Cu mai bine de paisprezece secole înainte de nașterea lui Isus în Betleem, copiii lui Israel s-au adunat în Valea Sihemului și au ascultat glasul preoților care le vorbeau de pe înălțimile aflate de o parte și de alta a văii, proclamând binecuvântările și blestemele – „binecuvântarea - dacă veți asculta de poruncile Domnului, Dumnezeului vostru…, și blestemul - dacă nu veți asculta…” (Deuteronomul 11:27,28). Ca urmare, muntele de pe care au fost rostite cuvintele de binecuvântare a ajuns să fie cunoscut ca Muntele Binecuvântării.
Totuși nu de pe Garizim au fost rostite acele cuvinte care aveau să devină adevărata binecuvântare pentru lumea cuprinsă de întristare și de păcat. Poporul Israel nu reușise să atingă idealul înalt la care fusese chemat. Nu Iosua, ci un alt conducător trebuia să-l călăuzească pe poporul lui Dumnezeu la adevărata odihnă a credinței. Iar Garizim nu mai este cunoscut drept Muntele Binecuvântărilor, ci un alt munte, fără nume, aflat lângă lacul Ghenezaret, unde Domnul Isus a rostit cuvintele de binecuvântare pentru ucenicii Lui și pentru mulțime.
Să lăsăm ca imaginația noastră să se întoarcă la acea scenă și, în timp ce stăm jos, alături de ucenici, pe coasta muntelui, să împărtășim gândurile și simțămintele care le-au umplut inima. Dacă înțelegem ce au însemnat cuvintele lui Isus Hristos pentru ascultătorii Săi de atunci, putem descoperi în ele o nouă prospețime și frumusețe și putem învăța lecțiile profunde aflate în ele.
Când Mântuitorul Și-a început lucrarea de slujire, concepția populară despre Mesia și despre lucrarea Lui era atât de greșită, încât poporul era cu totul nepregătit să-L accepte. Spiritul adevăratei devoțiuni se pierduse în tradiție și în formalism, iar profețiile erau interpretate sub influența inimii lor mândre și iubitoare de lume. Iudeii așteptau venirea lui Mesia, nu ca un salvator din păcat, ci ca un mare împărat, care urma să aducă toate națiunile sub conducerea supremă a Leului din seminția lui Iuda. În zadar căutase Ioan Botezătorul să-i cheme la pocăință, cu puterea pătrunzătoare a profeților din vechime. În zadar Îl arătase el pe Isus, pe malul Iordanului, ca fiind Mielul lui Dumnezeu, care îndepărtează păcatul lumii. Dumnezeu Se străduise să le îndrume gândurile spre profeția lui Isaia cu privire la un Mântuitor care suferă, dar ei nu au fost dispuși să asculte.
Dacă învățătorii și conducătorii din Israel s-ar fi supus harului Său transformator, Domnul Isus i-ar fi făcut ambasadorii Lui între oameni. Iudeea era locul în care a fost proclamată prima venire a împărăției și chemarea la pocăință. Prin alungarea profanatorilor din templu, Domnul Isus Și-a anunțat lucrarea în calitate de Mesia – Cel care va curăța templul sufletului de întinarea păcatului și va face din poporul Său un templu sfânt pentru Domnul. Cu toate acestea, conducătorii iudei nu au fost dispuși să se umilească pentru a-L accepta pe Învățătorul umil din Nazaret. La cea de a doua călătorie a Sa în Ierusalim, Domnul Isus a fost somat să se prezinte în fața Sinedriului și numai frica de popor i-a determinat pe acei demnitari să nu încerce să-I ia viața. După aceea, Domnul a părăsit Iudeea și a început să lucreze în Galileea.
Activitatea Lui în Galileea a continuat timp de mai multe luni, până la rostirea Predicii de pe Munte. Solia pe care o propovăduise pretutindeni în țară, că „Împărăția cerului este aproape” (Matei 4:17), captivase atenția oamenilor din toate categoriile sociale, înflăcărând și mai mult speranțele lor ambițioase. Faima noului Învățător ajunsese până dincolo de granițele Palestinei și, în ciuda atitudinii conducătorilor, se răspândea ideea că El ar putea fi Eliberatorul mult așteptat. În calea Lui ieșeau în întâmpinare mulțimi de oameni, și entuziasmul poporului devenea tot mai mare.
Venise timpul ca ucenicii, care fuseseră în cea mai strânsă legătură cu Domnul Hristos, să se implice într-o manieră mai concretă în lucrarea Lui, pentru ca acele mulțimi de oameni, care Îl căutau pe Isus, să nu rămână părăsite ca niște oi fără păstor. Unii dintre ucenici se alăturaseră Domnului încă de la începutul lucrării Sale și aproape toți cei doisprezece fuseseră împreună cu Isus ca niște membri ai familiei Lui. Cu toate acestea, amăgiți de învățăturile rabinilor, și ei împărtășeau așteptările populare cu privire la o împărăție pământească. Ucenicii nu puteau înțelege ce făcea Domnul Isus. Ei erau contrariați și încurcați, deoarece Domnul nu făcuse niciun efort pentru a-Și consolida poziția și lucrarea, căutând să obțină sprijinul preoților și al rabinilor, și nu făcuse nimic pentru a-Și afirma autoritatea ca rege pământesc. Acești ucenici nu erau pregătiți pentru misiunea sfântă care trebuia să le fie încredințată după ce Domnul Hristos Se va înălța la cer. De aceea, pentru ei încă mai era de îndeplinit o mare lucrare. Totuși ei răspunseseră iubirii lui Hristos și, deși erau destul de slabi în credință, Domnul Isus văzuse în ei niște oameni pe care îi putea educa și disciplina pentru marea Lui lucrare. Acum, după ce fuseseră cu El suficient de mult timp pentru a li se întări, într-o anumită măsură, încrederea în caracterul divin al misiunii Sale și după ce oamenii, la rândul lor, văzuseră dovada puterii Lui, pe care nu o puteau pune la îndoială, era pregătită calea ca principiile Împărăției Lui să fie confirmate în mod public, fapt ce urma să-i ajute să înțeleagă adevărata ei natură.
Singur, pe un munte de lângă Marea Galileei, Domnul Isus petrecuse o noapte întreagă în rugăciune pentru ucenicii aleși de El. Dimineața, i-a chemat la El și, sfătuindu-i și rugându-Se pentru ei, Și-a pus mâinile pe capul lor, în semn de binecuvântare, și i-a consacrat pentru lucrarea Evangheliei. Apoi, i-a însoțit pe malul mării, unde, încă de dimineață, devreme, începuse să se adune o mare mulțime de oameni.
Pe lângă ascultătorii obișnuiți din orășelele galileene, erau adunați acolo nenumărați locuitori din Iudeea și chiar din Ierusalim, din Pereea și din rândul populației pe jumătate păgâne din Decapole, din Idumeea, din localitățile care se întindeau până departe, în sudul Iudeii, din Tir și Sidon, cetăți feniciene, aflate pe țărmul Mediteranei. „Când au auzit tot ce făcea, au venit la El” „ca să-L asculte și să fie vindecați de bolile lor.” Și „din El ieșea o putere, care-i vindeca pe toți” (Marcu 3:8; Luca 6:17,19).
Apoi, deoarece plaja era atât de îngustă, încât cei care doreau să-L asculte nu ar fi putut să-L audă nici dacă ar fi stat toți în picioare, Domnul Isus i-a condus la poalele muntelui. A urcat pe munte și, când a ajuns într-un loc mai înalt, care oferea un spațiu plăcut, suficient de larg pentru o adunare numeroasă, S-a așezat pe iarbă, iar ucenicii și mulțimea I-au urmat exemplul.
Ucenicii s-au adunat în jurul Maestrului lor, cuprinși de simțământul că era de așteptat să se întâmple ceva neobișnuit. Evenimentele dimineții le inspiraseră siguranța că urmau să fie făcute niște declarații inedite cu privire la Împărăția pe care, așa cum sperau în adâncul inimii lor, Domnul avea să o instaureze în curând.
În timp ce ședeau pe pajiștea verde, așteptând cuvintele Învățătorului divin, mintea le era plină de gânduri legate de gloria viitoare. Acolo erau cărturari și farisei care așteptau ziua când să preia dominația asupra păgânilor romani și să stăpânească bogățiile și splendoarea celui mai mare imperiu al lumii. Țăranii și pescarii sărmani sperau să audă asigurarea că își vor schimba colibele lor mizere, hrana sărăcăcioasă, viața de trudă și teama de lipsuri cu case îmbelșugate și o viață ușoară. În locul veșmintelor învechite, pe care ziua le foloseau ca îmbrăcăminte, iar noaptea, ca învelitori, ei sperau că Hristos le va dărui mantiile bogate și scumpe pe care le purtau cuceritorii lor.
Toate inimile vibrau de speranța vanitoasă că Israel urma să fie onorat în curând înaintea tuturor națiunilor, ca fiind poporul ales al lui Dumnezeu, iar Ierusalimul să fie înălțat la rangul de capitală a unei împărății universale.