Nu am venit să stric … , ci să împlinesc.
Matei 5:17
Cel care a proclamat Legea pe muntele Sinai, în mijlocul tunetelor și al flăcărilor, a fost chiar Domnul Hristos. Slava lui Dumnezeu coborâse peste piscuri, asemenea unui foc mistuitor, iar muntele se cutremurase datorită prezenței Lui. Oștirile lui Israel stătuseră plecate cu fața la pământ și ascultaseră copleșite de respect și înfiorate declarațiile sfinte ale Legii. Ce contrast față de scena de pe Muntele Fericirilor! Sub cerul de vară, într-o liniște tulburată doar de cântecele păsărilor, Domnul Isus dezvăluia principiile Împărăției Sale. Deși, de data aceasta, le vorbea oamenilor pe un ton plin de iubire, El le explica principiile aceleiași Legi vestite pe Sinai.
Când a fost proclamată Legea, poporul Israel trebuia să fie impresionat de manifestarea puterii și a maiestății lui Dumnezeu, deoarece sensibilitatea morală a israeliților se degradase în timpul robiei îndelungate din Egipt; totuși El li S-a descoperit ca Dumnezeu al iubirii în aceeași măsură în care li S-a descoperit pe Muntele Fericirilor.
Domnul a venit din Sinai
Și a răsărit peste ei din Seir,
A strălucit din muntele Paran
Și a ieșit din mijlocul zecilor de mii de sfinți,
Având în dreapta Lui focul Legii.
Da, El iubește popoarele;
Toți sfinții sunt în mâna Ta.
Ei au stat la picioarele Tale,
Au primit cuvintele Tale (Deuteronomul 33:2,3).
Dumnezeu i-a descoperit lui Moise slava Sa prin acele cuvinte minunate care au rămas peste veacuri ca o moștenire inestimabilă: „Și Domnul a trecut pe dinaintea lui și a strigat: «Domnul, Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare și milostiv, încet la mânie, plin de bunătate și credincioșie, care Își ține dragostea până în mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea și păcatul, dar nu socotește pe cel vinovat drept nevinovat și pedepsește fărădelegea părinților în copii și în copiii copiilor lor până la al treilea și al patrulea neam!»” (Exodul 34:6,7)
Legea proclamată pe Sinai era o expresie a principiului dragostei, Legea cerului revelată în condițiile vieții de pe pământ. Această Lege a fost încredințată unui Mijlocitor – Acela care avea puterea de a readuce inima omului în armonie cu principiile Legii. Dumnezeu dezvăluise scopul Legii, declarându-i poporului Israel: „Să-Mi fiți niște oameni sfinți” (Exodul 22:31).
Dar poporul Israel nu a înțeles natura spirituală a Legii și, mult prea adesea, pretinsa lui ascultare era doar o respectare a formelor și a ceremoniilor, și nu o consacrare a inimii față de suveranitatea iubirii. Când Isus le-a descoperit oamenilor, atât prin caracterul, cât și prin lucrarea Lui, o reprezentare a atributelor sfinte, binevoitoare și părintești ale lui Dumnezeu și le-a dovedit lipsa de valoare a îndeplinirii formale a ceremoniilor, conducătorii iudei nu au acceptat și nici nu au înțeles cuvintele Lui. Ei considerau că Isus trata prea superficial cerințele Legii, iar când le-a expus adevărurile fundamentale, care constituiau motivația slujirii cerute de Dumnezeu, ei, privind doar la aspectele exterioare, L-au acuzat că încearcă să desființeze Legea.
Deși rostite calm și liniștit, cuvintele lui Hristos erau însoțite de o seriozitate și o putere care tulburau inima oamenilor. Ei așteptau în zadar ca Isus să repete tradițiile lipsite de viață și cerințele stricte ale rabinilor și „au rămas uimiți de învățătura Lui, căci El îi învăța ca unul care avea putere, nu cum îi învățau cărturarii lor”(Matei 7:28,29). Fariseii au observat deosebirea imensă dintre maniera lor de a învăța și aceea a lui Hristos. Ei au văzut că maiestatea, puritatea și frumusețea adevărului, care exercitau o influență profundă și duioasă, aveau o înrâurire puternică asupra ascultătorilor. Iubirea divină, sensibilitatea și duioșia Mântuitorului atrăgeau la Sine inima oamenilor. Rabinii au văzut că prin învățăturile Sale toată învățătura lor era anulată. Domnul dărâma zidul de despărțire care le flatase atât de mult mândria și exclusivismul, iar ei se temeau că, dacă I se va îngădui să continue, îi va îndepărta pe oameni cu totul de la ei. Prin urmare, fariseii și conducătorii Îl urmăreau cu o ostilitate înverșunată, sperând să găsească vreo ocazie de a-L discredita în fața mulțimii, pentru a stârni disprețul acesteia față de El, astfel încât Sinedriul să aibă posibilitatea de a obține condamnarea Lui la moarte.
Pe Muntele Fericirilor, Isus era supravegheat îndeaproape de spioni, iar în timp ce dezvăluia principiile neprihănirii, fariseii răspândeau zvonul că învățătura Lui este în opoziție cu legile date de Dumnezeu pe Sinai. Mântuitorul nu a făcut nicio declarație care să contrazică religia și orânduirile prescrise prin Moise, deoarece fiecare rază de lumină divină pe care marele conducător al lui Israel o transmisese poporului provenea de la Domnul Hristos. Deși mulți gândesc în inima lor că Domnul Isus a venit să desființeze Legea, El Și-a arătat în cuvinte clare atitudinea față de Legea divină. „Să nu credeți”, a zis El, „că am venit să stric Legea sau Prorocii.”
Însuși Creatorul oamenilor, Dătătorul Legii, a declarat că nu intenționează să înlăture prevederile ei. Tot ce există în natură, de la firul de praf care se vede în raza de soare și până la lumile din înălțimi, este supus Legii. Iar ordinea și armonia din lumea naturii depind de respectarea Legilor Sale. Tot astfel, viața tuturor ființelor inteligente este condusă de marile principii ale neprihănirii, iar bunăstarea întregului univers depinde de conformarea față de ele. Legea lui Dumnezeu a existat înainte ca pământul acesta să fie adus la existență. Îngerii respectă principiile ei, iar ca pământul să fie în armonie cu cerul, la rândul său omul trebuie să respecte Legea divină. Când „stelele dimineții izbucneau în cântări de bucurie și când toți fiii lui Dumnezeu scoteau strigăte de veselie” (Iov 38:7), Domnul i-a prezentat omului din Eden cuvintele Legii. Misiunea lui Hristos pe pământ nu a fost aceea de a desființa Legea, ci de a-l aduce pe om, prin harul Său, înapoi la ascultare de prevederile ei.
Ucenicul iubit, care a auzit cuvintele Domnului Isus pe munte, scriind la multă vreme după aceea, sub inspirația Duhului Sfânt, vorbea despre Lege ca fiind o obligație perpetuă. El spune că „păcatul este călcarea Legii” și că „oricine face păcat, face și fărădelege” (1 Ioan 3:4). El explică în mod clar că Legea la care se referă este „o poruncă veche pe care ați avut-o de la început” (1 Ioan 2:7). Ioan vorbește despre Legea care a existat la creație și a fost repetată pe muntele Sinai.
Domnul Isus a vorbit despre Lege, declarând: „Am venit nu să stric, ci să împlinesc.” El a folosit aici cuvântul „a împlini” în același sens în care l-a folosit atunci când i-a spus lui Ioan Botezătorul că planul Lui este să împlinească „tot ce trebuie împlinit” (Matei 3:15), adică să respecte cerința Legii pe deplin, să ofere un exemplu de conformare desăvârșită față de voia lui Dumnezeu.
El a avut misiunea de a „vesti o Lege mare și minunată” (Isaia 42:21). Domnul urma să demonstreze natura spirituală a Legii, să prezinte principiile ei vaste și profunde și să exprime în mod clar obligativitatea ei veșnică.
Caracterul celor mai nobili și mai educați oameni reprezintă doar o vagă licărire a frumuseții divine a caracterului lui Hristos, despre care Solomon, prin inspirația Duhului Sfânt, a scris că este „Cel dintâi între zecile de mii …, și toată ființa Lui este plină de farmec” (Cântarea cântărilor 5:10-16); și despre care David, privindu-L în viziune profetică, a zis: „Tu ești cel mai frumos dintre oameni” (Psalmii 45:2). Pe întregul parcurs al peregrinajului Său pe pământ, Domnul Isus, manifestarea vizibilă și unică a persoanei Tatălui, strălucirea slavei Sale, Răscumpărătorul care S-a dăruit pe Sine din iubire, a fost o reprezentare vie a caracterului Legii lui Dumnezeu. În viața Lui se demonstrează în mod clar acea iubire de origine cerească, principiile creștinești, temelia legilor unei neprihăniri veșnice.
„Câtă vreme nu vor trece cerul și pământul”, a spus Domnul Isus, „nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din Lege, înainte ca să se fi întâmplat toate lucrurile.” Prin propria supunere față de Lege, Domnul Hristos a mărturisit în favoarea caracterului ei neschimbător și a dovedit că, prin harul Lui, orice fiu și orice fiică a lui Adam o poate respecta în mod desăvârșit. Pe munte, El a declarat că nu va trece nici cea mai mică iotă din Lege până când nu se vor împlini toate lucrurile – toate lucrurile care privesc neamul omenesc, acele lucruri care au o legătură cu planul de mântuire. Domnul Isus nu ne învață că Legea va fi abrogată vreodată, ci ne îndreaptă privirile spre orizontul cel mai îndepărtat, asigurându-ne că Legea își va păstra autoritatea până la capăt, așa încât nimeni să nu poată presupune că misiunea Lui a fost aceea de a pune capăt valabilității prevederilor ei. Atâta timp cât cerul și pământul vor continua să existe, principiile sfinte ale Legii lui Dumnezeu vor rămâne valabile. Neprihănirea Lui, care „este ca munții” (Psalmii 36:6), va continua să fie izvorul din care se revarsă pretutindeni valuri de binecuvântare pentru a înviora pământul.
Pentru că Legea Domnului este desăvârșită și, prin urmare, neschimbătoare, oamenii păcătoși nu se pot ridica prin puterea proprie la înălțimea standardului cerințelor ei. Acesta a fost motivul pentru care a venit Domnul Isus ca Răscumpărător al nostru. Misiunea Lui a fost aceea de a-i face pe oameni părtași ai naturii divine, de a-i aduce într-o stare de armonie cu principiile Legii cerului. Când renunțăm la păcat și Îl acceptăm pe Hristos ca Mântuitor personal, Legea este înălțată. Apostolul Pavel întreabă: „Deci prin credință desființăm noi Legea? Nicidecum. Dimpotrivă, noi întărim Legea” (Romani 3:31).
Făgăduința noului legământ este: „Voi pune legile Mele în inimile lor și le voi scrie în mintea lor” (Evrei 10:16). Deși sistemul jertfelor, care arătau spre Hristos ca Mielul lui Dumnezeu care va ridica păcatul lumii, urma să-și încheie menirea odată cu moartea Lui, totuși principiile neprihănirii exprimate prin Decalog sunt tot atât de neschimbătoare ca tronul veșnic al lui Dumnezeu. Nicio poruncă nu a fost anulată, nicio iotă sau o frântură nu a fost modificată. Acele principii care i-au fost prezentate omului în Paradisul edenic drept marea Lege a vieții vor exista în forma lor neschimbată în Paradisul restaurat. Când Edenul va înflori din nou pe pământ, Legea iubirii lui Dumnezeu va fi respectată de toate ființele care există sub soare.
„Cuvântul Tău, Doamne, dăinuie în veci în ceruri.” „Lucrările mâinilor Lui sunt credincioșie și dreptate; toate poruncile Lui sunt adevărate, întărite pentru veșnicie, făcute cu credincioșie și neprihănire.” „De multă vreme știu din învățăturile Tale că le-ai așezat pentru totdeauna” (Psalmii 119:89; 111:7,8; 119:152).
Oricine va strica una din cele mai mici din aceste porunci și va învăța pe oameni așa va fi chemat cel mai mic în Împărăția cerurilor.
Matei 5:19
Aceasta înseamnă că nu va avea niciun loc în Împărăția cerurilor, pentru că acela care încalcă în mod intenționat o poruncă nu respectă niciuna dintre ele, nici în duh și adevăr, nici în fapt. „Căci cine păzește toată Legea și greșește într-o singură poruncă se face vinovat de toate” (Iacov 2:10).
Nu dimensiunile actului de neascultare definesc păcatul, ci abaterea de la voința explicită a lui Dumnezeu, chiar și în cel mai mic amănunt, deoarece aceasta arată că încă mai există o legătură între suflet și păcat. O asemenea persoană slujește cu o inimă împărțită. În suflet are loc o negare a lui Dumnezeu, o răzvrătire împotriva guvernării Sale, chiar dacă nu se manifestă în mod evident.
Dacă oamenii ar fi fost liberi să se îndepărteze de cerințele Domnului și să-și stabilească singuri un standard cu privire la îndatoririle proprii, ar fi existat o varietate de standarde, potrivit modului de gândire al fiecăruia, iar guvernarea lui Dumnezeu ar fi fost uzurpată. Voia omului ar fi fost considerată supremă, iar voia cea înaltă și sfântă a lui Dumnezeu – expresia iubirii față de ființele create de El – ar fi fost dezonorată și nerespectată.
Ori de câte ori își aleg propria cale, oamenii intră în conflict cu Dumnezeu. Ei nu vor avea niciun loc în Împărăția cerurilor, pentru că luptă chiar împotriva principiilor fundamentale ale cerului. Prin nerespectarea voinței lui Dumnezeu, ei se așază de bunăvoie de partea lui Satana, vrăjmașul lui Dumnezeu și al omului. Omul va trăi nu printr-un singur cuvânt, nici prin mai multe, ci prin fiecare cuvânt rostit de Dumnezeu. Noi nu putem fi în siguranță dacă desconsiderăm chiar și un singur cuvânt al lui Dumnezeu, tratându-l într-o manieră superficială și interpretându-l după cum ni se pare nouă bine. Fiecare poruncă a Legii este spre binele și fericirea omului atât în viața aceasta, cât și în viața viitoare. Prin ascultarea de Legea lui Dumnezeu, omul este înconjurat de un zid de apărare care îl ferește de rău. Cel care înlătură doar o mică parte din acest zid ridicat de Dumnezeu distruge capacitatea lui (a zidului) de a-l proteja, pentru că deschide o poartă prin care vrăjmașul poate intra ca să devasteze și să ruineze.
Prin încumetarea de a ignora voia lui Dumnezeu în privința unui singur aspect, primii noștri părinți au deschis stăvilarele unui potop de vaiuri care s-a revărsat asupra lumii. Fiecare persoană care urmează exemplul lor va culege aceleași roade. Iubirea lui Dumnezeu este temelia fiecărei prevederi a Legii Sale, iar cel care se îndepărtează de ea își făurește propria nefericire.
Căci vă spun că, dacă neprihănirea voastră nu va întrece neprihănirea cărturarilor și a fariseilor, cu niciun chip nu veți intra în Împărăția cerurilor.
Matei 5:20
Cărturarii și fariseii nu Îl acuzau numai pe Domnul Hristos, ci și pe ucenicii Lui. Ei îi considerau niște păcătoși, pentru că nu respectau ritualurile și regulile tradiționale ale rabinilor. Adesea, ucenicii erau încurcați și necăjiți de critica și acuzațiile acelora pe care erau obișnuiți să-i considere învățători religioși. Isus a demascat înșelătoria lor. El a declarat că neprihănirea pe care fariseii o prețuiau atât de mult era lipsită de orice valoare. Iudeii pretindeau că sunt un popor deosebit și credincios, favorizat de Dumnezeu, dar Hristos a arătat că religia lor era lipsită de credința care mântuiește. Toate pretențiile lor de evlavie, tradițiile omenești și ceremoniile lor, chiar și realizările de care erau atât de mândri în împlinirea cerințelor exterioare ale Legii, nu-i ajutau să devină sfinți. Ei nu erau curați din punct de vedere moral și nu aveau un caracter nobil.
O religie legalistă nu este suficientă pentru a aduce sufletul în armonie cu Dumnezeu. Practicile religioase riguroase și aspre ale fariseilor, lipsa smereniei, a sensibilității, a duioșiei și a iubirii erau o piatră de poticnire pentru păcătoși. Ei erau ca sarea care și-a pierdut gustul, deoarece influența lor nu avea nicio capacitate de a împiedica procesul de degradare morală a lumii. Singura credință adevărată este aceea care „lucrează prin dragoste” (Galateni 5:6) pentru a curăța sufletul de orice imoralitate. Este ca un aluat care transformă caracterul.
Iudeii ar fi trebuit să învețe toate aceste lucruri din învățăturile profeților. Cu secole în urmă, strigătul sufletului după neprihănirea lui Dumnezeu își găsise atât expresia, cât și răspunsul în cuvintele profetului Mica: ,,Cu ce voi întâmpina pe Domnul și cu ce mă voi pleca înaintea Dumnezeului celui Preaînalt? Îl voi întâmpina oare cu arderi-de-tot, cu viței de un an? Dar primește Domnul oare mii de berbeci sau zeci de mii de râuri de untdelemn? (…) Ți s-a arătat, omule, ce este bine! Și ce alta cere Domnul de la tine, decât să faci dreptate, să iubești mila și să umbli smerit cu Dumnezeul tău?” (Mica 6:6-8)
Profetul Osea a indicat ce anume constituia însăși esența fariseismului, spunând: „Israel era o vie mănoasă, care făcea multe roade. Cu cât roadele sale erau mai multe, cu atât mai multe altare a zidit; cu cât îi propășea țara, cu atât înfrumuseța stâlpii idolești” (Osea 10:1). În timp ce pretindeau că Îi slujesc lui Dumnezeu, în realitate, iudeii lucrau pentru ei înșiși. Neprihănirea lor era rodul eforturilor personale de a păzi Legea în conformitate cu ideile proprii și pentru folosul lor egoist. Prin urmare, această neprihănire nu putea fi mai bună decât erau ei înșiși. În străduința lor de a se sfinți singuri, ei încercau să obțină ceva curat dintr-un lucru necurat. Legea lui Dumnezeu este sfântă după cum El este sfânt, este desăvârșită după cum El este desăvârșit. Ea îi prezintă omului neprihănirea lui Dumnezeu. Prin propria putere, omul nu poate păzi această Lege, deoarece natura umană este degradată, decăzută, deformată și întru totul diferită de caracterul lui Dumnezeu. Faptele inimii egoiste sunt asemenea unor lucruri „necurate” și „toate faptele noastre bune sunt ca o haină mânjită” (Isaia 64:6).
Având în vedere că Legea este sfântă, iudeii nu puteau ajunge la starea de neprihănire prin propriile eforturi de a o păzi. Dacă voiau să intre în Împărăția cerurilor, ucenicii lui Hristos trebuiau să dobândească o neprihănire diferită de cea a fariseilor. Dumnezeu le-a oferit, în Fiul Său, neprihănirea desăvârșită a Legii. Dacă erau dispuși să-și deschidă inima pe deplin pentru a-L primi pe Hristos, atunci însăși viața lui Dumnezeu, iubirea Lui, ar fi rămas în ea, transformându-i după chipul Său; astfel, prin darul fără plată al lui Dumnezeu, ei ar fi ajuns să aibă acea neprihănire pe care o cerea Legea. Dar fariseii Îl respingeau pe Hristos. „Întrucât n-au cunoscut neprihănirea pe care o dă Dumnezeu, au căutat să-și pună înainte o neprihănire a lor înșiși și nu s-au supus astfel neprihănirii pe care o dă Dumnezeu” (Romani 10:3).
Domnul Isus le-a explicat ascultătorilor Lui ce înseamnă păzirea poruncilor lui Dumnezeu – o reproducere a caracterului lui Hristos în viața lor. Pentru că, în El, Dumnezeu Se descoperea cu claritate în fiecare zi înaintea ochilor lor.
Dar Eu vă spun că oricine se mânie pe fratele său va cădea sub pedeapsa judecății.
Matei 5:22
Domnul spusese prin Moise: „Să nu urăști pe fratele tău în inima ta… Să nu te răzbuni și să nu ții necaz pe copiii poporului tău. Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Leviticul 19:17,18). Adevărurile prezentate de Hristos erau aceleași adevăruri pe care le predicaseră profeții, dar ele deveniseră greu de înțeles, din cauza împietririi inimii și a iubirii de păcat.
Cuvintele Mântuitorului le dezvăluiau ascultătorilor Săi faptul că, deși îi condamnau pe alții ca fiind nelegiuiți, ei înșiși erau la fel de vinovați, deoarece în inima lor exista răutate și ură.
Pe malul celălalt al Mării Galileei, față în față cu locul în care erau adunați, se găsea Țara Basanului, o regiune singuratică ale cărei înălțimi împădurite și defileuri sălbatice erau locurile de pândă preferate de tot felul de răufăcători. Veștile despre jafurile și crimele comise în acea zonă erau proaspete în mintea oamenilor, iar mulți erau plini de zel în ce privește denunțarea acelor făcători de rele. În același timp însă, ei înșiși erau furioși și ostili, cultivând cea mai înverșunată ură împotriva opresorilor lor romani. Ei considerau că au dreptul să-i urască și să-i disprețuiască pe cei ce aparțineau tuturor celorlalte popoare și chiar pe concetățenii lor care nu se conformau ideilor lor în toate privințele. Prin aceasta, ei încălcau Legea, care spune: „Să nu ucizi.”
Spiritul urii și al răzbunării s-a născut mai întâi în Satana, și tocmai acest spirit l-a determinat să provoace moartea Fiului lui Dumnezeu. Oricine se complace în răutate și ostilitate dezvoltă același spirit, iar roadele lui vor duce la moarte. În gândul răzbunării sunt ascunse faptele rele, ca o plantă în semințele ei. „Oricine urăște pe fratele său este un ucigaș; și știți că niciun ucigaș n-are viața veșnică rămânând în el” (1 Ioan 3:15).
„Oricine va zice fratelui său: «Prostule!» va cădea sub pedeapsa soborului.” Dăruindu-L pe Fiul Său pentru răscumpărarea noastră, Dumnezeu a arătat cât de mare este valoarea pe care o atribuie fiecărei ființe umane, iar El nu-i acordă niciunui om dreptul de a vorbi în mod disprețuitor despre un semen al său. Chiar dacă vedem greșeli și slăbiciuni la cei din preajma noastră, Dumnezeu declară că fiecare om este proprietatea Lui – atât prin creație, cât și prin răscumpărarea plătită cu sângele prețios al lui Hristos. Toți oamenii au fost creați după chipul Său și chiar cei mai decăzuți și mai degradați trebuie tratați cu respect și amabilitate. Dumnezeu ne va considera răspunzători pentru un singur cuvânt disprețuitor spus la adresa unui suflet pentru care Hristos Și-a dăruit viața.
„Căci cine te face deosebit? Ce lucru ai pe care să nu-l fi primit? Și dacă l-ai primit, de ce te lauzi ca și cum nu l-ai fi primit?” (1 Corinteni 4:7). „Cine ești tu, care judeci pe robul altuia? Dacă stă în picioare sau cade, este treaba stăpânului său” (Romani 14:4).
„Oricine va zice: «Nebunule!» va cădea supt pedeapsa focului gheenei.” În Vechiul Testament, cuvântul „nebun” se referea la o persoană care și-a pierdut credința sau care s-a dedat cu totul la răutate. Domnul Isus spune că oricine îl va condamna pe fratele lui ca fiind un păcătos sau un disprețuitor al lui Dumnezeu dovedește că el însuși este demn de aceeași condamnare.
Hristos Însuși, când S-a luptat cu Satana pentru trupul lui Moise, „n-a îndrăznit să rostească împotriva lui o judecată de ocară” (Iuda 9). Dacă ar fi procedat astfel, Domnul S-ar fi așezat singur pe terenul lui Satana, deoarece acuzația este arma celui rău. În Sfânta Scriptură, Satana este numit „pârâșul fraților noștri” (Apocalipsa 12:10). Isus nu a dorit să folosească niciuna dintre armele lui Satana. El l-a întâmpinat prin cuvintele: „Domnul să te mustre!” (Iuda 9)
Domnul este exemplul nostru. Când ajungem în conflict cu vrăjmașii lui Hristos, nu trebuie să le răspundem cu un spirit ostil și răzbunător și nici să facem declarații care ar putea să pară niște replici acuzatoare. Cei ce vestesc soliile lui Dumnezeu nu trebuie să rostească niciun cuvânt pe care nici chiar Maiestatea cerului nu l-ar fi folosit în conflictul cu Satana. Trebuie să lăsăm în grija lui Dumnezeu judecarea și condamnarea altora.
Împacă-te cu fratele tău.
Matei 5:24
Iubirea lui Dumnezeu este mai mult decât simpla absență a urii; ea este un principiu pozitiv și activ, un izvor viu care curge în permanență spre binecuvântarea celorlalți. Dacă iubirea lui Hristos locuiește în noi, nu numai că nu vom simți ură față de semenii noștri, dar vom căuta să ne arătăm iubirea față de ei prin orice mijloace posibile.
Domnul Isus a zis: „Dacă îți aduci darul la altar și acolo îți aduci aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă-ți darul acolo înaintea altarului și du-te întâi de împacă-te cu fratele tău; apoi vino de adu-ți darul” (Matei 5:23,24). Cel care aducea jertfa își exprima dorința de a deveni, prin credința în Hristos, părtaș al milei și al iubirii lui Dumnezeu. Dar ar fi fost o adevărată parodie ca un om să-și exprime credința în iubirea iertătoare a lui Dumnezeu, în timp ce îngăduia în inima lui un spirit lipsit de iubire.
Când cineva care pretinde că Îi slujește lui Dumnezeu greșește față de un frate sau îi aduce prejudicii, el prezintă în mod fals caracterul lui Dumnezeu, iar această greșeală trebuie mărturisită. Pentru a fi în armonie cu Dumnezeu, el trebuie să fie conștient de păcatul lui și să-l recunoască. Poate că fratele respectiv a făcut față de noi o greșeală mai mare decât aceea pe care am făcut-o noi față de el, dar aceasta nu micșorează responsabilitatea noastră. Dacă, atunci când venim înaintea lui Dumnezeu, ne aducem aminte că o persoană are ceva împotriva noastră, trebuie să lăsăm deoparte rugăciunea, recunoștința, darul nostru de bunăvoie, să mergem la fratele cu care avem neînțelegeri și să ne mărturisim păcatul cu umilință, cerându-i iertare.
Dacă am adus un prejudiciu sau o pagubă de orice fel vreunui frate, trebuie să-l despăgubim. Dacă am făcut declarații false cu privire la el, chiar și fără rea intenție, sau dacă am interpretat greșit cuvintele lui, dacă am prejudiciat influența lui în vreun fel, trebuie să mergem la cei cu care am vorbit și să retragem toate declarațiile greșite și păgubitoare.
Cât de mult rău s-ar putea evita dacă neînțelegerile dintre frați nu le-ar fi descoperite altora, ci ar fi discutate sincer și deschis între cei în cauză, în spiritul iubirii creștine! Cât de multe rădăcini de amărăciune ar putea fi smulse, înainte de a fi afectați și alții și cât de uniți în dragoste ar fi putut fi urmașii lui Hristos!
Dar Eu vă spun că oricine se uită la o femeie ca s-o poftească a și preacurvit cu ea în inima lui.
Matei 5:28
Iudeii se mândreau cu moralitatea lor și priveau cu oroare la practicile imorale ale păgânilor. Prezența ofițerilor romani, pe care conducerea imperială îi adusese în Palestina, era o ofensă continuă pentru poporul iudeu, deoarece acești străini aduseseră cu ei un potop de obiceiuri păgâne, de patimi și de practici imorale. În Capernaum, oficialii romani frecventau locurile de plimbare și participau la ocaziile de sărbătoare alături de însoțitoarele lor vesele, iar adesea se plimbau cu bărcile lor de agrement, tulburând liniștea Lacului Galileei cu râsetele lor. Oamenii așteptau să-L audă pe Isus condamnând aspru această categorie socială, dar nu mică le-a fost uimirea când au auzit cuvinte care dovedeau cu claritate tocmai răul din inima lor!
Domnul Isus spunea că, atunci când un gând rău este nutrit și iubit, oricât de ascuns ar fi el, dovedește că păcatul încă domnește în inimă. Sufletul plin de amărăciune și resentimente se află încă în robia nelegiuirii. Cel care își găsește plăcerea privind scene imorale, care își îngăduie un gând păcătos, o privire pătimașă poate fi ușor atras să comită fățiș păcatul, cu toată povara lui de rușine și durere care frânge inima, dezvăluind adevărata natură a răului pe care l-a ascuns în tainele sufletului. Nu ispita, sub influența căreia cineva poate ajunge să comită un păcat teribil, este cea care dă naștere răului, ci aceasta doar dezvoltă sau face vizibil ceea ce era deja ascuns în inimă, în stare latentă. „Ceea ce gândește un om în inima lui aceea este el”, „căci din inimă ies izvoarele vieții” (Proverbele 23:7; 4:23 – traducere din ediția engleză).
Dacă mâna ta cea dreaptă te face să cazi în păcat, taie-o și leapădă-o de la tine.
Matei 5:30
Orice om ar fi de acord să renunțe chiar și la mâna dreaptă pentru a opri cangrena care se răspândește în organism, punându-i viața în pericol. Cu atât mai mult ar trebui să fie dispus să renunțe la orice i-ar pune în pericol viața spirituală.
Sufletele degradate și înrobite de Satana trebuie răscumpărate și eliberate prin Evanghelie, ca să se poată bucura de libertatea glorioasă a copiilor lui Dumnezeu. Scopul lui Dumnezeu nu este doar acela de a alina suferințele care constituie rezultatul inevitabil al păcatului, ci acela de a-l elibera pe om de păcatul care este sursa suferințelor. Sufletul corupt și degradat din punct de vedere moral trebuie curățat, transformat, pentru a putea fi îmbrăcat în „frumusețea Domnului, Dumnezeului nostru” (Psalmii 90:17) și făcut „asemenea chipului Fiului Său” (Romani 8:29). „Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit și la inima omului nu s-au suit, așa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc” (1 Corinteni 2:9). Numai veșnicia va putea dezvălui destinul glorios al omului înnoit după chipul lui Dumnezeu.
Pentru a atinge acest ideal înalt, trebuie să sacrificăm orice ar putea constitui o piedică pe calea credinței. Păcatul își păstrează puterea de influență asupra noastră prin intermediul voinței. Scoaterea ochiului sau tăierea mâinii reprezintă predarea voinței. Adesea ni se pare că a-I preda voința noastră lui Dumnezeu înseamnă a consimți să trăim ca și când am avea un membru schilodit sau un organ extirpat. Dar Hristos spune că este mai bine ca eul să fie schilodit, dacă, în felul acesta, poți avea viața veșnică. Ceea ce consideri un dezastru constituie, de fapt, poarta spre cel mai înalt beneficiu.
Dumnezeu este izvorul vieții, iar noi putem avea viață numai dacă păstrăm comuniunea cu El. Despărțiți de Dumnezeu, putem fi stăpânii propriei existențe pentru puțin timp, dar nu avem adevărata viață. „Dar cea dedată la plăceri, măcar că trăiește, este moartă” (1 Timotei 5:6). Dumnezeu ne poate oferi viața numai dacă Îi predăm voința noastră. Păcatele ascunse la care Se referea Isus pot fi învinse numai dacă Îi încredințăm ființa noastră și primim viața Lui.
Chiar dacă puteți ascunde păcatul în inima voastră, astfel încât să rămână necunoscut de oameni, totuși cum veți sta în prezența lui Dumnezeu?
Dacă refuzați să-I supuneți voința voastră lui Dumnezeu, voi alegeți moartea. Pentru păcat, oriunde s-ar găsi el, Dumnezeu este un foc mistuitor. Dacă alegeți să rămâneți atașați de păcat, prezența lui Dumnezeu, care nimicește păcatul, va trebui să vă nimicească și pe voi.
A te preda lui Dumnezeu înseamnă un sacrificiu; dar este un sacrificiu al lucrurilor de jos pentru cele cerești, al celor pământești pentru cele spirituale, al lucrurilor pieritoare pentru cele veșnice. Nu este intenția lui Dumnezeu să distrugă voința noastră, pentru că numai prin exercitarea ei putem îndeplini ceea ce dorește El. Voința noastră trebuie să-I fie încredințată Lui, ca să o putem primi înapoi purificată și înnobilată și, astfel, aflați într-o legătură plină de iubire cu Dumnezeu, El să poată revărsa prin noi valurile iubirii și ale puterii Sale. Oricât de dureroasă și de amară ar putea să i se pară inimii îndărătnice și încăpățânate această consacrare, totuși este în beneficiul ei.
Iacov nu a cunoscut biruința credinței și nu a primit titlul de luptător cu Dumnezeu până când nu a căzut, lovit și lipsit de putere, în brațele Îngerului legământului. Numai atunci când Iacov „șchiopăta din coapsă” (Geneza 32:31) trupele înarmate ale lui Esau s-au liniștit înaintea lui. Iar faraonul, mândrul moștenitor de neam împărătesc, a încetat să se răzvrătească și a cerut binecuvântarea numai după ce a simțit cea mai adâncă durere. Tot astfel, Cel ce este Căpetenia mântuirii noastre a fost făcut „desăvârșit prin suferințe” (Evrei 2:10), iar copiii credinței „au fost viteji în războaie” și „au pus pe fugă oștirile vrăjmașe” (Evrei 11:34). Așa „împart ologii prada” (Isaia 33:23) și cel slab ajunge „ca David”, iar „casa lui David (…), ca îngerul Domnului” (Zaharia 12:8).
Oare este îngăduit unui bărbat să-și lase nevasta pentru orice pricină?
Matei 19:3
La iudei, unui bărbat îi era îngăduit să se despartă de soția sa pentru ofensele cele mai neînsemnate, iar apoi femeia avea dreptul să se recăsătorească. Această practică adusese multă nenorocire, josnicie și păcat. În Predica de pe Munte, Isus a declarat în mod deschis că legătura căsătoriei nu putea fi ruptă în niciun caz, cu excepția încălcării legământului conjugal. „Oricine”, a zis El, „își lasă nevasta, afară de pricină de curvie, și ia pe alta de nevastă preacurvește și cine ia de nevastă pe cea lăsată de bărbat preacurvește” (Matei 19:9).
Mai târziu, când fariseii L-au întrebat cu privire la legalitatea divorțului, Domnul Isus le-a îndreptat atenția ascultătorilor Săi spre instituirea căsătoriei, așa cum fusese rânduită la creație. „Din pricina împietririi inimilor voastre”, a spus El, „a îngăduit Moise să vă lăsați nevestele, dar de la început n-a fost așa” (Matei 19:8). El a făcut referire la zilele binecuvântate din Eden, când Dumnezeu declarase că toate lucrurile erau „foarte bune”. Căsătoria și Sabatul aveau o origine comună; erau două instituții-surori, menite să-I aducă slavă lui Dumnezeu și să binecuvânteze omenirea. Când a unit mâinile sfintei perechi în legământul căsătoriei, spunând că astfel „va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va lipi de nevasta sa și se vor face un singur trup” (Geneza 2:24), Dumnezeu a enunțat legea căsătoriei pentru toți copiii lui Adam, până la încheierea timpului. Legământul căsătoriei, pe care Tatăl cel veșnic l-a declarat ca fiind bun, reprezenta principiul celei mai mari binecuvântări și al celei mai înalte dezvoltări a omului.
Căsătoria a fost pervertită de păcat, așa cum s-a întâmplat cu toate celelalte daruri bune pe care Dumnezeu le-a încredințat omenirii, dar scopul Evangheliei este acela de a reface puritatea și frumusețea ei. Atât în Vechiul, cât și în Noul Testament, legătura căsătoriei este folosită pentru a reprezenta relația sacră și plină de duioșie dintre Hristos și poporul Său, pe care l-a răscumpărat cu prețul jertfei de pe Golgota. „Preaiubitul meu este al meu, și eu sunt a lui.” Iar Cel care este pentru mireasă „deosebit din zece mii” îi spune alesei Lui: „Ești frumoasă de tot, iubito, și n-ai niciun cusur” (Cântarea cântărilor 2:16; 5:10; 4:7).
În perioada de mai târziu, scriindu-le creștinilor din Efes, apostolul Pavel declară că Domnul l-a făcut pe bărbat capul femeii pentru a fi protectorul ei, cel care asigură unitatea familiei, așa cum Hristos este capul Bisericii și Mântuitorul trupului ei spiritual. Prin urmare, el spune: „Și după cum Biserica este supusă lui Hristos, tot așa și nevestele să fie supuse bărbaților lor în toate lucrurile. Bărbaților, iubiți-vă nevestele cum a iubit și Hristos Biserica și S-a dat pe Sine pentru ea ca s-o sfințească, după ce a curățit-o prin botezul cu apă prin Cuvânt, ca să înfățișeze înaintea Lui această Biserică slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă și fără prihană. Tot așa trebuie să-și iubească și bărbații nevestele, ca pe trupurile lor. Cine își iubește nevasta se iubește pe sine însuși” (Efeseni 5:24-28).
Numai harul lui Hristos poate face ca această instituție să fie așa cum a rânduit-o Dumnezeu – un mijloc de binecuvântare și dezvoltare a omenirii. Astfel, familiile de pe pământ, în unitatea, pacea și dragostea lor, pot reprezenta familia cerului.
La fel ca în zilele lui Hristos, starea societății contemporane este o reprezentare denaturată a idealului cerului pentru această legătură sfântă. Totuși Evanghelia lui Hristos oferă o mângâiere chiar și pentru aceia care au găsit amărăciune și dezamăgire acolo unde sperau să găsească tovărășie și bucurie. Răbdarea și amabilitatea pe care le poate împărtăși Duhul Său vor îndulci mult amărăciunea unei căsătorii nefericite. Inima în care locuiește Hristos va fi atât de plină de dragostea Lui, atât de recunoscătoare, încât nu va simți acea nevoie copleșitoare de a beneficia de simpatia și atenția altora. Când sufletul se consacră lui Dumnezeu, înțelepciunea Lui poate îndeplini lucrări ce par imposibile pentru înțelepciunea omenească. Prin descoperirea harului Său, inimile care erau cândva indiferente și înstrăinate pot fi unite prin legături mai stabile și mai durabile decât cele de pe pământ – legăturile de aur ale unei iubiri care va rezista testului încercării.
Să nu jurați nicidecum.
Matei 5:34
După ce a rostit această poruncă, Domnul a explicat motivul, spunând că nu trebuie să jurăm „nici pe cer, pentru că este scaunul de domnie al lui Dumnezeu; nici pe pământ, pentru că este așternutul picioarelor Lui; nici pe Ierusalim, pentru că este cetatea Marelui Împărat…, nici pe capul tău, căci nu poți face un singur păr alb sau negru” (Matei 5:34-36).
Toate lucrurile vin de la Dumnezeu. Noi nu avem niciun lucru pe care să nu-l fi primit și, mai mult decât atât, noi nu avem nimic care să nu fi fost plătit pentru noi cu sângele lui Hristos. Tot ce avem poartă amprenta crucii, este cumpărat cu un sânge mai valoros decât orice estimare posibilă, deoarece reprezintă chiar viața lui Dumnezeu. Prin urmare, nu avem dreptul să prezentăm nicio garanție pentru împlinirea cuvântului nostru, deoarece nu ne aparține nimic.
Iudeii au înțeles porunca a treia ca fiind o interzicere a folosirii profanatoare a Numelui lui Dumnezeu, dar și-au luat permisiunea de a folosi jurăminte. Pentru ei, jurământul era o practică obișnuită. Prin Moise, li se interzisese să jure, folosind garanții false, dar iudeii aveau numeroase strategii de a se sustrage de la obligația impusă prin jurământ. Atâta vreme cât reușeau să ascundă minciuna prin intermediul unor subterfugii legale, ei nu se temeau nici să comită o profanare, nici să se abțină de la folosirea de mărturii false.
Domnul Isus a condamnat practicile lor, declarând că obiceiul de a jura este o încălcare a poruncii lui Dumnezeu. Totuși Mântuitorul nu a interzis folosirea jurământului în cadrul justiției, unde Dumnezeu este invocat în mod solemn ca martor al faptului că declarația făcută constituie adevărul și numai adevărul. Domnul Însuși, când a fost judecat de Sinedriu, a acceptat să depună mărturie sub jurământ. Marele-preot I-a spus: „Te jur, pe Dumnezeul cel viu, să ne spui dacă ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu.” Isus a răspuns: „Da, sunt” (Matei 26:63,64). Dacă în Predica de pe Munte ar fi condamnat folosirea jurământului, Isus ar fi confirmat propria învățătură cu ocazia judecării Sale de către Sinedriu, mustrându-l pe marele-preot pentru solicitarea de a depune o mărturie sub jurământ.
Mulți oameni nu se tem să-și înșele semenii, dar, sub influența Duhului Sfânt sau doar din obișnuință, consideră că este ceva îngrozitor să-L mintă pe Creatorul lor. De aceea, când li se solicită să depună un jurământ, ei sunt conștientizați de faptul că nu mărturisesc doar înaintea oamenilor, ci înaintea lui Dumnezeu, iar dacă rostesc o mărturie falsă, o fac în prezența Aceluia care cunoaște inima și știe adevărul cu exactitate. Gândul la pedepsele îngrozitoare pentru acest păcat exercită asupra lor o influență constrângătoare.
Dar dacă există cineva care poate mărturisi sub jurământ, fără să comită o greșeală, acela este creștinul. El trăiește în permanență ca în prezența lui Dumnezeu și știe că Dumnezeu îi cunoaște fiecare gând, iar când i se cere să jure într-un cadru legal, este corect să Îl cheme pe Dumnezeu ca martor că declarația lui constituie adevărul și numai adevărul.
Domnul Isus a continuat stabilind un principiu care, dacă ar fi respectat, ar face ca jurământul să nu fie necesar. El i-a învățat pe oameni că adevărul exact ar trebui să fie norma fundamentală a modului lor de vorbire. „Felul vostru de vorbire să fie: Da, da; nu, nu; ce trece peste aceste cuvinte vine de la cel rău” (Matei 5:37).
Aceste cuvinte condamnă toate acele expresii și fraze lipsite de sens care merg până la limita profanării. Ele condamnă complimentele amăgitoare, ocolirea adevărului, flatările, exagerările, prezentarea falsă a produselor în tranzacțiile comerciale, care sunt niște practici obișnuite în societate și în lumea afacerilor. Ele învață că acela care încearcă să pară ceea ce nu este sau ale cărui cuvinte nu exprimă adevăratele gânduri ale inimii, nu poate fi considerat demn de încredere și loial adevărului.
Dacă aceste cuvinte ale Domnului Hristos ar fi fost luate în considerare și respectate, oamenii ar fi încetat să-și exprime bănuielile rele și criticile lipsite de bunăvoință. Cine poate fi sigur că spune purul adevăr atunci când comentează faptele și motivele altora? Cât de adesea mândria, pasiunea și resentimentele personale nuanțează impresiile percepute! O privire sau un cuvânt cu subînțeles, până și tonul vocii pot avea un rol esențial în exprimarea unei minciuni. Chiar și faptele pot fi prezentate într-o asemenea manieră, încât să transmită o impresie falsă. Și „orice trece peste” adevăr „este de la cel rău”.
Tot ce face creștinul trebuie să fie la fel de transparent ca lumina soarelui. Adevărul este de la Dumnezeu; oricine se îndepărtează în vreun fel de la linia dreaptă a adevărului se încredințează puterii celui rău. Totuși nu este ușor să rostești adevărul exact. Noi nu putem spune adevărul, dacă nu îl cunoaștem. Dar cât de des ideile preconcepute, predispozițiile intelectuale, cunoașterea parțială și erorile de raționament împiedică înțelegerea corectă a subiectelor pe care le tratăm! Dacă mintea noastră nu este călăuzită în mod continuu de Acela care este adevărul, nu putem rosti adevărul.
Prin intermediul apostolului Pavel, Domnul Hristos ne îndeamnă: „Vorbirea voastră să fie totdeauna cu har, dreasă cu sare, ca să știți cum trebuie să răspundeți fiecăruia” (Coloseni 4:6). „Niciun cuvânt stricat să nu vă iasă din gură, ci unul bun, pentru zidire, după cum e nevoie, ca să dea har celor ce-l aud” (Efeseni 4:29). În lumina acestor declarații ale Scripturii, cuvintele lui Isus rostite pe munte reprezintă o condamnare a conversațiilor glumețe, ușuratice și nerușinate. Ele implică nu doar cerința ca vorbirea noastră să fie în conformitate cu adevărul, ci și curată.
Cei care au învățat de la Hristos „nu vor lua deloc parte la lucrările neroditoare ale întunericului” (Efeseni 5:11). În vorbire, ca și în modul lor de viață, ei vor fi simpli, cinstiți și credincioși, deoarece se pregătesc să intre în societatea celor sfinți, în gura cărora „nu s-a găsit minciună” (Apocalipsa 14:5).
Să nu vă împotriviți celui ce vă face rău. Ci, oricui te lovește peste obrazul drept, întoarce-i și pe celălalt.
Matei 5:39
Contactul cu soldații romani era pentru iudei o permanentă sursă de iritare. Pretutindeni, în Iudeea și Galileea, erau staționate detașamente militare, iar prezența acestora îi amintea poporului de decăderea sa, ca națiune. Cu amărăciune în suflet, iudeii auzeau sunetul puternic al trâmbiței și vedeau trupele încolonându-se în jurul steagului Romei pentru a saluta acest simbol al puterii ei. Conflictele dintre oamenii de rând și soldații romani erau frecvente, instigând și intensificând și mai mult ura poporului. Adesea, când vreun oficial roman, însoțit de garda lui de soldați, se grăbea să ajungă de la o garnizoană la alta, lua cu forța țăranii evrei pe care îi întâlnea lucrând la câmp și îi obliga să-i care poverile pe drumurile de munte sau să îndeplinească oricare alt serviciu de care avea nevoie. Această practică era un obicei apărat de legea romană, iar dacă vreun iudeu se împotrivea cerințelor era pedepsit cu cruzime. Fiecare zi adâncea în inima poporului dorul de a scutura jugul roman. În rândul galileenilor, care erau niște oameni curajoși și aspri, spiritul de revoltă ajunsese la culme. Deoarece se afla chiar la graniță, Capernaumul era reședința unei garnizoane romane și, chiar în timp ce Isus îi învăța, ascultătorii vedeau compania de soldați, care le amintea de amara umilire a lui Israel. Oamenii priveau cu nerăbdare la Domnul Hristos, sperând că El va fi Cel care va strivi mândria Romei.
Isus privea cu tristețe chipurile îndreptate spre El și observa spiritul de răzbunare care își lăsase amprenta pe fața lor. El știa cu câtă durere și nerăbdare își doreau ei puterea de a-i zdrobi pe cei care îi oprimau. Cu regret în suflet, a început să-i îndemne: „Să nu vă împotriviți celui ce vă face rău. Ci, oricui te lovește peste obrazul drept, întoarce-i și pe celălalt” (Matei 5:39).
Aceste cuvinte nu erau altceva decât o repetare a învățăturii Vechiului Testament. Este adevărat că regula „ochi pentru ochi și dinte pentru dinte” (Leviticul 24:20) era o parte a legilor date prin Moise, dar aceasta fusese o lege civilă. Nimeni nu avea dreptul de a se răzbuna singur, pentru că Domnul le poruncise: „Nu zice: «Îi voi întoarce eu răul»”, „Nu zice: «Cum mi-a făcut el, așa am să-i fac și eu, îi voi răsplăti după faptele lui»”, „Nu te bucura de căderea vrăjmașului tău”, „Dacă este flămând vrăjmașul tău, dă-i pâine să mănânce, dacă-i este sete, dă-i apă să bea” (Proverbele 20:22; 24:29,17; 25:21,22).
Întreaga viață a lui Isus a fost o întruchipare a acestui principiu. Mântuitorul Își părăsise căminul ceresc tocmai pentru a le aduce vrăjmașilor Săi pâinea vieții. Deși, din leagăn și până la mormânt, a fost mult persecutat și calomniat, El a răspuns la toate acestea doar printr-o continuă manifestare a acelei iubiri care iartă. Prin intermediul profetului Isaia, Domnul spusese: „Mi-am dat spatele înaintea celor ce Mă loveau și obrajii înaintea celor ce-Mi smulgeau barba; nu Mi-am ascuns fața de ocări și de scuipări.” „Când a fost chinuit și asuprit n-a deschis gura deloc, ca un miel pe care-l duci la măcelărie și ca o oaie mută înaintea celor ce o tund: n-a deschis gura” (Isaia 50:6; 53:7). Iar de pe crucea Golgotei străbat peste veacuri cuvintele rugăciunii Sale pentru cei care L-au ucis și făgăduința plină de speranță adresată tâlharului muribund.
Domnul Hristos a fost înconjurat pretutindeni de prezența Tatălui și nimic din ceea ce s-a întâmplat în viața Lui nu a avut loc fără să fie îngăduit de Iubirea Infinită, în scopul binecuvântării întregii lumi. Gândul acesta a fost pentru Domnul un izvor de mângâiere și tot astfel este și pentru noi. Cel care împărtășește pe deplin Spiritul lui Hristos rămâne în Hristos. Toate loviturile îndreptate împotriva lui cad mai întâi asupra Mântuitorului, deoarece prezența Lui apărătoare îl înconjoară. Orice i se întâmplă vine din partea Domnului Hristos. El nu este nevoit să se împotrivească niciunui rău, pentru că Isus este apărătorul lui. Nimic nu-l poate atinge, decât dacă este permis de Domnul, și „toate lucrurile” care sunt îngăduite de El „lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu” (Romani 8:28).
„Oricui vrea să se judece cu tine și să-ți ia haina, lasă-i și cămașa. Dacă te silește cineva să mergi cu el o milă de loc, mergi cu el două.”
Domnul Isus nu numai că Și-a îndemnat ucenicii să nu se opună cererilor celor care dețineau puterea, ci le-a spus să facă mai mult decât erau solicitați. Atât cât era posibil, ei trebuiau să-și îndeplinească orice îndatorire, chiar dacă aceasta depășea prevederile legilor iudaice. Legea, așa cum fusese dată prin Moise, impunea o grijă atentă și plină de milă față de săraci. Când un sărac își oferea haina drept garanție pentru o datorie, creditorului nu i se permitea să intre cu forța în casa lui pentru a o lua, ci trebuia să rămână în stradă, așteptând să-i fie adusă. Și oricare ar fi fost circumstanțele, garanția trebuia înapoiată celui dator înainte de căderea nopții (Deuteronomul 24:10-13). În zilele Domnului Hristos, aceste măsuri legale pline de milă erau ignorate, dar Isus i-a învățat pe ucenicii Săi să se supună deciziilor curții de judecată, chiar dacă aceasta le-ar fi impus mai mult decât era autorizat de legea lui Moise. Dacă li se cerea o haină, trebuiau să se supună. Mai mult decât atât, ei trebuiau să-i înapoieze creditorului datoria, chiar dacă acel creditor le cerea mai mult decât avea dreptul să primească printr-o hotărâre judecătorească. „Oricui vrea să se judece cu tine”, a spus El, „și să-ți ia haina, lasă-i și cămașa.” Și dacă un curier îți cere să mergi cu el o milă, mergi două.
Domnul Isus a adăugat: „Celui ce-ți cere, dă-i și nu întoarce spatele celui ce vrea să se împrumute de la tine.” Aceeași învățătură fusese prezentată prin Moise: „Să nu-ți împietrești inima și să nu-ți închizi mâna înaintea fratelui tău celui lipsit. Ci să-ți deschizi mâna și să-l împrumuți cu ce-i trebuie, ca să facă față nevoilor lui” (Deuteronomul 15:7,8). Această declarație a Sfintei Scripturi explică în mod clar cuvintele Mântuitorului. Hristos nu ne învață să răspundem fără discernământ tuturor solicitărilor celor care cer milă, ci ne spune: „Să-l împrumuți cu ce-i trebuie, ca să facă față nevoilor lui”, iar aceasta ar trebui să fie mai degrabă un dar decât un împrumut, căci ni se spune: „Trebuie să dați cu împrumut fără să nădăjduiți ceva în schimb” (Luca 6:35). Cine se dăruiește pe sine, făcând bine, ajută la trei: se ajută pe el, pe cel în nevoie și pe „Mine”.
Iubiți pe vrăjmașii voștri.
Matei 5:44
Pentru iudeii care din fire erau răzbunători, lecția Mântuitorului: „Să nu vă împotriviți celui ce vă face rău” constituia o declarație greu de acceptat și au început să murmure între ei. Dar Domnul Isus a continuat cu o declarație și mai categorică: „Ați auzit că s-a zis: Să iubești pe aproapele tău și să urăști pe vrăjmașul tău. Dar Eu vă spun: Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc și rugați-vă pentru cei ce vă asupresc și vă prigonesc, ca să fiți fii ai Tatălui vostru care este în ceruri” (Matei 5:43-45).
Acesta era spiritul legii pe care rabinii o interpretaseră greșit, ca fiind un cod de reguli aspru și inflexibil. Ei se credeau mai buni decât alți oameni și, în virtutea nașterii lor ca israeliți, considerau că au dreptul să beneficieze de o favoare deosebită din partea lui Dumnezeu, dar Domnul Isus a evidențiat faptul că spiritul iubirii iertătoare era singura dovadă că erau conduși de motive mai nobile decât acelea ale vameșilor și păcătoșilor, pe care ei îi disprețuiau.
El le-a îndreptat atenția ascultătorilor spre Conducătorul universului, pe care L-a prezentat cu un nume nou – „Tatăl nostru”. Domnul a dorit ca oamenii să înțeleagă cât de duioase erau sentimentele lui Dumnezeu față de ei. El ne învață că Dumnezeu Se îngrijește de fiecare suflet pierdut și că, exact „cum se îndură un tată de copiii lui, așa Se îndură Domnul de cei ce se tem de El” (Psalmii 103:3). Nicio altă religie nu i-a oferit vreodată lumii o asemenea concepție despre Dumnezeu. Păgânismul îi învăța pe oameni să considere Ființa Supremă ca fiind mai degrabă o divinitate de care trebuie să se teamă, decât una pe care să o iubească – o zeitate malefică și răuvoitoare, ce trebuie împăcată și îmblânzită prin jertfe, și nu un Tată care revarsă asupra copiilor Săi darul iubirii Sale. Chiar și poporul Israel ajunsese atât de orb față de învățăturile prețioase ale profeților cu privire la Dumnezeu, încât această descoperire a iubirii Sale părintești constituia un subiect nou, nemaiîntâlnit, un nou dar pentru omenire.
Iudeii susțineau că Dumnezeu îi iubește pe cei care Îi slujesc, adică, în conformitate cu concepțiile lor, pe cei care îndeplinesc cerințele rabinilor, și că restul lumii este ținta supărării și a blestemului Său. Domnul Isus a declarat că nu era așa; că toți oamenii, atât cei buni, cât și cei răi, beneficiază de strălucirea soarelui iubirii Sale. Ei ar fi trebuit să învețe acest adevăr chiar din natură, pentru că Dumnezeu „face să răsară soarele Său peste cei răi și peste cei buni și dă ploaie peste cei drepți și peste cei nedrepți” (Matei 5:44).
An de an, pământul produce recoltele bogate și își continuă mișcarea în jurul soarelui nu datorită puterii lui interioare. Mâna lui Dumnezeu este cea care conduce planetele și le menține în poziția lor, în mersul lor ordonat prin univers. Puterea lui Dumnezeu este cea care face ca vara și iarna, semănatul și seceratul, ziua și noaptea să urmeze în succesiunea lor naturală. Cuvântul Său face să crească vegetația în abundență, să apară frunzele și să înflorească florile. Fiecare lucru bun pe care îl avem, fiecare rază de soare și fiecare picătură de ploaie, fiecare bucățică de hrană, fiecare clipă a vieții este un dar al iubirii.
Tatălui nostru ceresc i-a fost milă de noi, chiar și atunci când caracterul nostru era nedemn și lipsit de iubire, când eram „vrednici să fim urâți și urându-ne unii pe alții”. „Dar, când s-a arătat bunătatea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, și dragostea Lui de oameni, El ne-a mântuit nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui” (Tit 3:3-5). Dacă acceptăm dragostea Sa, ea ne va face asemenea Lui, buni, atenți și miloși, nu numai față de cei care ne sunt pe plac, ci și față de cei mai păcătoși și mai răi oameni.
Copiii lui Dumnezeu sunt părtași ai naturii Sale. Nu statutul social, originea etnică, naționalitatea sau avantajele religioase sunt cele care dovedesc faptul că suntem membri ai familiei lui Dumnezeu, ci iubirea, o iubire care cuprinde întreaga omenire. Dacă inima lor nu este în mod categoric închisă față de Duhul lui Dumnezeu, chiar și cei păcătoși vor fi impresionați de bunătatea noastră față de ei. Chiar dacă este posibil ca ei să reacționeze cu ură când sunt tratați cu ură, totuși, când sunt iubiți, vor răspunde cu iubire. Dar numai Duhul lui Dumnezeu este Cel care răspunde urii cu iubire. A fi bun cu omul cel rău și nerecunoscător, a face bine fără să aștepți nimic în schimb constituie blazonul casei regale cerești, dovada sigură prin care copiii Celui Preaînalt își dezvăluie statutul lor nobil.
Voi fiți dar desăvârșiți, după cum și Tatăl vostru cel ceresc este desăvârșit.
Matei 5:48
Cuvântul „dar” sugerează faptul că aici este exprimată o concluzie, o urmare logică a ceea ce s-a spus înainte. Domnul Isus le-a vorbit ascultătorilor Săi despre harul lui Dumnezeu, despre mila și dragostea Sa neschimbătoare, apoi i-a îndemnat să fie desăvârșiți. Deoarece Tatăl vostru „este bun și cu cei nemulțumitori, și cu cei răi” (Luca 6:35), deoarece El S-a oprit pentru a vă ridica din starea voastră decăzută, ca urmare, a zis Isus, și voi puteți avea un caracter asemănător cu al Său și puteți sta fără vină în prezența oamenilor și a îngerilor.
Deși beneficiem de harul lui Dumnezeu, condițiile vieții veșnice sunt exact aceleași care au fost în Eden – neprihănirea desăvârșită, armonia cu Dumnezeu, conformarea deplină față de principiile Legii Sale. Standardul moral prezentat în Vechiul Testament este același standard pe care îl prezintă Noul Testament. Acest standard nu face parte din categoria celor pe care nu le putem atinge. Fiecare poruncă sau instrucțiune dată de Dumnezeu conține o făgăduință cât se poate de sigură. Dumnezeu a pregătit mijloacele prin care să putem deveni asemenea Lui și El va îndeplini aceasta pentru toți cei care nu se vor opune cu îndărătnicie, împiedicând astfel lucrarea harului Său.
Dumnezeu ne-a iubit cu o dragoste de nedescris, iar când înțelegem ceva din lungimea, lărgimea, adâncimea și înălțimea acestei iubiri care întrece orice cunoștință, în inima noastră se naște dragostea față de El. Prin descoperirea caracterului plăcut și atrăgător al Domnului Hristos, prin cunoașterea iubirii pe care a manifestat-o El față de noi pe când eram încă păcătoși, inima împietrită este sensibilizată și cucerită, iar păcătosul este transformat, devenind un copil al cerului. Dumnezeu nu folosește mijloace de constrângere, ci alungă păcatul din inimă prin intermediul iubirii. Prin iubire, El înlocuiește mândria cu umilința, și răzvrătirea necredinței, cu dragostea și încrederea.
Iudeii se străduiseră până la epuizare să atingă desăvârșirea prin propriile eforturi, dar nu reușiseră. Domnul Hristos le spusese deja că aceia care au o astfel de neprihănire nu vor putea intra niciodată în Împărăția cerurilor. Iar apoi, le îndreptase atenția spre acea neprihănire pe care o vor avea toți cei ce vor intra în ceruri. Domnul a descris roadele neprihănirii pe întregul parcurs al Predicii de pe Munte, dar acum, printr-o singură frază, El a scos în evidență sursa și natura acesteia: „Fiți desăvârșiți după cum Dumnezeu este desăvârșit.” Legea nu este altceva decât o transcriere a caracterului lui Dumnezeu. Tatăl vostru ceresc este întruchiparea desăvârșită a principiilor care constituie temelia guvernării Sale.
Dumnezeu este iubire. Iubirea, lumina și bucuria se revarsă asupra tuturor făpturilor create de El, asemenea razelor de lumină ale soarelui. Dăruirea este esența naturii Sale. Însăși viața Lui este izvorul iubirii neegoiste.
Slava lui Dumnezeu
Este binele copiilor Săi;
Și bucuria Lui este dragostea față de noi
Și grija Sa părintească.
El ne spune să fim desăvârșiți așa cum este El. Noi trebuie să fim niște surse de lumină și o binecuvântare în cercul nostru limitat, întocmai cum este El pentru univers. Nimic din ce avem de oferit nu vine din noi înșine, ci lumina iubirii Sale strălucește asupra noastră, iar noi trebuie să reflectăm strălucirea ei asupra altora. Cu bunătatea primită din bunătatea Lui, putem să fim desăvârșiți în sfera noastră de influență, așa cum Dumnezeu este desăvârșit în sfera Lui.
Domnul a zis: „Fiți desăvârșiți după cum Tatăl vostru este desăvârșit.” Dacă sunteți copii ai lui Dumnezeu, sunteți părtași ai naturii Sale și deci nu puteți fi altfel, decât asemenea Lui. Fiecare copil trăiește datorită faptului că părintele său i-a dat viață. Dacă sunteți copiii lui Dumnezeu, născuți prin Duhul Său, voi trăiți datorită vieții pe care ați primit-o de la El. În Domnul Hristos locuiește „toată plinătatea Dumnezeirii” (Coloseni 2:9); și viața lui Isus este manifestată în mod vizibil „în trupul nostru muritor” (2 Corinteni 4:11). Această viață va da naștere unui caracter asemenea Lui și se va manifesta prin fapte ca ale Lui. Prin urmare, veți trăi în armonie cu fiecare prevedere a Legii Sale, pentru că „Legea Domnului este desăvârșită și înviorează sufletul” (Psalmii 19:7). Prin dragoste, „neprihănirea legii” va fi „împlinită în noi, care trăim nu după îndemnurile firii pământești, ci după îndemnurile Duhului” (Romani 8:4).