pe altar” și a strigat: „Prindeți-l!” Gestul său impulsiv a fost întâmpinat cu o mustrare imediată. Mâna întinsă împotriva solului lui Iehova și-a pierdut deodată puterea și nu a mai putut fi trasă înapoi. Cuprins de groază, regele s-a rugat de proroc să mijlocească la Dumnezeu în favoarea lui. „«Roagă-te Domnului, Dumnezeului tău, a implorat el, și cere-I să-mi pot trage mâna înapoi!» Omul lui Dumnezeu s-a rugat Domnului și împăratul a putut să-și tragă înapoi mâna, care s-a făcut sănătoasă ca mai înainte” (vers. 4-6).
Străduința de a învesti cu solemnitate dedicarea altarului străin, a cărui respectare ar fi condus la nerespectarea închinării lui Iehova în Templul din Ierusalim, fusese zadarnică. Prin solia prorocului, regele lui Israel ar fi trebuit să fie adus la pocăință și făcut să renunțe la planurile lui nelegiuite, care îndepărtau poporul de la adevărata închinare la Dumnezeu. Dar el și-a împietrit inima și s-a hotărât să meargă înainte pe calea pe care și-o alesese.
Până la sărbătoarea de la Betel, inimile israeliților nu se împietriseră cu totul. Mulți erau sensibili la influența Duhului Sfânt. Domnul intenționase ca aceia care făcuseră pași repezi în apostazie să fie opriți din calea lor înainte de a fi prea târziu. El îl trimisese pe solul Său să întrerupă practicile idolatre și să le descopere regelui și poporului care aveau să fie efectele apostaziei. Despicarea altarului era un semn al dezaprobării lui Dumnezeu față de urâciunea care fusese comisă în Israel.
Domnul caută să mântuiască, nu să distrugă. El are plăcere să îi salveze pe păcătoși. „Spune-le: «Pe viața Mea, zice Domnul Dumnezeu, că nu doresc moartea păcătosului»” (Ezechiel 33:11). Prin avertizări și îndemnuri, El îi cheamă pe cei neascultători să se întoarcă de la faptele lor rele, să se întoarcă la El și să trăiască. El le dă solilor Săi aleși o îndrăzneală sfântă, ca aceia care ascultă să se teamă și să fie aduși la pocăință. Cât de categoric l-a mustrat omul lui Dumnezeu pe rege! Și această fermitate era esențială. În niciun alt mod nu puteau fi mustrate păcatele săvârșite. Domnul i-a dat slujitorului Său această îndrăzneală pentru ca asupra acelora care ascultau să rămână o impresie dăinuitoare. Solii Domnului nu trebuie să se teamă niciodată de fața omului, ci să stea neclintiți pentru dreptate. Atâta vreme cât își pun încrederea în Dumnezeu, nu trebuie să se teamă, căci Acela care le dă însărcinarea le dă și asigurarea protecției Sale.
După ce și-a rostit solia, prorocul era gata să se întoarcă, când Ieroboam i-a zis: „«Intră cu mine în casă să iei ceva de mâncare, și-ți voi da un dar!» Omul lui Dumnezeu a zis împăratului: «Jumătate din casa ta să-mi dai și n-aș intra cu tine. Nu voi mânca pâine și nu voi bea apă în locul acesta, căci iată ce poruncă mi-a fost dată prin cuvântul Domnului: ’Să nu mănânci pâine, nici să nu bei apă și nici să nu te întorci pe drumul pe care te vei duce’»” (1 Împărați 13:7-9).
Ar fi fost bine pentru proroc, dacă s-ar fi ținut de planul său de a se întoarce în Iudeea fără întârziere. În timp ce mergea spre casă pe alt drum, el a fost întâmpinat de un om în vârstă care pretindea a fi profet și care l-a mințit pe omul lui Dumnezeu, spunând: „Și eu sunt proroc ca tine și un înger mi-a vorbit din partea Domnului și a zis: «Adu-l în acasă cu tine ca să mănânce pâine și să bea apă.»” Minciuna a fost repetată iar şi iar, și invitația i-a fost adresată până când omul lui Dumnezeu a fost convins să se întoarcă.
Din cauză că prorocul adevărat și-a îngăduit să meargă pe o cale contrară datoriei, Dumnezeu a îngăduit ca el să sufere pedeapsa neascultării. Pe când el și acela care-l invitase să se întoarcă la Betel stăteau împreună la masă, inspirația Celui Atotputernic a venit asupra prorocului fals şi „el a strigat omului lui Dumnezeu care venise din Iuda, zicând: «Așa vorbește Domnul: ’Pentru că nu ai ascultat porunca Domnului și nu ai păzit porunca pe care ți-o dăduse Domnul, Dumnezeul tău…, trupul tău mort nu va intra în mormântul părinților tăi’»” (vers. 18-22).
Această profeție cu privire la soarta sa a fost curând împlinită cuvânt cu cuvânt. „Și, după ce a mâncat pâine și a băut apă prorocul pe care-l întorsese, i-a pus șaua pe măgar. Omul lui Dumnezeu a plecat și a fost întâlnit pe drum de un leu care l-a omorât. Trupul lui mort era întins pe drum; măgarul a rămas lângă el și leul stătea și el lângă trup. Și niște oameni care treceau pe acolo au văzut trupul întins în drum… și au spus lucrul acesta, la venirea lor în cetatea în care locuia prorocul cel bătrân. Când a auzit lucrul acesta, prorocul care întorsese de pe drum pe omul lui Dumnezeu a zis: «Este omul lui Dumnezeu care n-a ascultat de porunca Domnului»” (vers. 23-26).
Pedeapsa care a căzut peste solul necredincios a fost încă o dovadă cu privire la adevărul profeției rostită asupra altarului. Dacă după ce nu a ascultat de cuvântul Domnului, prorocului i s-ar fi îngăduit să meargă în siguranță, regele ar fi folosit acest fapt ca să-și justifice propria neascultare. În altarul despicat, în brațul uscat și în soarta grozavă a aceluia care a îndrăznit să nesocotească porunca expresă a lui Iehova, Ieroboam ar fi trebuit să vadă dezaprobarea arătată imediat de un Dumnezeu insultat, și aceste judecăți ar fi trebuit să-l avertizeze să nu stăruie în fărădelege. Dar, departe de a se pocăi, „Ieroboam nu s-a abătut de pe calea lui cea rea. A pus iarăși preoți pentru înălțimi, luați din tot poporul – pe oricine dorea, îl sfințea preot al înălțimilor. Și fapta aceasta a fost un prilej de păcătuire pentru casa lui Ieroboam și pentru aceasta a fost nimicită ea și ștearsă de pe fața pământului” (vers. 33,34; 14:16).
Spre încheierea unei domnii agitate, care a durat douăzeci și doi de ani, Ieroboam a avut de făcut față înfrângerii dezastruoase în războiul cu Abia, succesorul lui Roboam. „Ieroboam n-a mai avut putere pe vremea lui Abia, și Domnul l-a lovit și a murit” (2 Cronici 13:20).
Apostazia introdusă în timpul domniei lui Ieroboam s-a accentuat din ce în ce mai mult, până când, în cele din urmă, a avut ca rezultat ruina totală a Regatului lui Israel. Chiar înainte de moartea lui Ieroboam, Ahia, bătrânul proroc din Silo, care cu mulți ani înainte prorocise urcarea lui Ieroboam pe tron, declara: „Domnul va lovi pe Israel, și Israel va fi ca trestia clătinată în ape; va smulge pe Israel din această țară bună pe care o dăduse părinților lor și-i va împrăștia dincolo de Râu, pentru că și-au făcut idoli, mâniind pe Domnul. Va părăsi pe Israel din pricina păcatelor pe care le-a făcut Ieroboam și în care a târât și pe Israel” (1 Împărați 14:15,16).
Cu toate acestea, Domnul nu l-a părăsit pe Israel fără ca mai înainte să fi făcut tot ce putea fi făcut pentru a-l aduce înapoi la ascultarea de El. De-a lungul anilor, lungi și întunecați, când conducător după conducător s-a ridicat sfidând cu îndrăzneală Cerul și a condus poporul Israel din ce în ce mai adânc în idolatrie, Dumnezeu a trimis solie după solie către poporul Său abătut. Prin prorocii Săi i-a dat toate ocaziile să oprească valul de apostazie și să se întoarcă la El. În anii care aveau să urmeze dezbinării împărăției, urmau să trăiască și să lucreze Ilie și Elisei, și apelurile mișcătoare ale lui Osea, Amos și Obadia aveau să fie auzite în țară. Niciodată împărăția lui Israel n-a fost lăsată fără mărturia nobilă a puterii extraordinare a lui Dumnezeu de a salva din păcat. Chiar și în ceasurile cele mai sumbre, unii aveau să-I rămână credincioși Conducătorului lor divin și, în mijlocul idolatriei, aveau să trăiască fără pată înaintea unui Dumnezeu sfânt. Acești credincioși erau socotiți ca făcând parte din rămășița evlavioasă, prin care planul veșnic al lui Iehova avea să fie, în cele din urmă, adus la îndeplinire.