„Calea oamenilor fără prihană este să se ferească de rău; acela îşi păzeşte sufletul, care veghează asupra căii sale. Mândria merge înaintea pieirii şi trufia merge înainte căderii.” - Proverbe 16:17
18
Un ultim retuș, o ultimă atingere de penel... Satisfăcut, maestrul se trage câțiva pași înapoi să își contemple opera bolta Capelei Sixtine. Michelangelo, care lucrase timp de patru ani stând ore în șir sus pe schelă la peste 13 metri înălțime, privește cu mândrie, mulțumit de ceea ce realizase. Creația lui. Artă la cel mai înalt nivel. Se pregătește să mai facă un pas în spate să vadă mai bine, să cuprindă cu privirea tot tabloul... fantastic... Şi chiar atunci când era copleșit de admirație și de satisfacția lucrului bine făcut, ucenicul său ia una dintre gălețile de pe schelă și o aruncă spre tabloul de-abia încheiat, împrăștiind vopseaua și stricând chipul lui Adam din scena Creațiunii.
Şocat, furios, îndurerat să își vadă opera distrusă, Michelangelo face, din reflex, un pas în față, năpustindu-se parcă spre pictură, în încercarea inutilă de a o acoperi și proteja cu trupul său. Degetele parcă i s-ar fi repezit la penel, să șteargă, să repare... în timp ce pumnul i se strângea involuntar să-l lovească pe cel care îi stricase munca, opera. „Iertare, maestre, îmi pare nespus de rău că ți-am stricat pictura, dar nu am știut cum să te opresc. La următorul pas ai fi căzut...”, îi spuse cu glasul tremurând ucenicul. De-abia atunci, uitându-se în spate, maestrul a văzut că era gata să cadă de pe schelă. Distrugându-i opera, ucenicul îi salvase viața.
Sursă: Poteci de Suflet