Cu mai mulți ani înaintea Conferinței de la Minneapolis din 1888, se conturase o controversă. A. T. Jones, E. J. Waggoner și alții susțineau cu putere că mântuirea noastră vine numai prin credința în harul lui Dumnezeu. Alții, în special G. I. Butler, insistau că, dacă spuneau lucrul acesta, oamenii aveau să creadă că nu mai era deloc necesar să păzească Legea lui Dumnezeu.
Când a început conferința, pastorul Butler nu a venit personal, ci a trimis scrisori. Doamna White, venită din California în ciuda slăbiciunii fizice tot mai mari, a afirmat că atmosfera fusese mânioasă și conflictuală încă de la început. Ea a spus că Waggoner și Jones își prezentaseră studiile și concluziile „ca niște domni creștini” și îi rugaseră pe participanți să manifeste un spirit asemenea lui Hristos și să nu devină mânioși sau dezbinați numai pentru că nu erau cu toții de acord. Dumnezeu ne conduce fără încetare, explica ea, iar când învățăm lucruri noi nu ar trebui nici să fim surprinși, nici să ne tulburăm, ci să le studiem împreună și cu rugăciune.
Unii i-au acuzat pe Jones și Waggoner că se împotriveau tuturor învățăturilor susținute dintotdeauna de adventiști. Doamna White a răspuns: „Pastorului E. J. Waggoner i s-a oferit privilegiul de a vorbi limpede și de a-și prezenta concepțiile despre îndreptățirea prin credință și neprihănirea lui Hristos în legătură cu Legea. Aceasta nu era o lumină nouă, ci o lumină veche, așezată acolo unde trebuia să se afle în solia îngerului al treilea... Pentru mine nu era o lumină nouă, deoarece îmi fusese dată de o autoritate mai înaltă în ultimii patruzeci și patru de ani și o prezentasem poporului nostru prin scris și prin cuvânt, în mărturiile Duhului Său” (Ms. 24).
Atunci, cei combativi au spus că doamna White fusese influențată și au sugerat că darul ei profetic fusese compromis.
Dumnezeul harului nemăsurat, Îți mulțumesc pentru darul mântuirii! Ajută-mă să trăiesc și să mă odihnesc în el, iar apoi să mă alătur cu bucurie lucrării pe care ai pregătit-o pentru mine. Amin.