Îți poți imagina cum ar fi să fii chemat să predici chiar de Ellen White? Nu pentru că o chemare venită prin ea ar fi mai importantă decât una transmisă printr-un alt om. Chemarea vine, desigur, de la Dumnezeu, indiferent care este lucrarea pentru care ai fost creat. Trebuie însă să recunoaștem că un apel venit din partea doamnei White ar fi părut mai direct și mai greu de respins ca fiind doar o închipuire.
În anul 1852, chiar în perioada în care Uriah Smith citea revista „Review” și se întorcea la Dumnezeu, iar Joseph Bates îl căuta pe „cel mai cinstit om din Battle Creek”, Ellen White — care avea atunci numai douăzeci și cinci de ani — l-a chemat la predicare pe un tânăr de douăzeci de ani, numit John Norton Loughborough. El a răspuns afirmativ. Și astfel a început călătoria unui alt pionier adventist.
În anii 1860, Loughborough a avut o influență importantă asupra celor implicați în dezbaterea privind organizarea ca denominațiune oficială. Dorea să fie sigur că biserica nu avea să devină doar o grupare de oameni adunați în jurul unei anumite declarații de credință, ci că urma să rămână liberă să I se închine lui Dumnezeu potrivit conștiinței fiecăruia.
Loughborough a lucrat pentru biserică în Noua Anglie, Ohio, Michigan, California și chiar în Marea Britanie. A călătorit adesea împreună cu soții White la diferite adunări de tabără, unde vorbeau cu toții. Mai târziu, când aceștia călătoreau în regiunea lui, îi invita uneori să locuiască în casa lui.
În 1878, doamna White i-a spus lui Loughborough că lucrarea lui „trebuia făcută să conteze la întreaga ei valoare”.
Ce crezi că înseamnă aceasta? Îți îndeplinești lucrarea într-un mod care îi permite să-și atingă valoarea deplină?
Doamne Dumnezeule, doresc ca lucrarea mea să conteze la întreaga ei valoare, dar nici măcar nu sunt întotdeauna sigur care este lucrarea mea sau în ce fel dorești Tu să fie prețuită. Ajută-mă ca, pe tot parcursul vieții, să continui să studiez, să mă rog și să-mi întăresc capacitatea de a auzi și de a urma chemarea Ta. Amin.