Suntem pregătiți acum să analizăm partea a doua a versetului despre îngăduirea reciprocă, partea care vorbește despre iertare. Iertarea este cu totul diferită de trecerea cu vederea. Una dintre marile dificultăți ale oamenilor în privința iertării este ideea că ea ar însemna să scuzi, să aprobi sau să spui: „Nu-i nimic!”
Ba da, este ceva! Păcatul nu este niciodată în regulă. Pot exista tot felul de circumstanțe atenuante și putem avea slăbiciuni care ne fac lupta mai grea, însă păcatul este o ruptură în țesătura iubirii din care Dumnezeu a creat universul și nu poate fi ignorat. Trebuie reparat. Isus este singurul care poate face această reparație, iar metoda este iertarea.
Iertarea cere trei pași.
Mai întâi trebuie să recunoaștem că am fost răniți, că celălalt a produs o ruptură în inima noastră și ne datorează ceva. Creștinii tind să treacă prea repede peste această parte. Din dorința sinceră de a fi „grabnici la iertare”, așa cum cere pasajul, putem încerca să pretindem că nu s-a întâmplat nimic foarte grav. Atunci problema trebuie privită limpede. Dacă într-adevăr nu a fost ceva grav, poate nu a fost păcat și nu trebuie iertat, ci numai trecut cu vederea și purtat cu răbdare. Dacă a fost păcat, atunci a fost rău, oricât de mic ar părea. Recunoaște-l. Numește-l înaintea ta și a lui Dumnezeu.
În al doilea rând, trebuie să recunoaștem că celălalt nu poate, de fapt, repara ruptura. Omenește, este imposibil. Poate exista restituire. Dacă ți-a furat ceva, poate să-l înapoieze, să-ți plătească valoarea sau chiar să adauge despăgubiri. Dar nu se poate întoarce în timp ca să nu mai fure. Fapta a fost săvârșită.
Reparator al rupturilor din timp, spațiu și inimile omenești, repară și rupturile din inima mea. Arată-mi minunea iertării Tale față de mine și ajută-mă s-o transmit mai departe. Arată-mi dacă există cineva pe care trebuie să-l iert și dă-mi sinceritatea de a parcurge toți cei trei pași, ținându-mă de mâna Ta. Amin.