Rugăciunea "Tatăl nostru"

Iată dar cum trebuie să vă rugați.

Matei 6:9

Rugăciunea domnească a fost dată de Mântuitorul nostru de două ori, mai întâi pentru mulțimea care asculta Predica de pe Munte și a doua oară, câteva luni mai târziu, doar pentru ucenici. După ce fuseseră plecați puțin timp departe de Domnul lor, la întoarcere, L-au găsit în comuniune cu Dumnezeu. El a continuat să Se roage cu glas tare, părând că nu observă prezența lor. Chipul Mântuitorului era luminat de o strălucire cerească. Părea că Se află chiar în prezența Celui Nevăzut, iar în cuvintele Sale era o putere vie, ca și când vorbea față în față cu Dumnezeu.

Inima ucenicilor care ascultau a fost profund mișcată. Ei observaseră cât de adesea petrecea Domnul ore lungi în singurătate, în comuniune cu Tatăl Său. Ziua era foarte ocupat cu slujirea nevoilor nenumăraților oameni care Îi cereau în mod insistent ajutorul și cu demascarea teoriilor false și periculoase ale rabinilor, iar munca aceasta necontenită Îl istovea adesea într-o asemenea măsură, încât mama și frații Lui, și chiar ucenicii, se temeau că Își pune viața în pericol. Totuși, când Se întorcea de la orele de rugăciune, prin care Își încheia ziua de muncă obositoare, ei observau expresia plină de pace a chipului Său și suflul de înviorare care părea că emană din prezența Sa. După acele ore pe care le petrecea în fiecare dimineață în comuniune cu Dumnezeu, El le aducea oamenilor lumina cerului. Ucenicii începuseră să facă o legătură între orele Sale de rugăciune și puterea cuvintelor și lucrărilor Lui. Acum, în timp ce ascultau rugăciunea Lui stăruitoare, se simțeau umiliți și plini de respect și uimire. Când El a încetat să Se roage, convinși de nevoia lor profundă, ucenicii au exclamat: „Doamne, învață-ne să ne rugăm” (Luca 11:1).

Domnul nu le-a prezentat ucenicilor un model nou de rugăciune. El a repetat ceea ce îi învățase deja, ca și când le-ar fi zis: „Trebuie să înțelegeți ce v-am spus mai înainte. Pentru că ceea ce v-am învățat are o semnificație profundă, pe care voi încă nu ați descoperit-o.”

Cu toate acestea, Mântuitorul nu ne limitează, obligându-ne să folosim exact cuvintele Lui. Deoarece S-a identificat cu nevoile oamenilor, El a prezentat idealul Său cu privire la rugăciune în cuvinte atât simple, încât să poată fi folosite chiar și de copilași, și totuși atât de cuprinzătoare, încât nici cele mai luminate minți nu vor putea înțelege vreodată pe deplin semnificația lor. Noi suntem învățați să venim înaintea lui Dumnezeu, să-I aducem tributul recunoștinței noastre, să-I facem cunoscute dorințele și nevoile noastre, să ne mărturisim păcatele și să cerem harul Său, potrivit cu făgăduința Sa.

 

Când vă rugați, să ziceți: „Tatăl nostru”.

Luca 11:2

Domnul Isus ne învață să-L numim pe Tatăl Său, Tatăl nostru. Lui nu-I este rușine să ne considere frații Săi (Evrei 2:11). Atât de binevoitoare și de doritoare este inima Mântuitorului să ne spună bun venit ca membri ai familiei lui Dumnezeu, încât așază chiar în primele cuvinte, pe care trebuie să le folosim când ne adresăm lui Dumnezeu, un apelativ ce exprimă siguranța înrudirii noastre cu El: „Tatăl nostru”.

Aici este făcut cunoscut acel adevăr minunat, atât de plin de încurajare și mângâiere, că Dumnezeu ne iubește așa cum Îl iubește pe Fiul Său. Aceasta spunea Domnul Isus în ultima Sa rugăciune pentru ucenici, prin cuvintele: „Tu i-ai iubit… cum M-ai iubit pe Mine” (Ioan 17:23).

Prin lucrarea Sa mare și uimitoare, Domnul Isus a învăluit cu dragostea Lui lumea aceasta, pe care Satana o revendicase ca fiind proprietatea lui și pe care o stăpânea cu o tiranie nemiloasă, și a refăcut legătura cu tronul lui Dumnezeu. Când biruința aceasta a fost câștigată, heruvimii și serafimii și oștirile nenumărate ale lumilor necăzute au cântat imnuri de laudă în cinstea lui Dumnezeu și a Mielului. Ei s-au bucurat pentru că fusese deschisă o cale de salvare a neamului omenesc decăzut și pământul urma să fie răscumpărat și eliberat de blestemul păcatului. Cu cât mai mult ar trebui să se bucure cei care sunt obiectul unei iubiri atât de impresionante și uimitoare!

Cum am putea să ne îndoim vreodată, să fim nesiguri și să ne simțim orfani? Domnul Isus a luat asupra Sa natura umană, tocmai pentru aceia care încălcaseră Legea Sa; El a devenit asemenea nouă, pentru ca noi să putem avea pacea și siguranța veșnică. Avem în cer un Mijlocitor și oricine Îl primește ca Mântuitor personal nu este părăsit ca un orfan, lăsat să-și poarte singur povara păcatelor proprii.

„Preaiubiților, acum suntem copii ai lui Dumnezeu.” „Și, dacă suntem copii, suntem și moștenitori; moștenitori ai lui Dumnezeu și împreună moștenitori cu Hristos, dacă suferim cu adevărat împreună cu El, ca să fim proslăviți împreună cu El.” „Și ce vom fi nu s-a arătat încă. Dar știm că, atunci când Se va arăta El, vom fi ca El, pentru că Îl vom vedea așa cum este” (1 Ioan 3:2; Romani 8:17).

Chiar primul pas al apropierii noastre de Dumnezeu constă în a cunoaște iubirea Lui față de noi și a crede în ea (1 Ioan 4:16), deoarece tocmai puterea de atracție a iubirii Sale este cea care ne determină să venim la El.

Înțelegerea iubirii lui Dumnezeu ne determină să renunțăm la egoism. Prin faptul că Îl numim pe Dumnezeu Tatăl nostru, noi îi considerăm pe toți copiii Lui ca fiind frații noștri. Fiecare dintre noi este un fir în marea țesătură a omenirii și toți suntem membri ai unei singure familii. Când ne rugăm, trebuie să-i amintim și pe semenii noștri. Niciun credincios care caută binecuvântări numai pentru sine nu se roagă așa cum trebuie.

Dumnezeul cel infinit, a spus Isus, vă acordă privilegiul de a vă adresa Lui cu numele de „Tată”. Trebuie să înțelegeți toate implicațiile acestui fapt. Niciun părinte pământesc nu și-a chemat înapoi copilul rătăcit așa cum Îl cheamă Tatăl ceresc pe cel păcătos. Niciodată grija omenească iubitoare nu i-a adresat unui păcătos îndărătnic invitații atât de duioase și insistente. Dumnezeu locuiește în fiecare casă; El aude fiecare cuvânt rostit, ascultă fiecare rugăciune, ia parte la întristările și dezamăgirile fiecărui suflet și vede modul în care ne comportăm cu tatăl, mama, sora, prietenul și aproapele nostru. El Se îngrijește de tot ceea ce avem nevoie, iar dragostea, mila și harul Lui se revarsă necontenit pentru a împlini nevoile noastre.

Dacă Îl numiți pe Dumnezeu Tatăl vostru, voi recunoașteți că sunteți copiii Lui, ca să fiți călăuziți de înțelepciunea Lui și să vă supuneți voinței Lui în toate lucrurile, știind că iubirea Lui este neschimbătoare. Prin urmare, veți accepta planul Său pentru viața voastră. În calitate de copii ai lui Dumnezeu, susținerea onoarei Sale, a caracterului Său, a familiei și lucrării Sale va constitui cea mai importantă preocupare a voastră. Veți recunoaște cu bucurie și veți trata cu respect relația voastră cu Tatăl ceresc și cu fiecare membru al familiei Sale. Veți îndeplini cu voioșie orice faptă, oricât de umilă ar fi ea, dacă este menită să contribuie la proslăvirea Lui sau la bunăstarea semenilor voștri.

„Tatăl nostru care ești în ceruri.” Acela pe care Domnul Hristos ne îndeamnă să-L numim „Tatăl nostru” „este în cer; El face tot ce vrea” (Psalmii 115:3). Putem să ne încredințăm fără nicio rezervă grijii Sale, spunând: „Ori de câte ori mă tem, eu mă încred în Tine” (Psalmii 56:3).

 

Sfințească-Se Numele Tău.

Matei 6:9

Pentru a sfinți Numele lui Dumnezeu, cuvintele pe care le rostim la adresa Lui trebuie să fie caracterizate de respect și supunere. „Numele Lui este sfânt și înfricoșat” (Psalmii 111:9). Niciodată și în niciun fel să nu tratăm titlurile și numele Divinității cu lipsă de respect. Când ne rugăm, noi intrăm în camera de audiență a Celui Preaînalt și trebuie să ne înfățișăm înaintea Lui cu un respect sfânt. În prezența Lui, îngerii își acoperă fața. Heruvimii și serafimii se apropie de tronul Său cu o venerație solemnă. Cu cât mai mult noi, niște ființe păcătoase și mărginite, ar trebui să venim plini de umilință și de respect înaintea Creatorului nostru!

Dar a sfinți Numele Domnului înseamnă mult mai mult decât aceasta. Asemenea iudeilor din zilele lui Hristos, putem să manifestăm cel mai mare respect exterior, și totuși să profanăm fără încetare Numele lui Dumnezeu. „Numele Domnului…” este „plin de îndurare și milostiv, încet la mânie, plin de bunătate și credincioșie…”, „care… iartă fărădelegea, răzvrătirea și păcatul” (Exodul 34:5-7). Despre biserica lui Hristos este scris: „Și iată cum Îl vor numi: Domnul, Neprihănirea noastră” (Ieremia 33:16). Acest nume îi este atribuit fiecărui urmaș al lui Hristos. El este moștenirea copiilor lui Dumnezeu. Membrii familiei Sale poartă numele Tatălui. În timpul suferințelor apăsătoare și al necazului poporului Israel, profetul Ieremia s-a rugat astfel: „Numele Tău este chemat peste noi. De aceea nu ne părăsi” (Ieremia 14:9).

Îngerii cerului și locuitorii lumilor fără păcat sfințesc acest Nume. Când te rogi: „Sfințească-se Numele Tău”, ceri ca Dumnezeu să fie sfințit în lumea aceasta și în viața ta. El te-a recunoscut înaintea oamenilor și a îngerilor drept copilul Său. Roagă-te să nu dezonorezi „frumosul nume pe care îl porți” (Iacov 2:7). Dumnezeu te face reprezentantul Său în lume. Fiecare faptă a vieții tale trebuie să fie demnă de Numele lui Dumnezeu. Această rugăciune îți impune să ai un caracter asemenea Lui. Nu poți sfinți Numele Lui, nu poți să-L reprezinți înaintea lumii, dacă viața și caracterul tău nu reprezintă însăși viața și caracterul lui Dumnezeu. Dar numai dacă accepți harul și neprihănirea Domnului Hristos vei putea realiza lucrul acesta.

 

Vie împărăția Ta.

Matei 6:16

Dumnezeu este Tatăl nostru care ne iubește și Se îngrijește de noi ca de copiii Lui. În același timp, El este marele Împărat al universului. Interesele Împărăției Lui sunt interesele noastre și, prin urmare, trebuie să lucrăm pentru consolidarea și extinderea ei.

Ucenicii lui Hristos așteptau venirea imediată a Împărăției slavei Sale, dar, prezentându-le această rugăciune, Isus le-a arătat că Împărăția nu urma să fie instaurată atunci. Ucenicii trebuiau să se roage pentru venirea ei, ca pentru un eveniment care încă aparținea viitorului. Dar această rugăciune era pentru ei și o asigurare. Deși nu trebuiau să aștepte venirea Împărăției în timpul lor, faptul că Isus i-a îndemnat să se roage pentru ea constituie o dovadă că Împărăția Lui va veni în mod sigur, la timpul stabilit de Dumnezeu.

Împărăția harului lui Dumnezeu se instaurează chiar acum prin faptul că, zi de zi, inimile care au fost pline de păcat și de răzvrătire se supun suveranității iubirii Sale. Totuși instaurarea deplină a Împărăției slavei Sale nu va avea loc până la cea de-a doua venire a lui Hristos. „Domnia, stăpânirea și puterea tuturor împărățiilor, care sunt pretutindeni sub ceruri, se vor da poporului sfinților Celui Preaînalt” (Daniel 7:27). Ei vor moșteni Împărăția care le-a fost pregătită „de la întemeierea lumii” (Matei 25:34). Iar Domnul Hristos Își va manifesta marea Sa putere și va domni.

Porțile cerești se vor deschide din nou și Mântuitorul va veni cu de zeci de mii de ori zece mii și mii de mii de sfinți ca Împărat al împăraților și Domn al domnilor. Iehova, Emanuel, „va fi Împărat peste tot pământul. În ziua aceea, Domnul va fi singurul Domn și Numele Lui va fi singurul Nume” (Zaharia 14:9). „Cortul lui Dumnezeu” va fi cu oamenii „și El va locui cu ei și ei vor fi poporul Lui și Dumnezeu Însuși va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor” (Apocalipsa 21:3).

Totuși Domnul Isus a spus că, înainte de venirea Sa, „această Evanghelie a Împărăției va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor” (Matei 24:14). Împărăția Sa nu va veni până când veștile bune ale harului și ale iubirii Sale nu vor fi răspândite pe întregul pământ. Prin urmare, dacă ne consacrăm lui Dumnezeu și câștigăm suflete pentru El, noi grăbim venirea Împărăției Sale. Numai aceia care se dedică slujirii Sale, spunând: „Iată-mă, trimite-mă!” (Isaia 6:8), pentru a deschide ochii orbilor și pentru a-i întoarce pe oameni de la întuneric la lumină și de sub puterea lui Satana la Dumnezeu, „ca să primească iertarea păcatelor și moștenirea împreună cu cei sfinți” (Faptele apostolilor 26:18) – numai aceia se roagă cu sinceritate: „Vie Împărăția Ta”.

 

Facă-se voia Ta, precum în cer și pe pământ.

Matei 6:10

Voia lui Dumnezeu este exprimată în preceptele Legii Sale sfinte, iar principiile acestei Legi sunt principiile Cerului. Cea mai înaltă cunoaștere la care pot ajunge îngerii este cunoașterea voinței lui Dumnezeu, iar îndeplinirea voinței Sale constituie slujirea cea mai înaltă în care se pot angaja cu toate puterile lor.

Cu toate acestea, în ceruri, nimeni nu slujește într-un spirit al legalismului. Când Satana s-a răzvrătit împotriva Legii lui Dumnezeu, ideea că ar exista o Lege era pentru îngeri un lucru cu totul uimitor, la care nici nu se gândiseră. Îngerii nu slujesc asemenea unor robi, ci asemenea unor fii. Între ei și Creatorul lor există o unitate desăvârșită. Pentru îngeri, ascultarea nu este o corvoadă. Dragostea de Dumnezeu face ca slujirea lor să fie o bucurie. Tot așa, în fiecare suflet în care locuiește Hristos, Nădejdea slavei, sunt repetate neîncetat cuvintele Sale: „Îmi place să fac voia Ta, Dumnezeule, și Legea Ta este în adâncul inimii mele” (Psalmii 40:8).

Cererea: „Facă-se voia Ta, precum în cer așa și pe pământ” exprimă rugămintea ca domnia răului de pe acest pământ să înceteze, păcatul să fie nimicit pentru totdeauna și să fie instaurată Împărăția păcii. Atunci, pământul și cerul vor fi pline „cu toată buna plăcere a bunătății Sale” (2 Tesaloniceni 1:11).

 

Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi.

Matei 6:11

Prima jumătate a rugăciunii pe care ne-a învățat-o Domnul Isus se referă la Numele, Împărăția și voia lui Dumnezeu – pentru ca Numele Lui să fie onorat, Împărăția Lui să fie instaurată și voia Lui să fie împlinită. Astfel, după ce ai acordat slujirii aduse lui Dumnezeu locul principal între toate preocupările tale, poți să-I adresezi cererile proprii, cu încrederea că nevoile tale vor fi împlinite. Dacă ai renunțat la tine însuți și te-ai consacrat lui Hristos, ai devenit un membru al familiei lui Dumnezeu și tot ce este în casa Tatălui îți aparține. Toate bogățiile lui Dumnezeu îți sunt puse la dispoziție atât în lumea prezentă, cât și în cea viitoare. Lucrarea îngerilor, darul Duhului Său, eforturile slujitorilor Lui – toate sunt pentru tine. Lumea, cu tot ce este în ea, este a ta, în măsura în care poate să-ți facă bine. Până și dușmănia celor nelegiuiți se va dovedi a fi o binecuvântare pentru tine, prin faptul că te educă, te disciplinează și te pregătește pentru cer. Dacă „sunteți ai lui Hristos”, „toate lucrurile sunt ale voastre” (1 Corinteni 3:23,21).

Tu ești asemenea unui copil care nu a ajuns încă în posesia moștenirii ce i se cuvine. Dumnezeu nu îți încredințează încă stăpânirea proprietății tale valoroase, pentru ca nu cumva Satana, prin ispitele lui iscusite, să te amăgească, așa cum a făcut cu prima pereche de oameni din Eden. Domnul Hristos o păstrează pentru tine în siguranță, departe de posibilitatea de a fi furată sau degradată. Asemenea unui copil, zi de zi, vei primi cele necesare pentru împlinirea nevoilor tale. În fiecare zi, trebuie să te rogi: „Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi.” Să nu te întristezi, dacă nu îți rămâne suficient pentru ziua de mâine. Făgăduința Lui te asigură: „El îți va da tot ce-ți dorește inima”; „Am fost tânăr și am îmbătrânit, dar n-am văzut pe cel neprihănit părăsit, nici pe urmașii lui cerșindu-și pâinea” (Psalmii 37:4,25). Dumnezeu, care a trimis corbii să îl hrănească pe Ilie, pe malurile pârâului Cherit, nu va fi nepăsător față de niciunul dintre copiii Lui umili și credincioși. Despre cel neprihănit este scris: „I se va da pâine și apa nu-i va lipsi” (Isaia 33:16). „Ei nu rămân de rușine în ziua nenorocirii, ci au de ajuns în zilele de foamete” (Psalmii 37:19). „El, care n-a cruțat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toți, cum nu ne va da, fără plată, împreună cu El, toate lucrurile?” (Romani 8:32). Acela care a ușurat poverile și necazurile mamei Sale văduve, ajutând-o să îngrijească gospodăria din Nazaret, tratează cu simpatie și înțelegere fiecare mamă care se luptă să asigure hrana pentru copiii ei. Cel căruia I-a fost milă de gloate, pentru că erau „necăjite și risipite ca niște oi fără păstor” (Matei 9:36), încă mai are milă de sărmanii suferinzi. Brațul Său este întins spre ei în semn de binecuvântare. Și, chiar în rugăciunea pe care le-a prezentat-o ucenicilor Săi, El ne învață să ne aducem aminte de cei săraci.

Când ne rugăm: „Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi”, cerem nu numai pentru noi, ci și pentru alții. Noi înțelegem și suntem de acord că lucrurile pe care le primim de la Dumnezeu nu ne sunt destinate doar nouă. Dumnezeu ni le încredințează ca să putem avea grijă de cei flămânzi. În bunătatea Sa, El a pregătit cele necesare pentru oamenii sărmani (Psalmii 68:10). Dumnezeu spune: ,,Când dai un prânz sau o cină, să nu chemi pe prietenii tăi, nici pe frații tăi, nici pe neamurile tale, nici pe vecinii bogați… Ci, când dai o masă, cheamă-i pe săraci, pe schilozi, pe șchiopi, pe orbi. Și va fi ferice de tine, pentru că ei n-au cu ce să-ți răsplătească, dar ți se va răsplăti la învierea celor neprihăniți” (Luca 14:12-14).

 „Și Dumnezeu poate să vă umple cu orice har, pentru ca, având totdeauna în toate lucrurile din destul, să prisosiți în orice faptă bună.” „Să știți: cine seamănă puțin, puțin va secera, iar cine seamănă mult, mult va secera” (2 Corinteni 9:8,6).

Rugăciunea pentru pâinea cea de toate zilele nu se referă doar la hrana pentru susținerea trupului, ci și la hrana spirituală, care împlinește nevoile sufletului în vederea vieții veșnice. Domnul Isus ne îndeamnă: „Lucrați nu pentru mâncarea pieritoare, ci pentru mâncarea care rămâne pentru viața veșnică” (Ioan 6:27). El spune: „Eu sunt Pâinea vie, care S-a pogorât din cer. Dacă mănâncă cineva pâinea aceasta, va trăi în veac” (Ioan 6:51). Mântuitorul nostru este Pâinea vieții și, când contemplăm iubirea Lui și o primim în suflet, ne hrănim cu Pâinea care S-a coborât din cer.

Noi Îl primim pe Hristos prin intermediul Cuvântului Său, iar Duhul Sfânt ne este dat pentru a ne ajuta să înțelegem Cuvântul lui Dumnezeu și pentru a sădi adevărurile Lui în inima noastră. În fiecare zi, trebuie să ne rugăm ca, atunci când citim Cuvântul Său, Dumnezeu să trimită Duhul Sfânt să ne descopere acele adevăruri care vor întări sufletul nostru pentru a face față nevoilor zilei.

Prin faptul că ne învață să cerem în fiecare zi binecuvântările necesare, atât în domeniul material, trecător, cât și în cel spiritual, Dumnezeu intenționează să ne facă un bine. Dumnezeu dorește să conștientizăm dependența noastră de grija Sa neîncetată, deoarece Se străduiește să ne aducă într-o relație de comuniune permanentă cu El. Prin comuniunea cu Hristos, prin rugăciune și prin studiul adevărurilor mari și prețioase ale Cuvântului Său, cel flămând spiritual este hrănit, iar cel însetat este înviorat de apa Izvorului vieții.

 

Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri.

Luca 11:4

Domnul Isus ne învață că putem fi iertați de Dumnezeu numai dacă îi iertăm și noi pe alții. Iubirea lui Dumnezeu este cea care ne atrage la Sine, iar această iubire nu ne poate atinge inima fără a face să se nască în ea iubirea față de frații noștri.

După ce a încheiat Rugăciunea domnească, Domnul Isus a adăugat: „Dacă iertați oamenilor greșelile lor, și Tatăl vostru cel ceresc vă va ierta greșelile voastre. Dar, dacă nu iertați oamenilor greșelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greșelile voastre” (Matei 6:14). Cel care are un spirit neiertător distruge tocmai acel unic mijloc prin care poate primi harul lui Dumnezeu. Nu ar trebui să considerăm că, dacă cei care ne-au prejudiciat sau ne-au făcut rău nu își mărturisesc greșeala, suntem îndreptățiți să nu le acordăm iertarea. Desigur, este datoria lor să-și umilească inima, prin pocăință și mărturisire, dar noi trebuie să manifestăm un spirit de înțelegere și compasiune față de cei care au greșit împotriva noastră, indiferent dacă își mărturisesc sau nu greșelile. Oricât de dureroase ar fi rănile pe care ni le-au produs, nu trebuie să cultivăm resentimente față de ei, complăcându-ne într-o stare de autocompătimire, ci, așa cum sperăm ca Dumnezeu să ne ierte pentru ofensele aduse împotriva Lui, și noi trebuie să îi iertăm pe toți aceia care ne-au făcut rău.

Totuși iertarea are o semnificație mai cuprinzătoare decât presupun mulți. Când Dumnezeu spune că „nu obosește iertând”, El arată că înțelesul acestei făgăduințe depășește limitele înțelegerii oricărui om, adăugând: „Căci gândurile Mele nu sunt gândurile voastre și căile voastre nu sunt căile Mele, zice Domnul. Ci cât sunt de sus cerurile față de pământ, atât sunt de sus căile Mele față de căile voastre și gândurile Mele față de gândurile voastre” (Isaia 55:7-9). Iertarea acordată de Dumnezeu nu este doar un simplu act juridic prin care suntem scutiți de pedeapsă. El nu ne oferă doar iertarea de păcat, ci și eliberarea din păcat. Acesta este rezultatul iubirii răscumpărătoare, care transformă inima. David a înțeles corect ce înseamnă iertarea și s-a rugat: „Zidește în mine o inimă curată, Dumnezeule, pune în mine un duh nou și statornic” (Psalmii 51:10). De asemenea, el spunea: „Cât este de departe răsăritul de apus, atât de mult îndepărtează El fărădelegile noastre de la noi” (Psalmii 103:12).

În Hristos, Dumnezeu S-a jertfit pe Sine pentru păcatele noastre. El a suferit moartea nemiloasă pe cruce, a purtat pentru noi povara vinovăției, „Cel drept pentru cei nedrepți”, ca să ne poată dezvălui iubirea Sa și să ne atragă la Sine. Iar Domnul spune: „Fiți buni unii cu alții, miloși, și iertați-vă unul pe altul, cum v-a iertat și Dumnezeu pe voi, în Hristos” (Efeseni 4:32).

Fie ca Domnul Hristos, viața cea divină, să locuiască în noi și să descopere, prin noi, acea iubire divină, ce inspiră speranță în sufletul celor disperați și aduce pacea cerului în inima celor tulburați de păcat. Când venim la Dumnezeu, condiția care ni se impune, încă de la început, este ca, după ce primim harul Lui, să ne dedicăm lucrării de a le descoperi altora mila și dragostea Lui.

Singurul element esențial pentru noi, ca să putem primi și să putem oferi mai departe iubirea iertătoare a lui Dumnezeu, este să cunoaștem dragostea Sa față de noi și să credem în ea (1 Ioan 4:16). Satana lucrează, folosind toate mijloacele de amăgire de care dispune, pentru a ne împiedica să înțelegem această iubire. El ne va îndemna să considerăm că greșelile și nelegiuirile noastre sunt atât de grave, încât Domnul nu va acorda nicio atenție rugăciunilor noastre, nu ne va binecuvânta și nu ne va mântui. Tot ce putem vedea în noi înșine este doar slăbiciune, nu există nimic care să ne recomande înaintea lui Dumnezeu, iar Satana ne spune că nu avem nicio șansă, că nu ne putem corecta defectele de caracter. Când încercăm să venim la Dumnezeu, vrăjmașul ne va șopti: Nu are niciun sens să te rogi; nu știi că ai făcut acea faptă rea? Nu știi că ai păcătuit împotriva lui Dumnezeu și ai lucrat împotriva propriei conștiințe? Dar noi îi putem răspunde vrăjmașului: „Sângele lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ne curăță de orice păcat” (1 Ioan 1:7). Când simțim că nu ne putem ruga pentru că am păcătuit, tocmai atunci este momentul să ne rugăm. Oricât de rușine ne-ar fi și oricât de adânc am fi umiliți, trebuie să ne rugăm și să credem. „O, adevărat și cu totul vrednic de primit este cuvântul care zice: «Hristos Isus a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoși», dintre care cel dintâi sunt eu” (1 Timotei 1:15). Iertarea și împăcarea cu Dumnezeu ne sunt acordate nu ca o răsplată pentru faptele noastre. Ele nu îi sunt date celui păcătos datorită meritelor lui, ci reprezintă un dar oferit pe temeiul neprihănirii desăvârșite a lui Hristos.

Nu trebuie să ne scuzăm păcatul încercând să micșorăm vinovăția noastră, ci să acceptăm gravitatea păcatului, așa cum îl consideră Dumnezeu, oricât de teribil ar fi. Numai Golgota poate descoperi cât de îngrozitor este păcatul. Dacă ar fi trebuit să purtăm povara vinovăției noastre, aceasta ne-ar fi strivit. Dar Cel fără păcat a luat locul nostru, deși nu merita, El a purtat nelegiuirile noastre. „Dacă ne mărturisim păcatele”, Dumnezeu „este credincios și drept ca să ne ierte păcatele și să ne curățească de orice nelegiuire” (1 Ioan 1:9). Ce adevăr măreț! El rămâne drept față de propria Lege, și totuși îi îndreptățește pe toți cei care cred în Isus. „Care Dumnezeu este ca Tine, care ierți nelegiuirea și treci cu vederea păcatele rămășiței moștenirii Tale? El nu-Și ține mânia pe vecie, ci Îi place îndurarea” (Mica 7:18).

 

Și nu ne duce în ispită, ci izbăvește-ne de cel rău.

Matei 6:13

Ispita este ademenirea la păcat, iar aceasta nu vine de la Dumnezeu, ci de la Satana și din răul care există în inima noastră. „Dumnezeu nu poate fi ispitit ca să facă rău și El Însuși nu ispitește pe nimeni” (Iacov 1:13).

Satana caută să ne ispitească, așa încât răul din caracterul nostru să fie descoperit înaintea oamenilor și a îngerilor, iar el să poată pretinde că suntem ai lui. În profeția simbolică a lui Zaharia, Satana este văzut stând la dreapta Îngerului Domnului și acuzându-l pe Iosua, marele-preot, care este îmbrăcat în veșminte murdare. Satana se împotrivește lucrării pe care Îngerul dorește să o îndeplinească pentru Iosua. Această scenă reprezintă atitudinea lui Satana față de fiecare om pe care Hristos caută să-l atragă la Sine. Vrăjmașul ne conduce la păcat, iar apoi, tot el ne acuză înaintea universului ca fiind nevrednici de dragostea lui Dumnezeu. Dar „Domnul i-a zis lui Satana: «Domnul să te mustre, Satano! Domnul să te mustre, El care a ales Ierusalimul! Nu este el, Iosua, un tăciune scos din foc?»” Și lui Iosua i-a zis: „Iată că îndepărtez de la tine nelegiuirea și te îmbrac cu haine de sărbătoare” (Zaharia 3:1-4).

În marea Sa iubire, Dumnezeu caută să dezvolte în noi darurile prețioase ale Duhului Său. El îngăduie să ne confruntăm cu dificultăți, persecuție și greutăți, dar acestea nu sunt un blestem, ci constituie cea mai mare binecuvântare a vieții noastre. Fiecare ispită învinsă, fiecare încercare suportată în mod curajos ne oferă o nouă experiență și constituie un progres în lucrarea de formare a caracterului. Cel care învinge ispita prin puterea lui Dumnezeu îi demonstrează atât lumii, cât și întregului univers eficiența harului lui Hristos.

Chiar dacă nu trebuie să ne descurajăm din cauza încercărilor, oricât de amare ar fi, totuși trebuie să ne rugăm ca Dumnezeu să nu îngăduie să ajungem în situații în care dorințele rele ale inimii noastre să ne îndepărteze de El. Când rostim rugăciunea pe care am învățat-o de la Domnul Hristos, noi ne încredințăm pe deplin călăuzirii lui Dumnezeu, cerându-I să ne conducă pe căi sigure. Nu putem adresa această rugăciune în mod sincer și în același timp să luăm hotărârea de a merge pe orice cale aleasă de noi. Ci vom aștepta să fim conduși de brațul Său și vom asculta glasul Său, care spune: „Iată drumul, mergeți pe el” (Isaia 30:21).

Dacă ne permitem să contemplăm avantajele care ar putea fi obținute prin acceptarea sugestiilor lui Satana, suntem în pericol. Păcatul înseamnă dezastru și dezonoare pentru orice suflet care se complace în păcat. Prin natura lui, păcatul orbește și amăgește și ne va ademeni, prezentându-ne perspective încântătoare. Dacă ne aventurăm pe terenul lui Satana, nu avem nicio asigurare a protecției față de puterea lui. În măsura în care depinde de noi, trebuie să închidem orice cale prin care ar putea să pătrundă ispititorul.

Rugăciunea: „Nu ne duce în ispită” constituie în ea însăși o promisiune. Dacă ne supunem lui Dumnezeu, avem asigurarea: „El, care este credincios, nu va îngădui să fiți ispitiți peste puterile voastre, ci, împreună cu ispita, a pregătit și mijlocul să ieșiți din ea, ca s-o puteți răbda” (1 Corinteni 10:13).

Singura posibilitate de a fi în siguranță împotriva răului este locuirea lui Hristos în inimă, prin credința în neprihănirea Lui. Ispita are putere asupra noastră, din cauza egoismului care există în inimă. Dar, când contemplăm marea iubire a lui Dumnezeu, egoismul ni se înfățișează în caracterul lui hidos și respingător și dorim să fie alungat din suflet. Când Duhul Sfânt Îl proslăvește pe Hristos, inima noastră este sensibilizată și cucerită, ispita își pierde puterea, iar harul lui Hristos ne transformă caracterul.

Domnul Hristos nu îi va abandona niciodată pe aceia pentru care a murit. Chiar dacă omul este copleșit de ispită și Îl părăsește pe Hristos, El nu Se va îndepărta niciodată de cel pe care l-a răscumpărat cu prețul vieții Sale. Dacă ochii noștri spirituali s-ar deschide, am vedea sufletele oprimate asemenea unui car încărcat sub greutatea snopilor și aproape să moară din cauza descurajării. Am vedea îngerii care zboară repede pentru a veni în ajutorul celor ispitiți, care sunt pe marginea prăpastiei. Îngerii cerului resping cu putere oștirile răului, care împresoară aceste suflete și tot ei le călăuzesc pașii spre temelia cea sigură. Luptele care au loc între cele două oștiri sunt tot atât de reale ca bătăliile dintre armatele de pe pământul aceasta, iar destinul veșnic al tuturor depinde de deznodământul acestui conflict spiritual.

Cuvintele adresate lui Petru ne sunt adresate și nouă: „Satana v-a cerut să vă cearnă ca grâul. Dar Eu M-am rugat… să nu se piardă credința ta” (Luca 22:31,32). Mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu că nu suntem lăsați singuri. Acela care „atât de mult a iubit lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică” (Ioan 3:16), nu ne va lăsa singuri în lupta cu vrăjmașul lui Dumnezeu și al omului. „Iată”, zice El, „v-am dat putere să călcați peste șerpi și peste scorpii și peste toată puterea vrăjmașului, și nimic nu vă va vătăma” (Luca 10:19).

Trăiți în legătură cu Hristos cel viu, iar El vă va ține de mână cu putere și nu vă va lăsa să cădeți niciodată. Dacă veți căuta să cunoașteți și să credeți în iubirea lui Dumnezeu față de voi, veți fi în siguranță; această iubire este o fortăreață de neînvins pentru toate atacurile și amăgirile lui Satana. „Numele Domnului este un turn tare; cel neprihănit fuge în El și stă la adăpost” (Proverbele 18:10).

 

Căci a Ta este Împărăția și puterea și slava.

Matei 6:13

Ultima propoziție a Rugăciunii domnești, ca și prima, ne îndreaptă atenția spre Tatăl nostru, ca fiind mai presus de orice stăpânire, orice autoritate și orice nume care ar putea fi rostit. Mântuitorul vedea viitorul ucenicilor Săi și știa că anii care urmau nu erau așa cum visau ei, plini de strălucirea prosperității și a onoarei lumești, ci întunecați de furtunile urii omenești și ale furiei satanice. În mijlocul conflictelor și al decăderii naționale, pașii ucenicilor aveau să fie pândiți de pericole, și inima lor urma să fie adesea cuprinsă de teamă. Ei aveau să vadă Ierusalimul pustiit, templul spulberat, serviciile lui religioase încheiate pentru totdeauna, iar poporul Israel împrăștiat în toate țările lumii, ca rămășițele unui vas naufragiat pe un țărm pustiu. Isus a zis: „Veți auzi de războaie și vești de războaie.” „Un neam se va scula împotriva altui neam și o împărăție împotriva altei împărății și, pe alocurea, vor fi cutremure, foamete și ciume. Dar toate aceste lucruri nu vor fi decât începutul durerilor” (Matei 24:6-8). Totuși urmașii lui Hristos nu trebuiau să se teamă că vor rămâne fără speranță sau că Dumnezeu a părăsit pământul. Puterea și slava Îi aparțin Aceluia ale cărui planuri mari merg înainte nestingherite până la împlinirea lor. În rugăciunea care exprimă nevoile lor zilnice, ucenicii Domnului Hristos erau îndrumați să privească mai presus de orice putere și stăpânire a răului, spre Domnul, Dumnezeul lor, a cărui Împărăție guvernează totul și care este Tatăl și Prietenul lor veșnic.

Dărâmarea Ierusalimului este un simbol al distrugerii finale a pământului. Profețiile care s-au împlinit parțial cu ocazia căderii Ierusalimului se vor împlini pe deplin în ultimele zile ale istoriei. Ne aflăm în pragul unor evenimente mari și solemne. În fața noastră se află o criză cum nu s-a mai văzut niciodată în lume. Dar, așa cum a fost și pentru primii ucenici, cât de plăcută este pentru noi asigurarea că Împărăția lui Dumnezeu domnește mai presus de toate! Planul evenimentelor viitoare se află în mâinile Creatorului. Maiestatea cerului Se ocupă în mod personal atât de soarta popoarelor, cât și de interesele bisericii Sale. Învățătorul divin îi spune fiecărei persoane implicate în împlinirea planurilor Sale, așa cum i-a spus lui Cirus: „Eu te-am încins înainte ca tu să Mă cunoști” (Isaia 45:5).

În viziunea profetului Ezechiel, sub aripile heruvimului se afla înfățișarea unor mâini. Această viziune este menită să-i învețe pe slujitorii lui Dumnezeu că puterea Sa divină este cea care le acordă succesul. Cei pe care Dumnezeu îi folosește ca soli ai Săi nu trebuie să considere că lucrarea Sa depinde de ei. Ființele limitate nu sunt lăsate să poarte singure povara acestei răspunderi. Acela care nu doarme, care lucrează fără încetare pentru îndeplinirea planurilor Lui, Își va duce lucrarea înainte. El va împiedica realizarea intențiilor celor nelegiuiți și va încurca planurile celor ce uneltesc împotriva poporului Său. Cel care este Împăratul, Domnul oștirilor, Își are scaunul de domnie în mijlocul heruvimilor și continuă încă să-Și protejeze copiii, în mijlocul conflictelor și al frământărilor dintre națiuni. Acela care domnește în ceruri este Mântuitorul nostru. El cântărește greutatea fiecărei încercări. El veghează cuptorul aprins în care trebuie să fie verificat fiecare credincios. Când fortărețele regilor vor fi doborâte, când săgețile mâniei vor străpunge inima vrăjmașilor lui Dumnezeu, poporul Lui se va afla în siguranță în mâinile Sale.

„Ale Tale sunt, Doamne, mărirea, puterea și măreția, veșnicia și slava, căci tot ce este în cer și pe pământ este al Tău… În mâna Ta este tăria și puterea, și mâna Ta poate să mărească și să întărească toate lucrurile” (1 Cronici 29:11,12).

 

Nu judecați, ca să nu fiți judecați.

Matei 7:1

Efortul de a câștiga mântuirea prin faptele proprii îi determină în mod inevitabil pe oameni să stabilească o multitudine de cerințe, ca un obstacol în calea păcatului. Atunci când văd că nu reușesc să respecte Legea, ei concep o serie de reguli și rânduieli proprii, care să-i oblige la ascultare. Toate acestea îndepărtează atenția de la Dumnezeu și o orientează spre eul personal. Iubirea lui Dumnezeu se stinge în inimă, iar, odată cu ea, se pierde și dragostea față de semeni. Un sistem religios creat de mintea omului, cu nenumăratele lui cerințe, îi va face pe susținătorii lui să-i judece pe toți cei care nu reușesc să atingă standardul impus de ei. Atmosfera de egoism și de critică îngustă reprimă orice sentiment nobil și binevoitor și îi face pe oameni să devină niște judecători egoiști și iscoditori josnici.

Fariseii aparțineau acestei categorii. Participarea la serviciile lor religioase nu-i făcea mai umili, mai conștienți de propria slăbiciune, nici mai recunoscători pentru marile privilegii pe care le primiseră de la Dumnezeu. Dimpotrivă, ei erau plini de mândrie spirituală, iar subiectul lor principal de conversație era: Eu însumi, sentimentele și părerile mele, cunoștința mea, căile mele. Reușitele lor deveniseră etalonul după care îi judecau pe ceilalți. Ei se îmbrăcau în veșmintele înălțării de sine și ocupau scaunul de judecător, ca să critice și să condamne.

Majoritatea iudeilor împărtășeau, într-o mare măsură, același spirit, judecându-se unii pe alții cu privire la lucruri care aparțineau în exclusivitate domeniului conștiinței și al relației personale a omului cu Dumnezeu. Acestea erau faptele și spiritul la care S-a referit Domnul Isus când a spus: „Nu judecați, ca să nu fiți judecați.” Adică, nu faceți din voi înșivă un etalon pentru alții. Nu faceți din părerile voastre, din concepțiile voastre cu privire la îndatoririle religioase și din modul vostru de interpretare a Scripturii un criteriu pentru aprecierea celorlalți, condamnându-i în inima voastră, dacă nu se ridică la înălțimea idealului vostru. Nu-i criticați pe alții, judecându-i pe temeiul unor presupuneri nejustificate cu privire la motivele lor.

„De aceea, să nu judecați nimic înainte de vreme, până va veni Domnul, care va scoate la lumină lucrurile ascunse în întuneric și va descoperi gândurile inimilor” (1 Corinteni 4:5). Noi nu putem cunoaște inima altora. Având în vedere că noi înșine suntem niște ființe supuse greșelii, nu suntem în măsură să rostim judecăți cu privire la alții. Oamenii limitați pot judeca doar aspectele exterioare. Lucrarea de a decide în privința cazului fiecărui suflet Îi aparține în exclusivitate Aceluia care cunoaște motivele tainice ale inimii și care îi tratează pe oameni cu delicatețe și compasiune.

„Așadar, omule, oricine ai fi tu, care judeci pe altul, nu te poți dezvinovăți; căci, prin faptul că judeci pe altul, te osândești singur, fiindcă tu, care judeci pe altul, faci aceleași lucruri” (Romani 2:1). Prin urmare, cei care îi critică și îi condamnă pe alții se declară ei înșiși vinovați de săvârșirea acelorași fapte. Când îi condamnă pe alții, ei își pronunță propria sentință, iar Dumnezeu spune că această sentință este dreaptă. El le acceptă verdictul împotriva lor înșiși.

 

De ce vezi tu paiul din ochiul fratelui tău?

Matei 7:3

Nici chiar declarația: „Tu, care judeci pe altul, faci aceleași lucruri” nu exprimă mărimea păcatului celui ce îndrăznește să-l critice și să-l condamne pe fratele său. Isus a zis: „De ce vezi tu paiul din ochiul fratelui tău și nu te uiți cu băgare de seamă la bârna din ochiul tău?”

Cuvintele Sale îl descriu pe acela care este foarte perspicace în observarea unui defect la alții. Când crede că a sesizat o pată în viața sau caracterul cuiva, el este extrem de zelos în efortul de a o scoate în evidență. Dar Domnul Isus declară că, în comparație cu greșeala criticată, acea trăsătură de caracter care se dezvoltă printr-o asemenea practică necreștinească este ca o bârnă față de un pai. Numai un spirit de intoleranță și lipsa iubirii pot determina pe cineva să facă din țânțar, armăsar. În viața celor care nu au trăit niciodată experiența unui regret sincer pentru păcat și a consacrării depline față de Hristos nu se vede acea influență a iubirii Mântuitorului, care îl face pe om înțelegător și milos. Ei reprezintă în mod greșit spiritul blând al Evangheliei și rănesc sufletele prețioase pentru care a murit Domnul Hristos. În conformitate cu ilustrația prezentată de Mântuitorul, cel care își permite să manifeste un spirit de critică se face vinovat de un păcat mai mare decât cel pe care îl acuză, deoarece nu numai că săvârșește același păcat, ci adaugă la el și păcatul mândriei și al criticii răutăcioase.

Hristos este adevăratul și unicul standard al caracterului, iar cel care se consideră unitate de măsură pentru alții, pur și simplu, ocupă locul care Îi aparține lui Hristos. Și, pentru că Tatăl „a încredințat toată judecata Fiului” (Ioan 5:22), oricine îndrăznește să judece motivele altora devine un uzurpator al drepturilor și prerogativelor Fiului lui Dumnezeu. Acești așa-ziși judecători și critici se așază de bunăvoie de partea lui antihrist, „potrivnicul care se înalță mai presus de tot ce se numește Dumnezeu sau de ce este vrednic de închinare. Așa că se va așeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu” (2 Tesaloniceni 2:4).

Spiritul de critică aspră, rece și neîndurătoare, care caracterizează fariseismul, este păcatul care conduce la cele mai nefericite rezultate. În viața religioasă lipsită de iubire, Isus nu există; strălucirea prezenței Sale este absentă. Nicio activitate asiduă și niciun zel lipsit de spiritul lui Hristos nu pot compensa această lipsă. Chiar dacă se evidențiază o abilitate uimitoare în ce privește descoperirea defectelor altora, totuși oricui cultivă cu plăcere un asemenea spirit, Domnul îi spune: „Fățarnicule, scoate mai întâi bârna din ochiul tău și atunci vei vedea deslușit să scoți paiul din ochiul fratelui tău” (Matei 7:5). Primul care bănuiește o anumită greșeală este tocmai cel vinovat de aceeași greșeală. Condamnându-l pe altul, el încearcă să ascundă sau să scuze răul din propria inimă. Oamenii au ajuns să cunoască răul, păcătuind. Adam și Eva nu au început să se acuze reciproc decât după ce au păcătuit. Dacă nu va fi stăpânită de harul lui Hristos, firea omenească va continua în mod inevitabil să se comporte în felul acesta.

Când împărtășesc un spirit acuzator, oamenii nu se mulțumesc doar să scoată în evidență ceea ce ei presupun a fi un defect al fratelui lor. Dacă, prin mijloace blânde, nu reușesc să-l determine să facă ce cred ei că ar trebui, vor recurge la constrângere. Atât cât stă în puterea lor, îi vor obliga pe oameni să se conformeze ideilor lor cu privire la ce este bine și drept. Acesta a fost modul în care au procedat iudeii din zilele lui Hristos și în același mod a procedat biserica, ori de câte ori a pierdut harul și dragostea lui Hristos. Când și-a dat seama că îi lipsește puterea iubirii, biserica a căutat să se sprijine pe brațul puternic al autorității de stat pentru a-și impune doctrinele și pentru a-și aplica hotărârile. În aceasta constă secretul tuturor legilor de stat care conțin prevederi religioase și cauza tuturor persecuțiilor religioase care au avut loc, din zilele lui Abel și până în prezent.

Domnul Hristos nu îi obligă pe oameni, ci îi atrage la Sine. Singura constrângere folosită de El este constrângerea dragostei. Când biserica începe să caute sprijin din partea autorității de stat, este evident că nu mai deține puterea lui Hristos – puterea motivatoare a iubirii divine.

Totuși cauza acestei situații este legată de starea fiecărui membru al bisericii, și aici trebuie să aibă loc vindecarea. Domnul Isus îl îndeamnă pe acela care acuză ca, înainte de a încerca să-i corecteze pe alții, să scoată bârna din propriul ochi, să renunțe la spiritul de critică, să mărturisească și să părăsească păcatul. Pentru că „nu este niciun pom bun care să facă roadă rea și niciun pom rău care să facă roadă bună” (Luca 6:43). Spiritul vostru de învinuire este roada cea rea, care arată că pomul este rău. Nu vă este de niciun folos să vă înălțați printr-o neprihănire proprie. Marea voastră nevoie este schimbarea inimii. Dacă în viața voastră nu s-a realizat această lucrare, nu sunteți în măsură să-i corectați pe alții; „Căci din prisosul inimii vorbește gura” (Matei 12:34).

Când cineva trece printr-o perioadă de criză a vieții și încerci să-i adresezi un sfat sau un îndemn, puterea de influență spre bine a cuvintelor tale va depinde în mod direct de exemplul tău și de spiritul în care le spui. Ca să faci binele, mai întâi trebuie să fii bun. Nu poți exercita o influență care să-i transforme pe alții, până când inima ta nu a fost umilită, înnobilată și sensibilizată de harul lui Hristos. Dacă în inima ta s-a produs această schimbare, a trăi spre a-i binecuvânta pe alții va fi pentru tine ceva tot atât de natural, cum este pentru trandafir să înflorească, răspândind parfumul său plăcut, sau pentru viță să rodească ciorchinii rubinii.

Dacă Hristos este pentru tine „nădejdea slavei”, nu vei simți nicio plăcere să-i pândești pe alții și să le expui greșelile. În loc să cauți să acuzi și să condamni, scopul tău va fi să ajuți, să binecuvântezi și să salvezi. În relația ta cu aceia care greșesc, vei lua în considerare îndemnul: „Ia seama la tine însuți ca să nu fii ispitit și tu!” (Galateni 6:1). Îți vei aduce aminte de câte ori ai păcătuit și cât de greu a fost să găsești calea cea dreaptă după ce ai părăsit-o. Așa că nu îl vei împinge pe fratele tău într-un întuneric mai mare, ci, plin de milă, îi vei vorbi despre pericolul în care se află.

Cel care privește mereu la crucea Golgotei, amintindu-și că păcatele lui au fost cele care L-au dus pe Mântuitor acolo, nu va încerca niciodată să-și evalueze propria vinovăție, comparând-o cu vinovăția altora. El nu-și va asuma rolul de judecător pentru a aduce acuzații împotriva semenului său. Cei care umblă în umbra crucii de pe Calvar nu pot manifesta niciun spirit de critică sau de înălțare de sine.

Până când nu simți că ai fi dispus să-ți sacrifici propria demnitate și chiar să-ți dai viața pentru a salva un frate care greșește, încă nu ai scos bârna din ochiul tău și, prin urmare, nu ești pregătit să-l ajuți pe fratele tău. Numai după ce ai îndeplinit această condiție, poți să te apropii de el și să-i câștigi inima. Nimeni nu a fost adus vreodată înapoi de pe o cale greșită prin intermediul criticii și al reproșurilor, dar mulți au fost îndepărtați în acest fel de Hristos și determinați să-și închidă inima și să nu se lase convinși. Un spirit blând și amabil, un comportament curtenitor și plăcut îl poate salva pe cel ce greșește și poate acoperi nenumărate păcate. Manifestarea lui Hristos în caracterul tău va exercita o influență transformatoare puternică asupra tuturor celor cu care ajungi în legătură. Domnul Hristos trebuie să fie vizibil zi de zi în comportamentul și viața ta, iar El Își va descoperi prin tine puterea creatoare a Cuvântului Său, care exercită o influență duioasă și sensibilă, dar suficient de convingătoare și de puternică pentru a reface în sufletul omului caracterul frumos al Domnului, Dumnezeului nostru.

 

Să nu dați câinilor lucrurile sfinte.

Matei 7:6

Domnul Isus Se referă aici la o categorie de oameni care nu au nicio dorință de a scăpa din sclavia păcatului. Deoarece s-au complăcut în imoralitate și viciu, firea lor a devenit atât de degradată, încât s-au identificat cu răul și nu vor să se despartă de el. În lucrarea lor, slujitorii lui Hristos nu trebuie să-și permită să se lase împiedicați de persoane care intenționează să facă din Evanghelie doar un subiect de dispută și de batjocură.

Cu toate acestea, Mântuitorul nu a ignorat niciodată un om care a dorit să accepte adevărurile prețioase ale Cerului, oricât de adânc ar fi fost cufundat sufletul său în păcat. Pentru vameși și pentru desfrânate, cuvintele Sale însemnau începutul unei vieți noi. Maria Magdalena, din care au fost alungați șapte demoni, a plecat ultima de la mormântul Mântuitorului și a fost prima persoană pe care Domnul a salutat-o în dimineața învierii Sale. Saul din Tars, unul dintre cei mai înverșunați dușmani ai Evangheliei, a devenit Pavel, slujitorul consacrat al lui Hristos. Dincolo de aparența urii și a disprețului, și chiar dincolo de crimă și degradare morală, se poate ascunde un suflet care va fi salvat de harul lui Hristos și va deveni un mărgăritar în coroana Răscumpărătorului.

 

Cereți, și vi se va da; căutați, și veți găsi; bateți, și vi se va deschide.

Matei 7:7

Domnul repetă întreita făgăduință pentru a exclude orice posibilitate ca declarația Lui să fie înțeleasă și interpretată greșit sau să fie privită cu neîncredere. El dorește nespus de mult ca toți aceia care Îl caută pe Dumnezeu să creadă în Cel ce este capabil să aducă la îndeplinire toate lucrurile. Prin urmare, Isus adaugă: „Căci oricine cere capătă, cine caută găsește și celui ce bate i se deschide” (Matei 7:8).

Domnul nu precizează nicio altă condiție a răspunsului la rugăciune decât foamea după harul Său, dorința de a accepta sfatul Său și dorul după dragostea Lui. El spune: „Cereți”. Cererea dovedește că îți înțelegi propria nevoie, iar dacă ceri cu credință, vei primi. Domnul a garantat prin Cuvântul Său, și Cuvântul Său nu poate greși. Dacă vii la Isus regretând cu adevărat păcatele săvârșite, nu trebuie să consideri că ar fi o încumetare să-I ceri lucrurile pe care le-a promis. Când ceri binecuvântările de care ai nevoie, ca să-ți desăvârșești un caracter moral asemenea caracterului lui Hristos, Domnul te asigură că rugăciunea ta corespunde cu o făgăduință care se va împlini negreșit. Faptul că ești conștient de starea ta păcătoasă constituie un temei suficient pentru a cere mila și harul Său. Condiția venirii tale la Dumnezeu nu este să fii sfânt, ci să dorești ca El să te elibereze de orice păcat și de orice nelegiuire. Argumentul pe care îl putem invoca acum și întotdeauna este tocmai marea noastră nevoie, starea noastră profund neajutorată, care face ca Isus și puterea Lui răscumpărătoare să fie atât de necesare pentru noi.

„Căutați.” Nu trebuie să doriți doar binecuvântarea lui Dumnezeu, ci pe El Însuși. „Împrietenește-te dar cu Dumnezeu, și vei avea pace” (Iov 22:21). Caută, și vei găsi. Dumnezeu te caută și însăși dorința de a veni la El este lucrarea Duhului Său, care te atrage spre El. Lasă-te condus de această dorință. Domnul Hristos mijlocește în favoarea celor ispitiți, a celor căzuți în greșeli și lipsiți de credință și vrea să-i ridice, conducându-i la o relație de prietenie cu El. „Dacă-L vei căuta, Se va lăsa găsit de tine, dar dacă-L vei părăsi, te va lepăda și El pe vecie” (1 Cronici 28:9).

„Bateți.” Noi am primit invitația specială de a veni la Dumnezeu, iar El așteaptă să ne spună bun venit în camera Sa de audiență. Primii ucenici care L-au urmat pe Isus nu s-au mulțumit cu o conversație grăbită și ocazională; ei au spus: „Rabi, unde locuiești?… S-au dus și au văzut unde locuia și în ziua aceea au rămas la El” (Ioan 1:38,39). Tot astfel ni se poate acorda și nouă privilegiul de a avea o relație mai strânsă cu Dumnezeu și comuniune cu El. „Cel ce stă sub ocrotirea Celui Preaînalt… se odihnește la umbra Celui Atotputernic” (Psalmii 91:1). Toți cei care doresc binecuvântarea lui Dumnezeu să bată la ușa harului și să aștepte cu o încredere neclintită, spunând: Pentru că Tu, o, Doamne, ai zis: „Oricine cere capătă, cine caută găsește și celui ce bate i se va deschide.”

Domnul Isus a privit la mulțimea de oameni care se adunaseră să audă cuvintele Sale și a simțit o dorință fierbinte ca ei să poată înțelege harul lui Dumnezeu și bunătatea Sa pline de iubire. Ca să ilustreze nevoia lor și bunăvoința lui Dumnezeu de a dărui, El a descris un copil care îi cere pâine părintelui său. „Cine este tatăl acela dintre voi”, a zis El, „care, dacă-i cere fiul său o pâine, să-i dea o piatră?” Domnul a făcut apel la sentimentele duioase, firești, ale unui părinte față de copilul lui și le-a zis: „Deci, dacă voi, care sunteți răi, știți să dați daruri bune copiilor voștri, cu cât mai mult Tatăl vostru care este în ceruri, va da lucruri bune celor ce I le cer” (Matei 7:11). Niciun tată adevărat nu i-ar fi întors spatele fiului său flămând care îi cere pâine. Oare ar fi crezut ei că un părinte este capabil să-și bată joc de copilul lui, să-l amăgească, încurajându-i așteptările numai pentru a-l dezamăgi? Oare i-ar fi promis el că îi dă o pâine bună și hrănitoare, pentru ca apoi să-i dea o piatră? Atunci, ar putea îndrăzni cineva să-L dezonoreze pe Dumnezeu, gândindu-se că El nu va răspunde cererilor copiilor Săi?

Deci, dacă voi, care sunteți niște ființe omenești rele, „știți să dați daruri bune copiilor voștri, cu cât mai mult Tatăl vostru cel din ceruri va da Duhul Sfânt celor ce I-L cer” (Luca 11:13). Duhul Sfânt, reprezentantul personal al lui Dumnezeu, este cel mai mare dintre toate darurile. În acest dar sunt cuprinse toate binecuvântările posibile. Nu există un dar mai mare și mai bun pe care să ni-L poată da Însuși Creatorul. În necazurile noastre, când Îl implorăm pe Dumnezeu să aibă milă de noi și să ne călăuzească prin Duhul Său Sfânt, El nu va întoarce niciodată spatele cererii noastre. Chiar dacă este posibil ca un părinte să-i întoarcă spatele copilului său flămând, Dumnezeu nu va respinge niciodată strigătul unei inimi deznădăjduite și sărmane. Cât de minunată a fost duioșia cu care a descris Domnul iubirea Sa! Celor care trec prin zile pline de întuneric și simt că Dumnezeu i-a uitat le este adresată această solie izvorâtă chiar din inima Tatălui: „Sionul zicea: «M-a părăsit Domnul și m-a uitat Domnul!» Poate o femeie să uite copilul pe care-l alăptează și să n-aibă milă de rodul pântecelui ei? Dar, chiar dacă l-ar uita, totuși Eu nu te voi uita cu niciun chip. Iată că te-am săpat pe mâinile Mele și zidurile tale sunt totdeauna înaintea ochilor Mei!” (Isaia 49:14-16)

Fiecare promisiune din Cuvântul lui Dumnezeu constituie un subiect de rugăciune și ne prezintă cuvântul lui Iehova ca o garanție a împlinirii ei. Oricare ar fi binecuvântarea spirituală de care avem nevoie, avem privilegiul de a o cere în Numele lui Isus. Putem să-I vorbim Domnului cu simplitatea unui copil, cerându-I exact lucrurile de care avem nevoie. Putem să-I aducem la cunoștință grijile noastre trecătoare, să-I cerem atât pâinea și îmbrăcămintea obișnuită, cât și pâinea vieții și haina neprihănirii lui Hristos. Tatăl tău ceresc știe că ai nevoie de toate acestea și ești invitat să-L rogi cu privire la ele. În Numele lui Isus, îți va fi acordată orice favoare. Dumnezeu va onora acest Nume și îți va împlini nevoile tale, dăruindu-ți fără nicio reținere din bogățiile Sale.

Dar nu uita că, adresându-te lui Dumnezeu cu numele de Tată, recunoști faptul că ești copilul Său. Aceasta înseamnă nu numai că vei avea încredere în bunătatea Lui, ci și că te vei supune voinței Lui în toate lucrurile, știind că iubirea Lui este neschimbătoare. Astfel, te dedici întru totul îndeplinirii lucrării Sale. Făgăduința: „Cereți, și veți primi” (Ioan 16:24) le-a fost adresată celor pe care îi îndemnase să caute mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și neprihănirea Lui.

Darurile Aceluia care deține toată puterea în cer și pe pământ sunt păstrate pentru copiii lui Dumnezeu. Aceste daruri sunt nespus de prețioase, deoarece ne sunt acordate cu prețul scump al jertfei Mântuitorului; sunt daruri care vor împlini cea mai profundă și mai disperată nevoie a inimii; ele durează o veșnicie. Aceste daruri sunt primite doar de cei care vin la Dumnezeu ca niște copilași. Acceptă făgăduințele lui Dumnezeu ca și când ți-ar fi adresate în mod personal; prezintă-le înaintea lui Dumnezeu ca fiind garanția Cuvântului Său și vei avea o bucurie deplină.

 

Tot ce voiți să vă facă vouă oamenii, faceți-le și voi la fel.

Matei 7:12

Domnul Isus asociază asigurarea iubirii lui Dumnezeu față de noi cu porunca de a ne iubi unii pe alții, unindu-le într-un principiu unic, care cuprinde toate relațiile dintre oameni.

Iudeii erau preocupați de ceea ce trebuiau să primească. Grija lor principală era aceea de a-și asigura autoritatea, respectul și slujirea la care considerau că au dreptul. Dar Domnul Hristos ne învață că grija noastră nu ar trebui să fie cât de mult ni se cuvinte să primim, ci cât de mult putem oferi. Noi suntem datori față de alții exact atât cât considerăm că sunt ei datori față de noi.

În legăturile tale cu alții, așază-te în locul lor. Trăiește simțămintele lor. Înțelege dificultățile, dezamăgirile, bucuriile și necazurile lor. Identifică-te cu semenii tăi și fă pentru ei exact ceea ce ai dori să facă ei pentru tine, dacă tu ai fi în locul lor și ei în locul tău. Tratează-i așa cum ai dori să te trateze ei. Aceasta este adevărata regulă a onestității. Îndemnul din Predica de pe Munte nu a fost altceva decât o altă modalitate de exprimare a poruncii: „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Matei 22:39). Aceasta a fost esența învățăturii profeților și va rămâne principiul divin, respectat de toți cei care sunt pregătiți pentru societatea sfântă din ceruri.

Regula de aur este principiul adevăratei amabilități și a fost cel mai bine văzută în viața și caracterul lui Isus. O, ce raze de bunătate, de duioșie și de frumusețe au strălucit în viața de zi cu zi a Mântuitorului nostru! Ce plăcută era atmosfera pe care o răspândea însăși prezența Sa! Același spirit se va vedea în viața și comportamentul copiilor Lui. Cei în care locuiește Hristos vor fi înconjurați de o atmosferă divină. Hainele albe ale neprihănirii lor vor răspândi parfumul plăcut al grădinii Domnului. Chipurile lor vor reflecta strălucirea Sa, luminând calea pentru picioarele celor ce sunt istoviți și se poticnesc.

Orice om care împărtășește adevăratul ideal cu privire la trăsăturile ce constituie un caracter desăvârșit va manifesta simpatia și amabilitatea lui Hristos. Influența harului are menirea de a sensibiliza inima, de a înnobila și curăți sentimentele, de a conferi o delicatețe cerească și un spirit de bună-cuviință.

Dar regula de aur are o semnificație și mai profundă. Oricine a devenit un ispravnic al feluritelor daruri ale lui Dumnezeu este chemat să le împărtășească sufletelor aflate în ignoranță și întuneric, întocmai așa cum ar dori el să-i fie oferite, dacă ar fi în locul lor. Apostolul Pavel a spus: „Eu sunt dator și grecilor, și barbarilor, și celor învățați, și celor neînvățați” (Romani 1:14). Prin faptul că ai cunoscut mai mult despre iubirea lui Dumnezeu, prin faptul că ai primit din darurile bogate ale harului Său mai mult decât cel mai slab și mai neștiutor dintre sufletele de pe pământ, ești dator să le împărtășești altora din toate darurile care ți-au fost acordate.

Prin urmare, odată cu darurile și binecuvântările acestei vieți, ai și o datorie față de toți cei ce sunt mai puțin favorizați decât tine. Iar măsura responsabilității tale este exact măsura în care ai primit mai mult decât alții. Dacă avem bogății mari și suntem prosperi, avem datoria cea mai solemnă de a ne îngriji de bolnavi, de văduve și de orfani, așa cum am dori să se îngrijească aceste persoane de noi, dacă am fi în locul lor și ele, în locul nostru.

Regula de aur ne învață, în mod implicit, același adevăr care a fost prezentat și în Predica de pe Munte, și anume: „Cu ce măsură măsurați, cu aceea vi se va măsura.” Ceea ce le facem altora, indiferent dacă este bine sau rău, va avea un efect asupra noastră fie spre binecuvântare, fie spre blestem. Orice dăruim vom primi înapoi. Binecuvântările pământești pe care le împărtășim altora pot fi, și adesea sunt, răsplătite în același fel. Deseori, ceea ce dăruim se întoarce la noi în vreme de nevoie, împătrit, în moneda Împărăției. Dar mai mult decât atât, toate darurile sunt răsplătite chiar și în viața aceasta, prin deplina revărsare a dragostei lui Dumnezeu, care reprezintă toată bogăția și slava cerului. Pe de altă parte, răul făcut altora se întoarce la cel ce l-a făcut. Oricine și-a asumat dreptul de a condamna sau de a descuraja va fi condus pe parcursul vieții sale chiar în situațiile prin care i-a făcut pe alții să treacă; va suporta suferințele pe care li le-a provocat, prin lipsa lui de simpatie și de

amabilitate.

Dumnezeu a hotărât astfel, deoarece ne iubește. El ne va face să simțim repulsie față de propria asprime a caracterului și să ne deschidem inima pentru a-L lăsa pe Domnul Isus să locuiască în ea. În felul acesta, dintr-un rău rezultă un bine, iar ceea ce părea a fi un blestem devine o binecuvântare.

Standardul regulii de aur este adevăratul standard al creștinismului; orice măsură mai mică constituie o amăgire. O religie care nu prețuiește ființele omenești cărora Domnul Hristos le-a acordat o valoare atât de mare, încât S-a jertfit pentru ele, o religie care ne face să fim indiferenți față de nevoile și suferințele oamenilor sau să neglijăm drepturile lor, este o religie falsă. Dacă ignorăm cererile celor sărmani, suferinzi și plini de păcate, ne dovedim a fi niște trădători ai lui Hristos. Creștinismul are atât de puțină putere în lume, tocmai pentru că oamenii își atribuie Numele lui Hristos, în timp ce viața lor constituie o negare a caracterului Său. Din acest motiv, Numele Domnului este dezonorat.

Despre biserica apostolică din acele zile luminoase, când slava lui Hristos cel înviat strălucea peste credincioși, este scris că niciunul nu spunea că „averile sunt ale lui”. „Nu era niciunul printre ei care să ducă lipsă.” „Apostolii mărturiseau cu multă putere despre învierea Domnului Isus. Și un mare har era peste toți.” „Toți împreună erau nelipsiți de la Templu în fiecare zi, frângeau pâinea acasă și luau hrana cu bucurie și curăție din inimă. Ei lăudau pe Dumnezeu și erau plăcuți înaintea întregului norod. Și Domnul adăuga în fiecare zi la numărul lor pe cei ce erau mântuiți” (Faptele apostolilor 4:32,34,33; 2:46,47).

Chiar dacă cercetezi cerul și pământul, nu vei găsi un adevăr care să se dezvăluie cu mai multă putere ca adevărul manifestat în faptele de bunătate față de cei ce au nevoie de simpatia și ajutorul nostru. Acesta este adevărul, așa cum este el în Isus. Când cei care mărturisesc Numele lui Hristos vor aplica principiile regulii de aur, lucrarea Evangheliei va fi însoțită de o putere la fel de mare ca în timpul apostolilor.

 

Strâmtă este poarta, îngustă este calea care duce la viață.

Matei 7:14

În timpul Domnului Hristos, locuitorii Palestinei trăiau în cetăți înconjurate de ziduri, majoritatea fiind situate în locuri înalte sau în munți. Porțile se închideau la apusul soarelui și, adesea, pentru a reuși să ajungă înainte de lăsarea serii, călătorul care se întorcea acasă trebuia să parcurgă în mare grabă drumurile înguste, stâncoase și foarte anevoioase. Cei care întârziau erau lăsați să aștepte afară.

Cărarea îngustă, de munte, care ducea spre casă și spre odihnă, i-a oferit lui Isus o ilustrație impresionată cu privire la calea creștinului. Calea pe care v-am așezat-o înainte, a zis El, este îngustă; prin poartă este greu de trecut, deoarece regula de aur exclude orice mândrie și egoism. Este adevărat că există și o cale mai largă, dar la capătul ei se află distrugerea. Dacă vrei să parcurgi calea vieții spirituale, trebuie să urci neîncetat, deoarece această cale merge numai în sus. Trebuie să mergi alături de cei puțini, deoarece mulțimea va alege calea care coboară.

Pe drumul spre moarte poate să meargă toată omenirea, cu spiritul ei lumesc, cu egoismul și mândria ei, cu toată josnicia morală și lipsa ei de onestitate. Pe acest drum este suficient loc pentru părerile și doctrinele oricărui om, și fiecare își poate urma propriile înclinații, făcând orice i-ar cere iubirea de sine. Cei care doresc să meargă pe calea ce duce la nimicire nu sunt nevoiți să o caute, pentru că poarta este largă și drumul este lat, iar pașii lor se îndreaptă spre ea în mod firesc.

Dar calea vieții este îngustă și poarta este strâmtă. Dacă te atașezi de vreun păcat preferat, vei constata că drumul este prea îngust pentru tine. Dacă vrei să mergi pe calea Domnului, va trebui să renunți la căile tale, la împlinirea voinței tale și la obiceiurile și faptele tale rele. Cel care dorește să-I slujească lui Hristos nu se poate conforma părerilor lumii și nici nu poate corespunde standardelor ei. Calea cerului este prea îngustă pentru căutarea de bogății sau de poziții sociale înalte, prea îngustă pentru jocul ambițiilor egoiste, prea abruptă și accidentată pentru cei comozi. Munca istovitoare, sacrificiul de sine, abnegația, sărăcia și împotrivirea din partea celor păcătoși au fost partea Domnului Hristos și trebuie să fie partea noastră, dacă dorim să intrăm odată în Paradisul lui Dumnezeu.

Cu toate acestea, să nu crezi că drumul care urcă este greu, iar drumul care coboară este ușor. Pe întregul parcurs al căii ce duce la moarte există dureri și pedepse, necazuri și dezamăgiri, avertismente care te previn să nu mergi înainte. Iubirea lui Dumnezeu a făcut ca această cale să fie dificilă pentru aceia care sunt neascultători și încăpățânați și își provoacă singuri distrugerea. Este adevărat că drumul lui Satana este făcut să pară atrăgător, dar totul este o amăgire. Pe calea răului sunt regrete amare și griji otrăvitoare. Poate vom crede că este plăcut să te lași condus de mândria și de ambiția lumească, dar sfârșitul înseamnă tristețe și suferință. Planurile egoiste pot prezenta perspective încântătoare și pot aprinde speranța unei satisfacții depline, dar vom descoperi că fericirea noastră este otrăvită și viața ni se umple de dezamăgiri și resentimente, datorită neîmplinirii speranțelor noastre egoiste. Poate că poarta drumului care coboară este împodobită cu flori, dar pe cale sunt spini. Lumina speranței ce strălucește la intrare se risipește apoi în întunericul disperării, iar sufletul care merge pe calea aceasta ajunge să fie cuprins de umbrele unei nopți fără sfârșit.

„Calea celor stricați este pietroasă”, dar căile înțelepciunii sunt „plăcute și toate cărările ei sunt niște cărări pașnice” (Proverbele 13:15; 3:17). Fiecare expresie a supunerii față de Hristos, fiecare faptă de renunțare la sine pentru cauza Lui, fiecare încercare suportată cu bine, fiecare biruință asupra ispitei constituie un pas înainte pe calea spre slava biruinței finale. Dacă ne lăsăm călăuziți de Hristos, El ne va conduce în siguranță. Nici cel mai mare păcătos nu se va rătăci. Chiar și căutătorul care tremură va reuși să umble în lumina curată și sfântă. Deși drumul aceasta este atât de îngust, atât de sfânt, încât păcatul nu poate fi tolerat, totuși accesul le este îngăduit tuturor și niciun suflet cuprins de îndoială și teamă nu trebuie să declare: „Dumnezeu nu Se îngrijește de mine.”

Drumul poate fi stâncos și urcușul, abrupt; la stânga și la dreapta poate fi prăpastie; pe parcursul călătoriei noastre poate că vom fi nevoiți să trudim, iar când vom fi obosiți și vom dori cu disperare odihna, vom fi nevoiți totuși să mergem înainte; când vom simți că ne prăbușim, vom fi nevoiți să luptăm, iar când vom fi descurajați, vom fi nevoiți să sperăm, dar, în cele din urmă, călăuziți de Hristos, vom ajunge cu siguranță în patria cerească mult dorită. Hristos Însuși a străbătut calea aspră înainte de noi și a netezit cărarea pentru picioarele noastre.

Pe întregul parcurs al drumului abrupt care urcă spre viața veșnică se află izvoare de bucurie pentru a-i înviora pe cei obosiți. Chiar și în încercări și suferințe, cei care merg pe căile înțelepciunii sunt nespus de bucuroși, pentru că Domnul lor mult iubit merge nevăzut, alături de ei. Cu fiecare pas pe care îl fac înainte, ei simt din ce în ce mai distinct atingerea brațului Său, iar pe cărarea lor strălucesc tot mai tare razele slavei care coboară de la Cel Nevăzut. Cântecele lor de laudă, în tonuri din ce în ce mai înalte, urcă spre cer pentru a se uni cu imnurile îngerilor care stau lângă tronul lui Dumnezeu. „Cărarea celor neprihăniți este ca lumina strălucitoare, a cărei strălucire merge mereu crescând până la miezul zilei” (Proverbele 4:18).

 

Nevoiți-vă să intrați pe poarta cea strâmtă.

Luca 13:24

În graba lui de a ajunge la poarta cetății înainte de apusul soarelui, călătorul întârziat nu își putea permite să se abată din drum, pentru niciun lucru care l-ar fi putut atrage. Mintea lui era absorbită de gândul de a reuși să intre pe poartă. Pentru viața creștină, a zis Domnul Isus, este necesară o voință la fel de puternică. Eu v-am descoperit adevărata slavă a Împărăției Mele, care constă în sfințenia caracterului. Deși nu promite nicio posesiune pământească, totuși merită să doriți această Împărăție mai mult ca orice și să investiți întregul vostru efort pentru a o avea. Eu nu vă chem să luptați pentru a cuceri marile împărății ale lumii, dar să nu credeți că aceasta înseamnă că nu vor fi bătălii de purtat și victorii de câștigat. Vă îndemn să luptați cu toate puterile, chiar îndurând eforturi istovitoare, ca să intrați în Împărăția Mea spirituală!

Viața creștinului este o luptă și o continuă înaintare. Dar victoria nu poate fi câștigată prin puterile omenești. Terenul de luptă este inima noastră. Bătălia pe care trebuie să o ducem – cea mai mare bătălie care a fost dusă vreodată de oameni – constă în predarea eului în fața voinței lui Dumnezeu și în supunerea inimii față de suveranitatea iubirii. Omul cel vechi, născut din sânge și din poftele firii, nu poate moșteni Împărăția lui Dumnezeu. Înclinațiile ereditare și vechile obiceiuri trebuie părăsite.

Acela care se hotărăște să intre în Împărăția spirituală va constata că trebuie să înfrunte toate forțele și pasiunile firii nerenăscute, sprijinite de puterile împărăției întunericului. Mândria și egoismul se vor împotrivi oricărei încercări de a le arăta că sunt păcătoase. Prin puterile noastre, nu suntem capabili să învingem dorințele păcătoase și viciul care luptă pentru supremație. Noi nu-l

putem birui pe vrăjmașul puternic care ne-a făcut să fim sclavii lui. Numai Dumnezeu ne poate da biruința. El dorește să devenim propriii stăpâni, să avem libertatea de a ne împlini voința și de a merge pe căile noastre. Dar Dumnezeu nu poate lucra în noi, fără consimțământul și cooperarea noastră. Duhul Sfânt lucrează prin însușirile și capacitățile date omului. A coopera cu Dumnezeu înseamnă a ne folosi toate energiile.

Biruința poate fi câștigată numai prin multă rugăciune stăruitoare, numai reprimând firea, clipă de clipă. Voința noastră nu trebuie silită să coopereze cu puterea divină, ci ea trebuie să se supună de bunăvoie. Dacă ar fi posibil ca Duhul Sfânt să exercite asupra voastră o influență de o sută de ori mai puternică, aceasta nu v-ar face să deveniți niște creștini adevărați, pregătiți pentru cer. Iar fortăreața lui Satana nu ar fi sfărâmată. Pentru că voința voastră trebuie să se așeze de partea voinței lui Dumnezeu. Prin puterile proprii, nu sunteți în stare să vă supuneți dorințele, scopurile și înclinațiile față de voia lui Dumnezeu, dar, dacă vreți să primiți dorința de a respecta voia lui Dumnezeu, El va îndeplini pentru voi această lucrare, „răsturnând izvodirile minții și orice înălțime care se ridică împotriva cunoștinței lui Dumnezeu și orice gând îl va face rob ascultării de Hristos” (2 Corinteni 10:5). Atunci veți duce „până la capăt mântuirea voastră, cu frică și cutremur. Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi și vă dă, după plăcerea Lui, și voința, și înfăptuirea” (Filipeni 2:12,13).

Mulți sunt atrași de frumusețea lui Hristos și de slava cerului, și totuși se sustrag de la îndeplinirea condițiilor prin care ar putea să le aibă. Pe calea cea largă, există mulți care nu sunt pe deplin mulțumiți de drumul pe care merg. Ei doresc mult să sfărâme lanțul sclaviei păcatului și se străduiesc cu puterile proprii să se împotrivească obiceiurilor păcătoase. Acești oameni privesc spre calea îngustă și spre poarta cea strâmtă, dar plăcerile egoiste, iubirea de lume, mândria și ambiția nesfântă ridică un zid de despărțire între ei și Mântuitorul. Renunțarea la voința proprie și la plăcerile și obiectivele lor necesită un sacrificiu pe care ei ezită să-l facă, se poticnesc și, în cele din urmă, dau înapoi. Mulți „vor căuta să intre și nu vor putea” (Luca 13:24). Ei doresc binele, fac un oarecare efort pentru a-l avea, dar nu exercită o voință hotărâtă în acest sens, nu urmăresc cu tenacitate să îl obțină cu orice preț.

Dacă vrem să fim biruitori, unica noastră speranță este să ne unim voința cu voința lui Dumnezeu și să lucrăm zi de zi și ceas de ceas în cooperare cu El. Noi nu putem îndeplini dorințele firii și în același timp să intrăm în Împărăția lui Dumnezeu. Dacă vom ajunge vreodată la sfințire, aceasta se va înfăptui prin renunțarea la sine și prin însușirea deplină a gândului lui Hristos. Mândria și mulțumirea de sine trebuie să fie răstignite. Oare suntem noi dispuși să plătim prețul care ni se cere? Suntem noi dispuși să ne supunem voința în mod deplin față de voința lui Dumnezeu? Până când nu vom fi dispuși la toate acestea, harul transformator al lui Dumnezeu nu-și poate îndeplini lucrarea în noi.

Lupta pe care trebuie să o ducem este „lupta cea bună a credinței”. „Iată de ce lucrez eu”, zicea apostolul Pavel, „și mă lupt după lucrarea puterii Lui, care lucrează cu tărie în mine” (Coloseni 1:29).

În marea criză a vieții sale, Iacov s-a dus într-un loc retras să se roage. Gândul lui era stăpânit de un singur scop – să obțină transformarea caracterului. Dar, în timp ce se ruga lui Dumnezeu, cineva l-a atins și, crezând că este un vrăjmaș care încearcă să-l omoare, Iacov s-a luptat cu el toată noaptea. Totuși nici chiar pericolul de a-și pierde viața nu a reușit să-i abată gândul de la marea dorință a sufletului său. Când a ajuns la epuizare, Îngerul l-a atins, dezvăluindu-Și natura divină, și Iacov și-a dat seama cine era Acela cu care luptase. Rănit și neajutorat, a căzut la pieptul Mântuitorului, implorându-L să-l binecuvânteze. El a continuat să se roage cu insistență și nu voia să renunțe, iar Hristos a răspuns cererii acestui suflet pocăit și lipsit de ajutor, împlinindu-Și făgăduința: „… Vor căuta ocrotirea Mea și vor face pace cu Mine, da, vor face pace cu Mine” (Isaia 27:5). Iacov s-a rugat ferm și hotărât: „Nu te voi lăsa până nu mă vei binecuvânta” (Geneza 32:26). Acest spirit de insistență îi era inspirat chiar de Acela cu care lupta. El a fost cel care îi acordase biruința și i-a schimbat numele, din Iacov în Israel, declarând: „Ai luptat cu Dumnezeu și cu oamenii și ai fost biruitor” (Geneza 32:28). Ceea ce nu a reușit Iacov să obțină luptând cu puterile proprii a fost câștigat prin supunere și credință stăruitoare. „Și ceea ce câștigă biruința asupra lumii este credința noastră” (1 Ioan 5:4).

 

Păziți-vă de proroci mincinoși.

Matei 7:15

Vor apărea învățători mincinoși care vor încerca să vă ducă departe de calea îngustă și de poarta cea strâmtă. Păziți-vă de asemenea învățători. Ei vin îmbrăcați în piei de oaie, dar pe dinăuntru sunt lupi răpitori. Domnul Isus ne arată un test prin care pot fi deosebiți învățătorii falși de cei adevărați. „După roadele lor îi veți cunoaște.” El spune: „Culeg oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini?”

Noi nu suntem îndemnați să-i apreciem după cuvântările lor frumoase sau după declarațiile lor impresionante. Învățătorii trebuie să fie evaluați prin Cuvântul lui Dumnezeu. „La Lege și la mărturie! Căci, dacă nu vor vorbi în armonie cu acest cuvânt, nu este nicio lumină în ei” (Isaia 8,20 – traducere din ediția engleză). „Încetează, fiule, să mai asculți învățătura, dacă ea te depărtează de învățăturile înțelepte” (Proverbele 19:27). Ce fel de solie aduc acești învățători? Vă îndeamnă ea să-L respectați pe Dumnezeu și să vă temeți de El? Vă determină ea să vă exprimați iubirea față de El prin păzirea credincioasă a poruncilor Sale? Oamenii care nu înțeleg importanța Legii morale, care tratează cu ușurință poruncile lui Dumnezeu, care desființează, chiar și una dintre cele mai neînsemnate porunci ale Sale, învățându-i și pe alții să procedeze la fel, nu vor fi aprobați de Dumnezeu. Putem fi siguri că pretențiile unor astfel de învățători sunt lipsite de temei, că ei înfăptuiesc chiar lucrarea prințului întunericului, vrăjmașul lui Dumnezeu.

Nu toți cei care mărturisesc Numele Său și poartă însemnele Sale sunt ai lui Hristos. Mulți dintre cei care i-au învățat pe alții în Numele Meu, a spus Isus, se vor dovedi în cele din urmă nevrednici. „Mulți Îmi vor zice în ziua aceea: «Doamne, Doamne! N-am prorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în Numele Tău? Și n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău?» Atunci le voi spune curat: «Niciodată nu v-am cunoscut; depărtați-vă de la Mine, voi toți care lucrați fărădelege»” (Matei 7:22,23).

 Există oameni care cred că sunt drepți înaintea lui Dumnezeu, dar nu este așa. În timp ce declară că Hristos este Domnul lor și pretind că fac mari lucrări în Numele Său, ei sunt slujitori ai nelegiuirii. „Căci cu gura vorbesc dulce de tot, dar cu inima umblă tot după poftele lor” (Ezechiel 33:31). Cel ce vestește Cuvântul lui Dumnezeu este pentru ei „ca un cântăreț plăcut, cu un glas frumos și iscusit la cântare pe coarde. Ei îți ascultă cuvintele, dar nu le împlinesc deloc” (Ezechiel 33:32).

Doar pretenția de ucenicie nu are nicio valoare. Credința în Hristos, acea credință care mântuiește sufletul, nu este cea pe care o prezintă mulți. Ei declară: „Crede, crede și nu trebuie să păzești Legea.” Dar o credință care nu conduce la ascultare înseamnă încumetare. Apostolul Ioan spune: „Cine zice: «Îl cunosc» și nu păzește poruncile Lui este un mincinos și adevărul nu este în el” (1 Ioan 2:4). Nimeni să nu susțină ideea că dovada autenticității lucrării lor sau a concepțiilor susținute de ei constă în evenimentele providențiale sau în manifestările miraculoase. Dacă cineva vorbește în mod ușuratic despre Cuvântul lui Dumnezeu și își așază părerile și argumentele proprii mai presus de standardul divin, putem fi siguri că nu deține nicio lumină.

Dovada adevăratei ucenicii este ascultarea. Sinceritatea declarației noastre că Îl iubim pe Dumnezeu este dovedită prin respectarea poruncilor. Dacă învățătura pe care o acceptăm nimicește păcatul din inimă și îndepărtează trăsăturile imorale din caracter și, dacă aduce roade ale neprihănirii, putem fi siguri că este adevărul lui Dumnezeu. Dacă în viața noastră se manifestă bunăvoință, generozitate, bunătate, amabilitate și simpatie, dacă în inima noastră se află bucuria de a face binele, dacă Îl înălțăm pe Hristos, și nu pe noi înșine, putem fi siguri că avem o credință adevărată. „Prin aceasta știm că Îl cunoaștem, dacă păzim poruncile Lui” (1 Ioan 2:3).

 

Ea nu s-a prăbușit, pentru că avea temelia zidită pe stâncă.

Matei 7:25

Cuvintele Domnului Hristos i-au impresionat profund pe ascultători. Ei se simțeau atrași de frumusețea divină a principiilor adevărului și acceptau avertizările solemne ale lui Hristos ca fiind glasul lui Dumnezeu care le cerceta inima. Cuvintele Sale loviseră chiar la rădăcina ideilor și părerilor lor tradiționale. Aplicarea învățăturilor lui Isus le cerea o schimbare a întregului lor sistem de gândire și practică. Aceasta i-ar fi condus la un conflict direct cu învățătorii lor religioși, deoarece ar fi implicat dărâmarea până la temelii a întregii zidiri spirituale clădite de-a lungul mai multor generații de rabini. Prin urmare, deși majoritatea ascultătorilor acceptau în inima lor cuvintele lui Isus, puțini erau pregătiți să le aplice ca principiu de viață.

Domnul Hristos Și-a încheiat Predica de pe Munte cu o ilustrație care prezenta cu o claritate uimitoare importanța punerii în practică a cuvintelor rostite de El. Printre oamenii adunați în jurul Mântuitorului erau mulți care își petrecuseră viața pe țărmurile Mării Galileei. În timp ce ședeau pe coasta muntelui și ascultau cuvintele lui Hristos, puteau să vadă văile și defileurile prin care pâraiele de munte își căutau drumul spre mare. Deseori, în timpul verii, aceste pâraie dispăreau complet, lăsând în urmă doar vadurile uscate și prăfuite. Dar când peste coline se abăteau furtunile iernii, râurile deveneau niște torente furioase, inundând uneori văile și măturând totul în calea lor. Atunci, colibele pe care agricultorii le construiseră pe pajiștile verzi, unde păreau ferite de orice pericol, erau luate de valuri. Dar pe înălțimi se aflau case zidite pe stâncă. În unele zone ale țării, casele erau construite în întregime din piatră și multe dintre ele rezistaseră furtunilor de-a lungul a sute de ani. Aceste case fuseseră construite cu greutate și trudă. Accesul la ele nu era ușor, iar locul în care se aflau părea mai puțin atrăgător decât câmpiile verzi. Totuși ele aveau temelia pe stâncă, iar vântul, ploaia și furtuna le izbeau în zadar.

Cel care va accepta cuvintele pe care vi le-am spus și va face din ele temelia caracterului și a vieții sale, a spus Isus, este asemenea constructorilor acestor case zidite pe stâncă. Cu secole înainte, profetul Isaia scrisese: „Cuvântul Dumnezeului nostru rămâne în veac” (Isaia 40:8); și, cu mult timp după Predica de pe Munte, apostolul Petru cita declarația lui Isaia, adăugând: „Acesta este Cuvântul care v-a fost propovăduit prin Evanghelie” (1 Petru 1:25). Cuvântul lui Dumnezeu este singurul lucru de neclintit pe care l-a cunoscut lumea noastră vreodată. El este temelia cea sigură. „Cerurile și pământul vor trece”, zicea Isus, „dar cuvintele Mele nu vor trece” (Matei 24:35).

Marile principii ale Legii, care reflectă însăși natura lui Dumnezeu, și-au găsit expresia în cuvintele rostite de Isus în Predica de pe Munte. Oricine clădește pe temelia acestor cuvinte, clădește pe Stânca Veacurilor, care este Hristos. Noi Îl primim pe Hristos, acceptând învățăturile Sale. Și numai cei care le acceptă în felul acesta clădesc pe El. „Căci nimeni nu poate pune o altă temelie decât cea care a fost pusă și care este Isus Hristos” (1 Corinteni 3:11). „În nimeni altul nu este mântuire, căci nu este sub cer niciun alt Nume dat oamenilor în care trebuie să fim mântuiți” (Faptele apostolilor 4:12). Hristos, Cuvântul, descoperirea lui Dumnezeu, manifestarea caracterului Său, Legea Lui, iubirea Lui, viața Lui – iată singura temelie pe care putem zidi un caracter durabil!

Noi clădim pe Hristos prin supunerea față de Cuvântul Său. Nu cel care se bucură la gândul neprihănirii este neprihănit, ci acela care împlinește cerințele ei. Sfințenia nu este o stare de extaz spiritual; ea este rezultatul supunerii depline față de Dumnezeu; este îndeplinirea voinței Tatălui ceresc. Când tabăra copiilor lui Israel era așezată la granițele Țării Făgăduite, nu a fost suficient ca ei să știe ceva despre Canaan sau să cânte imnurile Cannanului. Doar aceasta nu i-ar fi pus în posesia viilor și a livezilor de măslini din țara minunată. Ei le-au putut lua în stăpânire cu adevărat numai îndeplinind o lucrare concretă, respectând condițiile, exercitând o credință puternică în Dumnezeu, însușindu-și făgăduințele Sale, în timp ce se supuneau îndrumărilor Lui.

Religia constă în împlinirea cuvintelor lui Hristos, nu ca să merităm favoarea lui Dumnezeu, ci pentru că, deși eram întru totul nevrednici, am primit darul iubirii Sale. Domnul Hristos nu a condiționat mântuirea omului pe temeiul simplei mărturisiri, ci pe temeiul credinței care se manifestă prin faptele neprihănirii. De la urmașii lui Hristos se așteaptă și fapte, nu doar cuvinte. Caracterul se formează prin acțiune. „Căci toți cei ce sunt călăuziți de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu” (Romani 8:14). Fii ai lui Dumnezeu nu sunt cei a căror inimă este doar impresionată de Duhul, nu cei care se supun influenței Sale numai ocazional, ci aceia care se lasă conduși întru totul de Duhul Sfânt.

Dorești să devii un urmaș al Domnului Hristos, dar nu știi cum să începi? Te afli în întuneric și nu știi cum să găsești lumina? Urmează lumina pe care o ai. Hotărăște-te să păzești ceea ce știi din Cuvântul lui Dumnezeu. În Cuvântul acesta se află puterea și chiar viața Lui. Dacă accepți Cuvântul Său cu credință, el îți va da puterea de a asculta. Când acorzi atenție luminii adevărului pe care o ai, vei primi o lumină mai mare. Tu clădești pe Cuvântul lui Dumnezeu, iar caracterul tău se va forma după modelul caracterului lui Hristos.

Isus Hristos, adevărata temelie, este o piatră vie; viața Sa le este împărtășită tuturor celor ce zidesc pe El. „Și voi, ca niște pietre vii, sunteți zidiți ca să fiți o casă duhovnicească” (1 Petru 2:5). „În El, toată clădirea bine închegată crește ca să fie un templu sfânt în Domnul” (Efeseni 2:21). Pietrele ajung să fie una cu temelia, deoarece în toate locuiește aceeași viață. Nicio furtună nu poate dărâma această clădire, pentru că acela care se împărtășește de viața lui Dumnezeu va rezista în toate, alături de El.

Dar orice clădire înălțată pe o altă temelie decât Cuvântul lui Dumnezeu se va prăbuși. Cel care zidește, asemenea iudeilor din zilele lui Isus, pe temelia ideilor și a părerilor omenești, pe forme și ceremonii inventate de oameni sau pe oricare altă lucrare pe care o poate îndeplini singur, fără ajutorul harului lui Hristos, își ridică edificiul caracterului său pe nisip mișcător. Furtunile năprasnice ale ispitei vor spulbera temelia de nisip și clădirea lui va rămâne ca o epavă pe țărmurile vremii.

„De aceea, așa vorbește Domnul Dumnezeu… Voi face din neprihănire o lege și din dreptate o cumpănă, și grindina va surpa locul de scăpare al neadevărului și apele vor îneca adăpostul minciunii” (Isaia 28:16,17).

Dar astăzi, harul îi adresează celui păcătos chemarea sa insistentă. „Pe viața Mea, zice Domnul Dumnezeu, că nu doresc moartea păcătosului, ci să se întoarcă de la calea lui și să trăiască. Întoarceți-vă, întoarceți-vă de la calea voastră cea rea! Pentru ce vreți să muriți, voi, casa lui Israel!” (Ezechiel 33:11). Glasul care îi vorbește astăzi celui nepocăit este glasul Aceluia care, văzând cetatea iubită, a exclamat cu inima cuprinsă de întristare: „Ierusalime, Ierusalime, care omori pe proroci și ucizi cu pietre pe cei trimiși la tine; de câte ori am vrut să strâng pe fiii tăi cum își strânge găina puii sub aripi și n-ați vrut! Iată că vi se lasă casa pustie” (Luca 13:34,35). În Ierusalim, Domnul Isus vedea un simbol al lumii care respinsese și disprețuise harul Său. El a plâns pentru tine, o, inimă împietrită! Ierusalimul încă se mai putea pocăi, scăpând de osândă, chiar și atunci când Domnul plângea pe munte. Darul cerului încă mai avea să aștepte o vreme ca această cetate să Îl accepte. Tot astfel, Isus îi vorbește încă plin de iubire inimii tale: „Iată, Eu stau la ușă și bat. Dacă aude cineva glasul Meu și deschide ușa, voi intra la el și voi cina cu el și el, cu Mine” (Apocalipsa 3:20). „Iată că acum este vremea potrivită, iată că acum este ziua mântuirii” (2 Corinteni 6:2).

Voi, cei care vă puneți speranțele în voi înșivă, clădiți pe nisip! Dar încă nu este prea târziu să scăpați de distrugerea care este pe punctul să vină asupra voastră. Alergați la temelia cea sigură înainte să izbucnească furtuna! „De aceea așa vorbește Domnul Dumnezeu: «Iată pun ca temelie în Sion o piatră, o piatră încercată, o piatră de preț, piatra din capul unghiului clădirii, temelie puternică; cel

ce o va lua ca sprijin nu se va grăbi să fugă»” (Isaia 28:16). „Întoarceți-vă la Mine și veți fi mântuiți, toți cei ce sunteți la marginile pământului! Căci Eu sunt Dumnezeu și nu este altul” (Isaia 45:22). „Nu te teme, căci Eu sunt cu tine; nu te uita cu îngrijorare, căci Eu sunt Dumnezeul tău; Eu te întăresc, tot Eu îți vin în ajutor, Eu te sprijin cu dreapta Mea biruitoare” (Isaia 41:10). „Voi nu veți fi nici rușinați, nici înfruntați în veci” (Isaia 45:17).