Apoi a început să vorbească și să-i învețe astfel: „Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăția cerurilor!”
Matei 5:2,3
Aceste cuvinte ajungeau la urechile mulțimii mirate ca și când ar fi fost ceva cu totul nou și ciudat. O asemenea învățătură era în opoziție cu tot ce auziseră vreodată acești oameni de la preoți și de la rabini. Ei nu vedeau în ea nimic care să le satisfacă mândria sau să le hrănească speranțele ambițioase. Totuși acest Învățător nou era atât de diferit și avea o putere care îi fascina. Candoarea iubirii divine se revărsa din însăși prezența Sa, asemenea parfumului florilor. Cuvintele Lui erau „ca o ploaie, care cade pe un pământ cosit, ca o ploaie repede, care udă câmpia” (Psalmii 72:6). Toți simțeau în mod instinctiv că acolo se afla o Persoană care le cunoștea tainele sufletului, și totuși Se apropia de ei cu o compasiune plină de duioșie. Inima lor se deschidea și, în timp ce ascultau cuvintele Lui, Duhul Sfânt le dezvăluia ceva din semnificația acelei lecții de care omenirea avusese atât de multă nevoie de-a lungul veacurilor.
În zilele Domnului Hristos, conducătorii religioși ai poporului se considerau bogați în comori spirituale. Rugăciunea fariseului: „Dumnezeule, Îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni” (Luca 18:11) exprima sentimentele acestei categorii și, într-o anumită măsură, pe cele ale întregii națiuni. Cu toate acestea, în mulțimea care Îl înconjura pe Domnul Isus erau unii care își simțeau sărăcia spirituală. Când puterea lui Hristos s-a dezvăluit cu ocazia pescuirii minunate, Petru a căzut la picioarele Mântuitorului și a exclamat: „Doamne, pleacă de la mine, căci sunt un om păcătos” (Luca 5:8); tot așa, în mulțimea adunată pe munte erau suflete care, în prezența purității Sale, se simțeau „ticăloase, nenorocite, sărace, oarbe și goale” (vezi Apocalipsa 3:17). Ele doreau nespus de mult „harul lui Dumnezeu care aduce mântuirea” (Tit 2:11). În aceste suflete, cuvintele de salut ale Domnului Hristos au trezit speranță; ele au înțeles că viața lor era binecuvântată de Dumnezeu.
Domnul Isus le oferise cupa binecuvântării și celor care se considerau că sunt „bogați și nu duc lipsă de nimic” (vezi Apocalipsa 3:17), dar ei au refuzat-o și au întors spatele cu dispreț harului Său binevoitor. Cel care crede că nu-i lipsește nimic și este mulțumit cu starea lui, considerând că este suficient de bun, nu se străduiește să devină părtaș al harului și al neprihănirii lui Hristos. Mândria nu simte nicio nevoie și astfel închide inima față de Domnul Hristos și față de binecuvântările nemăsurate pe care El a venit să le dăruiască. În inima unui asemenea om nu există niciun loc pentru Isus. Cei care se consideră bogați și respectabili nu se roagă cu credință și nu primesc binecuvântarea lui Dumnezeu. Ei cred că au tot ce își doresc și ca urmare pleacă de la El, fără să primească nimic. Dar cei care știu că le este imposibil să se mântuiască singuri și că, prin ei înșiși, nu sunt capabili să îndeplinească nicio faptă neprihănită, prețuiesc ajutorul pe care îl poate oferi Domnul Hristos. Aceștia sunt cei numiți „săraci în duh”, pe care Domnul îi declară fericiți.
Înainte de a ierta pe cineva, Domnul Hristos îl face să simtă remușcarea și părerea de rău pentru păcatul săvârșit. Iar lucrarea de a convinge de păcat Îi aparține Duhului Sfânt. Cei a căror inimă a fost impresionată de Duhul mustrător al lui Dumnezeu înțeleg că în ei înșiși nu există nimic bun. Ei înțeleg că tot ce au făcut de-a lungul timpului este afectat de egoism și de păcat. Asemenea sărmanului vameș, ei stau deoparte, neîndrăznind să-și ridice capul și să privească spre cer, și strigă disperați: „Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul” (Luca 18:13). Dar tocmai astfel de oameni sunt declarați fericiți. Există iertare pentru păcătosul pocăit, căci Domnul Hristos este „Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii” (Ioan 1:29). Făgăduința lui Dumnezeu este: „De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, se vor face albe ca zăpada; de vor fi roșii ca purpura, se vor face ca lâna” (Isaia 1:18). „Vă voi da o inimă nouă și voi pune în voi un duh nou… Voi pune Duhul Meu în voi” (Ezechiel 36:26,27).
Despre cei săraci în duh, Domnul Isus spune: „A lor este Împărăția cerurilor.” Această împărăție nu este o împărăție pământească, trecătoare, așa cum speraseră ascultătorii lui Hristos. Domnul le dezvăluia oamenilor împărăția spirituală a iubirii Sale, o împărăție a harului și a neprihănirii. Semnul distinctiv al apartenenței la Împărăția lui Mesia este asemănarea cu Fiul omului. Supușii Lui sunt cei săraci în duh, cei smeriți, cei persecutați din cauza neprihănirii. Împărăția cerurilor este a lor. În viața lor a început o lucrare care îi va face să aibă „parte de moștenirea sfinților, în lumină” (Coloseni 1:12), chiar dacă această lucrare încă nu s-a realizat pe deplin.
Cei care au un simțământ profund al sărăciei sufletului lor, cei care simt că nu au nimic bun în ei înșiși pot găsi neprihănire și putere privind la Domnul Hristos. El spune: „Veniți la Mine, toți cei trudiți și împovărați” (Matei 11:28). El te îndeamnă să schimbi sărăcia ta cu bogățiile harului Său. Noi nu suntem vrednici de iubirea lui Dumnezeu, dar Domnul Hristos, Garantul nostru, este vrednic și întru totul capabil să-i mântuiască pe toți cei care vin la El. Oricare ar fi experiența ta din trecut, oricât de descurajatoare ar fi situația ta actuală, dacă vei veni la Isus așa cum ești, slab, neajutorat și cuprins de disperare, Mântuitorul nostru milos îți va ieși în întâmpinare pe cale, te va cuprinde în brațele Lui iubitoare și te va îmbrăca în mantia neprihănirii Sale. El ne prezintă înaintea Tatălui înveșmântați în haina albă a caracterului Său. El mijlocește în favoarea noastră înaintea lui Dumnezeu, spunând: „Eu am luat locul celui păcătos. Nu privi la alunecările și căderile acestui copil, ci privește la Mine.” Satana vorbește cu glas tare împotriva noastră, acuzându-ne de păcat și pretinzând că suntem ai lui, dar sângele lui Hristos mărturisește pentru noi cu o putere mai mare.
„«Numai în Domnul», mi se va zice, «locuiesc dreptatea și puterea… În Domnul vor fi făcuți neprihăniți și proslăviți toți urmașii lui Israel»” (Isaia 45:24,25).
Ferice de cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiați!
Matei 5:4
Plânsul despre care se vorbește aici este expresia unei întristări sincere, din adâncul inimii, pentru păcat. Domnul Isus spune: „Și, după ce voi fi înălțat de pe pământ, voi atrage la Mine pe toți oamenii” (Ioan 12:32). Când este atras să privească la Cel înălțat pe cruce, omul înțelege cât de păcătoasă este natura umană. El înțelege că tocmai păcatul lui L-a torturat și L-a răstignit pe Domnul slavei. El își dă seama că, deși a fost iubit cu o duioșie nespusă, viața lui a fost o manifestare continuă a răzvrătirii și a ingratitudinii. Că el L-a părăsit pe Cel mai bun Prieten și a profitat pe nedrept de darul cel mai prețios al Cerului. El L-a crucificat din nou pe Fiul lui Dumnezeu și a străpuns din nou inima Lui sângerândă și îndurerată. Un astfel de credincios simte că prăpastia largă, adâncă și întunecată a păcatului îl desparte de Dumnezeu și plânge cu inima zdrobită.
Cel care plânge în felul acesta „va fi mângâiat”. Dumnezeu ne dezvăluie vinovăția, ca să ne facă să alergăm la Hristos, pentru ca, prin El, să fim eliberați de sclavia păcatului, ca să ne bucurăm de libertatea fiilor lui Dumnezeu. Noi putem veni la piciorul crucii într-un spirit de pocăință adevărată și putem lăsa acolo povara noastră.
Cuvintele Mântuitorului transmit o solie de mângâiere și pentru cei care suferă încercări, pentru cei care sunt tulburați, descurajați și se simt singuri. Întristările noastre nu sunt întâmplătoare și lipsite de sens. Dumnezeu „nu necăjește cu plăcere, nici nu mâhnește bucuros pe copiii oamenilor” (Plângerile 3:33). Când îngăduie să vină asupra noastră încercări și suferințe, El o face „pentru binele nostru, ca să ne facă părtași sfințeniei Lui” (Evrei 12:10). Dacă este acceptată cu credință, încercarea care pare atât de amară și atât de greu de suportat se va dovedi o binecuvântare. Loviturile nemiloase, care spulberă bucuriile pământești, vor constitui tocmai mijlocul prin care privirile noastre sunt îndreptate spre cer. Cât de mulți sunt aceia care nu L-ar fi cunoscut niciodată pe Isus, dacă întristarea nu i-ar fi îndrumat să caute mângâierea la El!
Încercările vieții sunt niște instrumente folosite de Dumnezeu pentru a îndepărta petele și asprimea din caracterul nostru. Modelarea, tăierea, purificarea și șlefuirea caracterului constituie un proces dureros; este greu să fii apăsat pe roata polizorului. Dar, în felul acesta, piatra prețioasă este modelată și pregătită să-și ocupe locul în templul ceresc. Domnul nu supune un material lipsit de valoare la o asemenea lucrare atentă și minuțioasă. Numai pietrele prețioase sunt șlefuite pentru a fi folosite la zidirea unui palat.
Domnul va lucra pentru toți cei care își vor pune încrederea în El. Cei credincioși vor câștiga victorii prețioase. Ei vor învăța lecții valoroase și vor trăi experiențe importante.
Tatăl nostru ceresc nu este niciodată nepăsător față de cei loviți de întristare. Când David urca pe Muntele Măslinilor, „plângând cu capul acoperit și mergea cu picioarele goale” (2 Samuel 15:30), Domnul îl privea plin de compătimire. David era îmbrăcat în sac, iar conștiința îl tortura. Semnele exterioare ale umilinței exprimau regretul profund al inimii sale. El și-a prezentat cazul înaintea lui Dumnezeu în cuvinte pline de durere și cu lacrimi, iar Domnul nu Și-a abandonat slujitorul. Niciodată nu I-a fost David mai drag Infinitei Iubiri ca atunci când, chinuit de propria conștiință, fugea să-și salveze viața, urmărit de vrăjmașii care fuseseră instigați chiar de fiul său. Domnul spune: „Eu mustru și pedepsesc pe toți aceia pe care-i iubesc. Fii plin de râvnă dar și pocăiește-te!” (Apocalipsa 3:19). Domnul întărește inima zdrobită și îndepărtează orice pată din inima care plânge, până când aceasta devine o locuință a Lui.
Cu toate acestea, când asupra noastră vin încercări, câți dintre noi nu suntem asemenea lui Iacov! Credem că suntem atacați de un vrăjmaș și luptăm orbește în întuneric, până când puterile noastre se epuizează, fără să găsim nicio mângâiere și nicio eliberare. Atingerea divină din zorii zilei l-a făcut pe Iacov să-L recunoască pe Acela cu care luptase – Îngerul legământului. Plângând, copleșit de simțământul neajutorării, el a căzut în brațele Infinitei Iubiri, cerând binecuvântarea pe care sufletul său o dorea cu disperare. Trebuie să învățăm că încercările sunt spre binele nostru. Să nu disprețuim mustrarea Domnului și nici să nu ne prăbușim când suntem certați și corectați de El.
„Ferice de omul pe care-l ceartă Dumnezeu!… El face rana, și tot El o leagă; El rănește, și mâna Lui tămăduiește. De șase ori te va izbăvi din necaz și de șapte ori nu te va atinge răul” (Iov 5:17-19). Domnul Isus aduce vindecare fiecărui suflet lovit de necaz și de suferință. Viața celui rămas singur, cuprins de durere și suferință, poate fi luminată de manifestările prețioase ale prezenței Sale.
Dumnezeu nu dorește să fim doborâți de necaz, cu inima tristă și frântă. El ne invită să privim în sus și să vedem chipul Său drag și iubitor. Mântuitorul binecuvântat este alături de mulți oameni ai căror ochi sunt atât de orbiți de lacrimi, încât nu reușesc să-L vadă. El dorește stăruitor să ne prindă de mână și să ne atragă atenția, ca să privim la El cu o credință simplă, îngăduindu-I să ne călăuzească. Inima Lui este deschisă și pentru necazurile și durerile noastre și este mișcată de întristările și încercările noastre. El ne-a iubit cu o iubire veșnică și ne-a înconjurat cu dovezile bunătății Sale iubitoare. Dacă ne îndreptăm gândurile spre El pe întregul parcurs al zilei, meditând fără încetare la bunătatea Lui, El ne va înălța sufletul pe un tărâm al păcii, mai presus de necazurile și dificultățile cotidiene.
Gândiți-vă la aceasta, copii ai suferinței și ai durerii, și bucurați-vă în speranță! „Și ceea ce câștigă biruința asupra lumii este credința noastră” (1 Ioan 5:4).
Fericiți sunt, de asemenea, și cei care plâng împreună cu Domnul Isus, simțind compasiune față de întristarea lumii și suferind din cauza păcatului ei. Într-un astfel de plâns nu se regăsește niciun gând egoist. Domnul Isus a fost Omul durerii, îndurând agonii pe care nicio limbă omenească nu le poate descrie. Sufletul Său a fost lovit și sfâșiat de nelegiuirile oamenilor. El trudea cu un zel istovitor pentru a împlini nevoile omenirii și pentru a alina suferințele și nefericirea ei, iar când vedea că mulțimea refuza să vină la El, ca să poată avea viață, inima Lui era zdrobită de durere. Toți cei care sunt urmași ai lui Hristos vor avea parte de o experiență asemănătoare. Dacă vor avea dragostea Lui, ei se vor angaja în lucrarea Sa de salvare a celor pierduți. Pentru că sunt părtași la suferințele lui Hristos, ei vor fi părtași și la slava Lui. Pentru că iau parte cu El în lucrarea Lui și beau împreună cu El cupa durerii, vor lua parte și la bucuria Sa.
Prin suferință, Domnul Isus a primit lucrarea de mângâiere. El suferă în toate durerile oamenilor; și „în toate necazurile lor n-au fost fără ajutor” (Isaia 63:9). „Și prin faptul că El Însuși a fost ispitit în ceea ce a suferit, poate să vină în ajutorul celor ce sunt ispitiți” (Evrei 2:18). În această lucrare de slujire, fiecare suflet care s-a făcut părtaș al suferințelor Lui are privilegiul de a fi părtaș al mângâierii Sale. „Căci, după cum avem parte din belșug de suferințele lui Hristos, tot așa, prin Hristos avem parte din belșug și de mângâiere” (2 Corinteni 1:5). Celui ce plânge Domnul îi oferă un dar special, iar acest dar are puterea de a impresiona, de a schimba și de a câștiga inima oamenilor. Iubirea lui Isus deschide inima celui lovit și rănit, pătrunde în sufletul lui și devine un balsam vindecător pentru cei care suferă. „… Părintele îndurărilor și Dumnezeul oricărei mângâieri, care ne mângâie în toate necazurile noastre, pentru ca, prin mângâierea cu care noi înșine suntem mângâiați de Dumnezeu, să putem mângâia pe cei ce se află în vreun necaz!” (2 Corinteni 1:3,4)
Ferice de cei blânzi.
Matei 5:5
Fericirile descriu o serie de etape progresive ale experienței creștine. Cei care au simțit că au nevoie de Hristos, cei care au plâns din cauza păcatului și au rămas alături de Hristos în școala suferinței vor învăța de la divinul Învățător lecția blândeții.
Răbdarea și amabilitatea, manifestate când ești tratat greșit, nu erau niște caracteristici prețuite nici de păgâni, nici de iudei. Declarația făcută despre Moise, sub inspirația Duhului Sfânt, că el era cel mai blând om de pe fața pământului, nu era considerată de oamenii timpului său ca fiind o recomandare, ci, mai degrabă, tindea să inspire milă sau dispreț. Cu toate acestea, Domnul Isus a așezat blândețea printre cele mai importante însușiri necesare pentru intrarea în Împărăția Sa. Acest har prețios este dezvăluit și evidențiat în viața și în caracterul Său.
Domnul Isus, strălucirea slavei Tatălui, „măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuși n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu” (Filipeni 2:6). El a fost de acord să treacă prin cele mai umilitoare experiențe ale vieții, trăind printre copiii oamenilor nu ca un rege care pretinde omagii și respect, ci ca unul a cărui misiune era aceea de a le sluji altora. Răscumpărătorul lumii avea o natură mult superioară îngerilor, totuși în caracterul Maiestății Sale divine se manifestau o blândețe și o umilință care îi atrăgeau pe toți la Sine.
Domnul Isus S-a golit de Sine Însuși și nu s-a văzut nicio urmă de egoism în tot ce a făcut. El a supus totul voinței Tatălui Său. Când misiunea Lui pe pământ era pe punctul de a se încheia, Domnul a putut spune: „Eu Te-am proslăvit pe pământ, am sfârșit lucrarea pe care Mi-ai dat-o s-o fac” (Ioan 17:4). El ne îndeamnă: „Învățați de la Mine, căci Eu sunt blând și smerit cu inima.” „Dacă voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine” (Matei 11:29; 16:24). Detronați eul și nu-l mai lăsați să dețină supremația asupra sufletului!
Cel care va vedea renunțarea la sine și umilința inimii lui Hristos se va simți ca și Daniel care, descriind momentul când L-a văzut pe Cel ce Se asemăna cu un Fiu al omului, a declarat: „Puterile m-au lăsat, culoarea mi s-a schimbat și am pierdut orice vlagă” (Daniel 10:8). Atunci, atitudinea de independență, mândria cu care ne lăudăm când declarăm că suntem propriii stăpâni vor fi înțelese în adevărata lor natură infamă și detestabilă, ca fiind niște dovezi ale supunerii față de Satana.
Firea omenească se străduiește în permanență să iasă în evidență și este mereu gata de luptă. Dar cel care învață de la Domnul Hristos este golit de sine, de mândrie, de dragostea pentru supremație, iar în sufletul lui este liniște. Eul cedează poziția și se așază la dispoziția Duhului Sfânt. Ca urmare, noi nu mai suntem nerăbdători să ocupăm locul cel mai înalt. Nu mai avem nicio ambiție de a ieși din anonimat și de a-i suprima pe toți cei care stau în calea afirmării noastre, ci simțim că locul cel mai înalt pentru noi se află la picioarele Mântuitorului. Privim la Isus, așteptând brațul Său călăuzitor și ascultând glasul Lui care ne îndrumă. Apostolul Pavel a trăit experiența aceasta și declara: „Am fost răstignit împreună cu Hristos și trăiesc…, dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine. Și viața pe care o trăiesc acum în trup o trăiesc în credința în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit și S-a dat pe Sine Însuși pentru mine” (Galateni 2:20).
Când Îl primim pe Domnul Hristos ca oaspete permanent în suflet, pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, va păzi inima și mintea noastră prin Hristos Isus. Viața Mântuitorului pe pământ, deși trăită în miezul conflictului, a fost plină de pace. În ciuda faptului că vrăjmașii furioși Îl urmăreau fără încetare, El a spus: „Cel ce M-a trimis este cu Mine; Tatăl nu M-a lăsat singur, pentru că totdeauna fac ce-I este plăcut” (Ioan 8:29). Nicio furtună a furiei umane sau satanice nu ar fi putut tulbura liniștea și calmul comuniunii Sale desăvârșite cu Dumnezeu.
Domnul ne spune: „Vă las pacea, vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă lumea” (Ioan 14:27). „Luați jugul Meu asupra voastră și învățați de la Mine, căci Eu sunt blând și smerit cu inima” (Matei 11:29). Purtați împreună cu Mine jugul slujirii pentru slava lui Dumnezeu și pentru salvarea omenirii și veți vedea că jugul este ușor și povara nu este grea.
Ceea ce distruge pacea noastră este iubirea de sine. Atâta timp cât eul este viu, noi suntem într-o permanentă stare de alertă ca să-l păzim de orice pericol de moarte și de orice insultă; dar, când eul este mort și viața noastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu, nu vom lua în considerare și nu vom pune la inimă faptul că suntem neglijați sau trecuți cu vederea. Vom fi surzi la reproșuri și orbi față de insulte și gesturi de dispreț. „Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate, dragostea nu pizmuiește, dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândește la rău, nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr, acoperă totul, crede totul, nădăjduiește totul, suferă totul. Dragostea nu va pieri niciodată”
(1 Corinteni 13:4-8).
Fericirea izvorâtă din motivații pământești este schimbătoare și diferă în funcție de circumstanțele care o generează, dar pacea lui Hristos este constantă și durabilă. Ea nu depinde de circumstanțele vieții, de cantitatea bunurilor pământești sau de numărul prietenilor. Domnul Hristos este izvorul de apă vie, iar fericirea pe care o dăruiește El nu ne va dezamăgi niciodată.
Blândețea lui Hristos manifestată în cămin îi va face fericiți pe toți membrii acestuia. Ea nu provoacă certuri, nu răspunde furios, ci liniștește spiritul iritat și răspândește în jur o amabilitate și o bunătate care sunt simțite de toți cei ce se află în sfera ei plină de farmec. Oriunde este cultivată, blândețea lui Hristos face ca familiile de pe pământ să devină o parte a marii familii din cer.
Ar fi cu mult mai bine să răbdăm acuzațiile false decât să ne supunem la tortura provocată de dorința de răzbunare împotriva dușmanilor. Spiritul urii și al răzbunării își are originea în Satana și singurul rezultat pentru cel care îl nutrește este doar răul. Adevăratul secret al binecuvântării și al fericirii este blândețea, acea blândețe care constituie rodul rămânerii în Hristos. „El slăvește pe cei nenorociți, mântuindu-i” (Psalmii 149:4).
Cei blânzi „vor moșteni pământul”. Păcatul a pătruns în lume din cauza dorinței de înălțare a sinelui. Ca rezultat, primii noștri părinți au pierdut stăpânirea asupra împărăției lor, care era pământul acesta frumos. Dar, prin renunțarea la sine, Domnul Hristos răscumpără și restaurează ce a fost pierdut. Iar Domnul spune că noi trebuie să biruim așa cum a biruit El (Apocalipsa 3:21). Prin umilință și predarea sinelui, noi putem deveni împreună-moștenitori cu El atunci când „cei blânzi vor moșteni pământul” (Psalmii 37:11).
Pământul promis celor blânzi nu va fi asemenea celui de acum, întunecat de umbrele morții și ale blestemului. „Dar noi, după făgăduința Lui, așteptăm ceruri noi și un pământ nou în care va locui neprihănirea.” „Nu va mai fi nimic vrednic de blestem acolo. Scaunul de domnie al lui Dumnezeu și al Mielului vor fi în ea. Robii Lui Îi vor sluji” (2 Petru 3:13; Apocalipsa 22:3).
Acolo nu există nicio dezamăgire, nicio întristare, nu există păcat și nimeni care să zică: „sunt bolnav”; nu există procesiuni funerare, nici moarte, nici despărțiri, nici inimi zdrobite, ci acolo este Isus, este pace. Pe Noul Pământ „nu le va fi foame, nici nu le va fi sete; nu-i va bate arșița, nici soarele, căci Cel ce are milă de ei îi va călăuzi și-i va duce la izvoare de ape” (Isaia 49:10).
Ferice de cei flămânzi și însetați după neprihănire,
căci ei vor fi săturați!
Matei 5:6
Neprihănirea înseamnă sfințenie, asemănare cu Dumnezeu, iar „Dumnezeu este iubire” (1 Ioan 4:16). Neprihănirea este conformarea față de legea lui Dumnezeu, pentru că „toate poruncile Tale sunt drepte!” (Psalmii 119:172). Și „dragostea nu face rău aproapelui: dragostea deci este împlinirea Legii” (Romani 13:10). Neprihănirea înseamnă dragoste, iar dragostea este lumina și viața lui Dumnezeu. Neprihănirea lui Dumnezeu este întrupată în Domnul Hristos. Când Îl primim pe El, noi primim neprihănirea.
Neprihănirea nu este dobândită prin eforturi dureroase sau prin muncă istovitoare, nici prin daruri sau sacrificii, ci este un dar oferit fără plată fiecărui suflet care flămânzește și însetează după ea. „Voi, toți cei însetați, veniți la ape, chiar și cel ce n-are bani! Veniți și cumpărați bucate (…), fără bani și fără plată!” (Isaia 55:1; 54:17) „Așa este mântuirea care le vine de la Mine, zice Domnul” și „iată Numele pe care I-l vor da: Domnul, Neprihănirea noastră!” (Ieremia 23:6)
Nicio ființă omenească nu este capabilă să asigure acele elemente care pot satisface foamea și setea sufletului. Dar Domnul Isus spune: „Iată, Eu stau la ușă și bat. Dacă aude cineva glasul Meu și deschide ușa, voi intra la el, voi cina cu el și el, cu Mine” (Apocalipsa 3:20). „Eu sunt Pâinea vieții. Cine vine la Mine nu va flămânzi niciodată; și cine crede în Mine nu va înseta niciodată” (Ioan 6:35).
Așa cum călătorul obosit caută izvorul de apă în deșert și, când îl găsește, își astâmpără setea arzătoare, tot astfel creștinul însetează după apa curată a vieții, al cărei izvor este Domnul Hristos.
Când vom înțelege desăvârșirea caracterului Mântuitorului nostru, vom dori să fim transformați și înnoiți întru totul după chipul curăției Sale. Cu cât știm mai mult despre Dumnezeu, cu atât mai înalt va fi idealul în ceea ce privește caracterul nostru și cu atât mai stăruitoare și mai serioasă va fi dorința de a reflecta asemănarea cu El. Când sufletul Îl caută pe Dumnezeu și când dorința inimii poate fi exprimată în cuvintele: „Da, suflete, încrede-te în Dumnezeu, căci de la El îmi vine nădejdea” (Psalmii 62:5), atunci divinul se unește cu natura umană.
Dacă suntem conștienți de nevoia sufletului, dacă flămânzim și însetăm după neprihănire, aceasta este o dovadă că Domnul Hristos a lucrat asupra inimii noastre, trezind în ea dorința de a-L căuta, pentru ca El să îndeplinească în dreptul nostru, prin înzestrarea cu Duhul Sfânt, acele lucruri pe care nu le putem îndeplini singuri. Nu trebuie să căutăm să ne astâmpărăm setea căutând apă în pâraie secate, căci fântâna cea adâncă este chiar deasupra noastră și, dacă ne vom ridica doar puțin mai sus pe calea credinței, vom putea bea fără plată din apele ei bogate.
Cuvintele lui Dumnezeu sunt un izvor inepuizabil de viață. Căutând apă vie, vom fi aduși în comuniune cu Hristos, prin Duhul Sfânt. Adevăruri cu care ne-am familiarizat se vor înfățișa minții noastre într-o perspectivă nouă; texte din Scriptură vor reveni în memoria noastră instantaneu, într-o nouă semnificație, asemenea unor străfulgerări de lumină; vom înțelege legătura dintre celelalte adevăruri și lucrarea de răscumpărare și vom ști că Domnul Hristos ne călăuzește, că Învățătorul divin este lângă noi.
Domnul Isus a zis: „Apa pe care i-o voi da Eu se va preface în el într-un izvor de apă, care va țâșni în viața veșnică” (Ioan 4:14). Când Duhul Sfânt ne va dezvălui adevărul, vom trăi cele mai valoroase experiențe ale vieții și vom simți o dorință arzătoare de a le vorbi și altora despre lucrurile mângâietoare care ne-au fost descoperite. Când vom veni în legătură cu ceilalți, le vom împărtăși noi idei cu privire la caracterul lucrării lui Hristos. Ne vom bucura de o nouă descoperire a iubirii Sale miloase, pe care o vom manifesta nu numai față de cei care Îl iubesc pe Hristos, ci și față de cei care nu Îl iubesc.
„Dați și vi se va da” (Luca 6:38), căci Cuvântul lui Dumnezeu este „o fântână din grădini, un izvor de ape vii ce curge din Liban” (Cântarea cântărilor 4:15). Inima care a gustat odată iubirea lui Hristos cere fără încetare să primească tot mai mult și, dacă le oferim și altora din ceea ce noi înșine am primit, vom primi cu o și mai mare îmbelșugare. Fiecare descoperire făcută de Dumnezeu unui suflet îi sporește capacitatea de a cunoaște și de a iubi. Strigătul neîncetat al inimii este: „Mai mult din Tine” și, cu fiecare răspuns al Duhului Sfânt, ea va spune: „Mult mai mult” (Romani 5:9,10). Căci lui Dumnezeu îi place „să facă nespus mai mult decât cerem sau gândim noi” (Efeseni 3:20). Domnul Isus a renunțat la Sine pentru mântuirea omenirii pierdute, iar Duhul Sfânt I-a fost dat fără măsură. Tot așa Duhul Sfânt îi va fi dat fiecărui urmaș al lui Hristos, dacă inima lui Îi va fi consacrată în întregime lui Dumnezeu, pentru ca Domnul să locuiască în ea. Domnul Însuși a poruncit: „Fiți plini de Duh” (Efeseni 5:18), iar aceasta nu este doar o poruncă, ci și o garanție a împlinirii făgăduinței dăruirii Duhului Sfânt. Tatăl a dorit ca „toată plinătatea să locuiască în Hristos” și „voi aveți totul deplin în El” (Coloseni 1:19; 2:10).
Dumnezeu Și-a revărsat dragostea cu generozitate, asemenea ploilor bogate, care înviorează pământul. El spune: „Să picure cerurile de sus și să plouă norii neprihănirea! Să se deschidă pământul, să dea din el mântuirea și să iasă totodată din el izbăvirea!” „Cei nenorociți și cei lipsiți caută apă și nu este; li se usucă limba de sete. Eu, Domnul, îi voi asculta; Eu, Dumnezeul lui Israel, nu-i voi părăsi. Voi face să izvorască râuri pe dealuri și izvoare în mijlocul văilor; voi preface pustia în iaz și pământul uscat în șuvoaie de ape” (Isaia 45:8; 41:17,18).
„Și noi toți am primit din plinătatea Lui și har după har” (Ioan 1:16).
Ferice de cei milostivi, căci ei vor avea parte de milă!
Matei 5:7
Prin natura ei, inima omului este rece, întunecată și lipsită de iubire. O atitudine miloasă și iertătoare nu este o trăsătură firească a omului, ci este rezultatul influenței Duhului divin, care i-a impresionat inima. „Noi Îl iubim, pentru că El ne-a iubit întâi” (1 Ioan 4:19).
Dumnezeu Însuși este izvorul milei. Biblia Îl descrie ca fiind „milostiv și plin de îndurare” (Exodul 34:6). El nu ne tratează după cum merităm. El nu întreabă dacă suntem vrednici de iubirea Lui, ci revarsă asupra noastră bogățiile dragostei Sale, pentru a ne face să fim vrednici de ea. El nu este răzbunător. Nu caută să ne pedepsească, ci să ne răscumpere. Chiar și severitatea pe care o manifestă prin actele providenței Sale are scopul de a ne feri de căderi. El este cuprins de o dorință puternică de a alina durerile oamenilor și de a pune balsamul Său vindecător pe rănile lor. Este adevărat că
Dumnezeu „nu socotește pe cel vinovat drept nevinovat” (Exodul 34:7), dar este dispus să îndepărteze vinovăția.
Cei milostivi sunt „părtași la natura divină”, și iubirea miloasă a lui Dumnezeu își găsește expresia în caracterul lor. Toți cei a căror inimă simte împreună cu inima Iubirii Infinite vor căuta să salveze, nu să condamne. Domnul Hristos locuind în suflet este un izvor care nu seacă niciodată. Acolo unde se află El, va exista bunăvoință și o dorință nemăsurată de a le face bine altora.
Când cei căzuți în greșeală, cei ispitiți, victimele nenorocite ale păcatului apelează la ajutorul său, creștinul nu se întreabă dacă sunt vrednici, ci cum ar putea să le facă bine. El vede în cele mai degradate și mai nenorocite ființe umane făpturi pentru a căror salvare a murit Domnul Hristos și pe care Dumnezeu le-a încredințat copiilor Săi, în vederea lucrării de mijlocire.
Cei milostivi manifestă compasiune față de săraci, suferinzi și oprimați. Iov declară: „Căci scăpam pe săracul care cerea ajutor și pe orfanul lipsit de sprijin. Binecuvântarea nenorocitului venea peste mine, umpleam de bucurie inima văduvei. Mă îmbrăcam cu dreptatea și-i slujeam de îmbrăcăminte, neprihănirea îmi era manta și turban. Orbului îi eram ochi și șchiopului, picior. Celor nenorociți le eram tată și cercetam pricina celui necunoscut” (Iov 29:12-16).
Viața multora este o luptă dureroasă; ei își cunosc defectele și lipsurile și se simt decăzuți și necredincioși; ei cred că nu au niciun motiv de mulțumire. Pentru mulți dintre acești oameni singuri, părăsiți și frământați, un cuvânt amabil, o privire care exprimă simpatie și înțelegere, o expresie de apreciere ar fi ca un pahar cu apă rece pentru un om însetat. Un cuvânt de simpatie, un gest de bunătate ar ușura povara care apasă greu pe umerii obosiți. Fiecare cuvânt sau faptă de bunătate, în care nu este egoism, constituie o expresie a iubirii lui Hristos față de omenirea pierdută.
Cei milostivi „vor avea parte de milă”. „Sufletul binefăcător va fi săturat și cel ce udă pe alții va fi udat și el” (Proverbele 11:25). În sufletul celui milos se așterne o pace plăcută. Viața de slujire a celui care uită de sine pentru binele altora este însoțită de un simțământ de satisfacție binecuvântată. Duhul Sfânt, care locuiește în suflet și Se manifestă în viață, va sensibiliza inimile aspre și va trezi simpatie, duioșie și amabilitate. Noi culegem ce am semănat. „Ferice de cel ce îngrijește de cel sărac! Căci în ziua nenorocirii Domnul îl izbăvește, Domnul îl păzește și-l ține în viață! El este fericit pe pământ și nu-l lași la bunul plac al vrăjmașilor lui. Domnul îl sprijină când este pe patul de suferință: îi ușurezi durerile în toate bolile lui” (Psalmii 41:1-3).
Cel care își consacră viața lui Dumnezeu, în lucrarea de slujire pentru copiii Lui, se află în legătură cu Acela care are la dispoziția Sa toate resursele universului. Viața lui este legată de viața lui Dumnezeu prin lanțul de aur al promisiunilor Sale neschimbătoare. „Și Dumnezeul meu să îngrijească de toate trebuințele voastre după bogăția Sa, în slavă, în Isus Hristos” (Filipeni 4:19). Iar în ceasul încercării finale, cel milostiv va găsi scăpare în mila Mântuitorului și va fi primit în locașurile veșnice.
Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu!
Matei 5:8
Evreii erau atât de severi cu privire la curăția ceremonială, încât rânduielile lor erau extrem de împovărătoare. Mintea lor era preocupată de reguli și restricții și erau tulburați continuu de teama de a nu se întina în exterior, dar nu percepeau murdăria și răul pe care egoismul le aducea în inima lor.
Nu la această curăție ceremonială S-a referit Domnul Isus ca fiind una dintre condițiile intrării în Împărăția Lui, ci El a evidențiat necesitatea curăției inimii. Înțelepciunea care vine de sus este „mai întâi curată” (Iacov 3:17). În cetatea lui Dumnezeu nu va intra nimic necurat. Toți cei care vor locui acolo trebuie să ajungă curați din punct de vedere moral. Cel care învață de la Domnul Isus va simți un dezgust tot mai profund față de comportamentul neglijent, față de limbajul indecent și necuviincios și față de gândirea vulgară. Când Hristos locuiește în inimă, gândirea și comportamentul exprimă puritate morală, noblețe și rafinament.
Dar cuvintele Domnului Isus: „Ferice de cei cu inima curată” au o semnificație mai profundă. Ele înseamnă a fi curat nu doar în sensul în care înțelege lumea curăția, adică absența senzualității sau a poftei, ci a fi sincer și corect în ce privește scopurile ascunse și motivele sufletului, a fi umil, fără interese egoiste, asemenea unui copil.
Numai cei care se aseamănă se pot aprecia reciproc. Dacă nu acceptăm în propria viață principiul iubirii care se jertfește, nu Îl putem cunoaște pe Dumnezeu, deoarece este tocmai principiul caracterului Său. Inima înșelată de Satana Îl consideră pe Dumnezeu ca fiind un tiran, o ființă lipsită de înțelegere, severă și neînduplecată; trăsăturile egoiste ale naturii umane și chiar ale lui Satana însuși Îi sunt atribuite Creatorului iubitor. „Ți-ai închipuit că Eu sunt ca tine”, spune El, „dar te voi mustra și îți voi pune totul sub ochi!” (Psalmii 50:21). Faptele providenței lui Dumnezeu sunt interpretate ca fiind expresia unei naturi arbitrare și răzbunătoare. Tot așa este și în privința Bibliei – tezaurul bogățiilor harului Său. Adevărurile ei sunt înalte cât cerul și cuprind veșnicia, și totuși slava lor rămâne neobservată. Pentru o mare parte a omenirii, Hristos Însuși este „ca un Lăstar care iese dintr-un pământ uscat”, iar oamenii nu văd în El „nicio frumusețe” care să-i facă să Îl dorească (Isaia 53:2). Când a trăit printre oameni, Hristos era manifestarea lui Dumnezeu în natura umană, dar cărturarii și fariseii au declarat despre El: „Nu zicem noi bine că ești samaritean și că ai drac?” (Ioan 8:48). Chiar și ucenicii Lui erau atât de orbiți de egoismul inimii lor, încât cu greu reușeau să Îl înțeleagă pe Acela care venise pentru a-L descoperi pe Dumnezeu. De aceea, Isus a trăit printre oameni singur și neînțeles. Numai Cerul Îl înțelegea pe deplin.
Când Domnul Hristos va veni în slavă, cei nelegiuiți nu vor putea suporta să-L privească. Lumina prezenței Sale este viață pentru cei ce Îl iubesc, dar pentru cei necredincioși înseamnă moarte. Pentru ei, așteptarea venirii Sale este „doar o așteptare înfricoșată a judecății și văpaia unui foc care va mistui pe cei răzvrătiți” (Evrei 10:27). Când Se va arăta Domnul Isus, ei se vor ruga la munți să-i ascundă de fața Aceluia care a murit pentru a-i răscumpăra.
Dar pentru inimile care au devenit curate prin locuirea Duhului Sfânt, situația este cu totul diferită. Ele Îl pot cunoaște pe Dumnezeu. Când i-a fost descoperită slava Domnului, Moise a fost ascuns în crăpătura unei stânci; când suntem ascunși în Hristos, noi vedem iubirea lui Dumnezeu.
„Cine iubește curăția inimii și are bunăvoința pe buze este prieten cu împăratul” (Proverbele 22:11). Noi Îl vedem pe Dumnezeu aici și acum, prin credință. Discernem bunătatea și mila Lui în manifestările providenței Sale, în experiența noastră de zi cu zi. Noi Îl recunoaștem în caracterul Fiului Său. Duhul Sfânt ne ajută să înțelegem și să acceptăm în inima noastră adevărul cu privire la Dumnezeu și la Acela pe care L-a trimis El. Cei cu inima curată Îl văd pe Dumnezeu din perspectiva unei relații noi și inspiratoare, pline de simpatie, deoarece Îl privesc ca fiind Răscumpărătorul lor și, înțelegând curăția și iubirea caracterului Său, ei doresc cu ardoare să reflecte chipul Său. Ei Îl văd ca pe un Tată plin de dorul de a-Și îmbrățișa fiul care se pocăiește, și inima lor se umple cu o bucurie de nedescris și cu slavă.
Cei cu inima curată observă prezența Creatorului în toate lucrările brațului Său puternic, în frumusețea pe care o cuprinde universul. Iar în Cuvântul Său scris, ei înțeleg și mai clar revelația harului Său, bunătatea și mila Sa. Adevăruri care par ascunse pentru cei înțelepți le sunt descoperite pruncilor. Frumusețea și valoarea adevărului rămân neobservate de oamenii înțelepți în lucrurile lumești, dar le sunt dezvăluite fără încetare acelora care au o dorință sinceră și încrezătoare de a cunoaște și de a îndeplini voia lui Dumnezeu. Când devenim părtași ai naturii divine, noi descoperim adevărul și îl înțelegem.
Deși se află încă în această lume, cei cu inima curată trăiesc ca și când s-ar afla în prezența vizibilă a lui Dumnezeu. Iar pe Noul Pământ, ei Îl vor vedea față în față, așa cum Îl vedea Adam când vorbea și umbla cu Dumnezeu în Eden. „Acum, vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos, dar atunci, vom vedea față în față” (1 Corinteni 13:12).
Ferice de cei împăciuitori, căci ei vor fi chemați fii ai lui Dumnezeu!
Matei 5:9
Hristos este „Domnul păcii” (Isaia 9:6), iar misiunea Lui este aceea de a instaura iarăși, pe pământ și în cer, pacea pe care a tulburat-o păcatul. „Deci, fiindcă suntem socotiți neprihăniți prin credință, avem pace cu Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Hristos” (Romani 5:1). Oricine consimte să renunțe la păcat și își deschide inima în fața iubirii lui Hristos devine părtaș la pacea cerească.
Acesta este singurul fundament al păcii. Harul Domnului Hristos primit în inimă risipește spiritul vrăjmășiei; el cucerește întotdeauna sufletul și îl umple cu iubire. Cel care s-a împăcat cu Dumnezeu și cu semenii nu poate fi nefericit. În inima lui nu va exista niciodată invidie, iar bănuielile rele nu își vor găsi locul. În inimile împovărate și istovite de lupta pentru existență, duhul păcii se va așterne ca roua.
Urmașii Domnului Hristos sunt trimiși în lume cu o solie a păcii. Orice credincios care le împărtășește altora iubirea lui Hristos, prin influența liniștită și naturală a vieții sale sfinte, este un împăciuitor. De asemenea, împăciuitor este oricine conduce pe altcineva, prin cuvinte sau fapte, să renunțe la păcat și să-și consacre inima lui Dumnezeu.
„Ferice de cei împăciuitori, căci ei vor fi chemați fii ai lui Dumnezeu!” Spiritul păcii este dovada legăturii lor cu Cerul. În jurul lor se răspândește atmosfera liniștită a prezenței lui Hristos. Prin influența și prin caracterul lor plăcut, lumea descoperă că ei sunt copii ai lui Dumnezeu. Oamenii observă comportamentul lor și știu că ei au fost cu Isus. „Oricine iubește este născut din Dumnezeu.” „Dacă n-are cineva Duhul lui Hristos, nu este al Lui.” „Căci toți cei ce sunt călăuziți de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu” (Romani 8:9,14).
„Rămășița lui Iacov va fi în mijlocul multor popoare, ca o rouă care vine de la Domnul, ca ploaia măruntă pe iarbă, care nu se bizuie pe nimeni și nu atârnă de copiii oamenilor” (Mica 5:7).
Ferice de cei prigoniți din pricina neprihănirii, căci a lor este Împărăția cerurilor!
Matei 5:10
Domnul Isus nu le oferă urmașilor Săi speranța de a câștiga slava și bogățiile pământești; El nu le promite că vor trăi o viață ușoară, dar le acordă privilegiul de a umbla alături de Domnul lor pe calea renunțării la sine și a ocării, deoarece lumea nu-i înțelege și nu-i apreciază.
Răscumpărătorul lumii decăzute S-a confruntat cu împotrivire din partea tuturor vrăjmașilor lui Dumnezeu și ai omului. Atât oamenii, cât și îngerii răi s-au unit într-o confederație nemiloasă pentru a lupta contra Domnului păcii. Deși fiecare cuvânt și fiecare faptă a Sa erau o expresie a compasiunii divine, faptul că El nu Se asemăna cu lumea genera cea mai înverșunată împotrivire din partea acesteia. Pentru că nu a îngăduit nicio manifestare a pasiunilor rele din firea umană, Domnul a stârnit cea mai cruntă opoziție și vrăjmășie. Tot așa se va întâmpla cu toți cei care vor trăi cu evlavie în Hristos Isus. Între neprihănire și păcat, între dragoste și ură, între adevăr și falsitate există un conflict ireconciliabil. Când cineva prezintă dragostea lui Hristos și frumusețea sfințeniei Sale, supușii lui Satana sunt alungați, iar prințul răului este hotărât să opună rezistență. Toți cei care sunt inspirați de Duhul lui Hristos se vor confrunta cu persecuția și cu disprețul. Caracterul persecuției se modifică odată cu trecerea timpului, dar principiul ei – spiritul care o animă – este același care a provocat uciderea celor aleși de Domnul încă din zilele lui Abel.
Când caută să ajungă în armonie cu Dumnezeu, oamenii constată că vrăjmășia împotriva crucii lui Hristos nu a încetat. Domniile și stăpânirile spiritelor nelegiuite din locurile nevăzute sunt gata de luptă împotriva tuturor acelora care doresc să respecte Legea cerului. Așadar, în loc să se întristeze din cauza persecuției, ucenicii lui Hristos ar trebui să se bucure, deoarece persecuția constituie o dovadă că merg pe urmele Domnului lor.
Domnul nu l-a asigurat pe poporul Său că va fi scutit de ispite și de încercări, în schimb i-a făgăduit ceva mult mai bun. Domnul a zis: „Puterea ta să țină cât zilele tale!” (Deuteronomul 33:25). „Harul Meu îți este de ajuns, căci puterea Mea, în slăbiciune, este făcută desăvârșită” (2 Corinteni 12:9). Dacă veți fi nevoiți să treceți prin cuptorul aprins al suferinței pentru cauza lui Isus, El va fi alături de voi așa cum a fost alături de cei trei credincioși din Babilon. Cei care Îl iubesc pe Răscumpărătorul lor se vor bucura de fiecare ocazie de a fi părtași ai umilinței și ai ocării pe care le-a suferit El. Iubirea față de Domnul lor îi va face să considere că suferința pentru cauza Lui este o experiență plăcută.
Satana i-a persecutat pe credincioșii lui Dumnezeu în toate timpurile. El i-a torturat și i-a dus la moarte, dar, murind, ei au devenit biruitori. Prin credința lor statornică, ei au dovedit că există Unul mai puternic decât Satana. Chiar dacă Satana a fost în stare să-i tortureze și să le nimicească trupul, totuși nu a fost capabil să se atingă de viața lor spirituală, care era ascunsă cu Hristos în Dumnezeu. El a fost în stare să-i închidă între zidurile închisorii, dar nu a putut să le încătușeze mintea. Ei au văzut slava care se afla dincolo de întuneric și au declarat: „Eu socotesc că suferințele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare, care are să fie descoperită față de noi” (Romani 8:18). „Căci întristările noastre ușoare de o clipă lucrează pentru noi tot mai mult o greutate veșnică de slavă” (2 Corinteni 4:17).
În mijlocul încercărilor și al persecuțiilor, cei aleși manifestă slava lui Dumnezeu – caracterul Său. Biserica lui Dumnezeu, urâtă și persecutată de lume, este educată și disciplinată în școala lui Hristos. Credincioșii merg pe căile înguste ale vieții; ei sunt purificați în focul suferinței. Ei Îl urmează pe Domnul Hristos, trecând prin conflicte dureroase; suportă cu răbdare renunțarea la sine și trec prin dezamăgiri amare; dar această experiență dureroasă îi face să înțeleagă caracterul blestemat și vinovat al păcatului și să simtă repulsie față de el. Pentru că sunt părtași ai suferințelor lui Hristos, ei vor fi părtași ai slavei Sale. Profetului i s-a descoperit în viziune sfântă triumful poporului lui Dumnezeu. El spune: „Și am văzut ca o mare de sticlă amestecată cu foc, și pe marea de sticlă (…) stăteau biruitorii fiarei (…). Ei cântau cântarea lui Moise, robul lui Dumnezeu, și cântarea Mielului. Și ziceau: «Mari și minunate sunt lucrările Tale, Doamne, Dumnezeule atotputernic! Drepte și adevărate sunt căile Tale, Împărate al neamurilor!»” „Aceștia vin din necazul cel mare, ei și-au spălat hainele și le-au albit în sângele Mielului. Pentru aceasta stau ei înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu și-I slujesc zi și noapte în Templul Lui. Cel ce șade pe scaunul de domnie Își va întinde peste ei cortul Lui” (Apocalipsa 15:2,3; 7:14,15).
Ferice va fi de voi când, din pricina Mea, oamenii vă vor ocărî…
Matei 5:11
Chiar de la căderea lui, Satana s-a folosit de înșelăciune. El a răspândit o concepție greșită despre caracterul lui Dumnezeu și tot așa îi prezintă și pe copiii lui Dumnezeu. Psalmistul spune: „Ocările celor ce Te ocărăsc pe Tine cad asupra mea” (Psalmii 69:9). În același fel, ocările adresate lui Hristos cad asupra ucenicilor Săi.
Nicio ființă omenească nu a fost interpretată atât de tendențios și despre niciun om nu s-au spus lucruri neadevărate cu o cruzime atât de mare ca despre Fiul Omului. El a fost batjocorit din cauza ascultării Sale fidele de principiile Legii sfinte a lui Dumnezeu. Oamenii L-au urât fără motiv. Cu toate acestea, Domnul a rămas liniștit și calm în fața vrăjmașilor Lui, declarând că ocara este o parte a moștenirii creștinului și i-a învățat pe urmașii Săi cum să înfrunte săgețile răutății, îndemnându-i să nu se descurajeze când sunt persecutați.
Deși pot înnegri reputația, vorbele neadevărate nu pot păta caracterul. Acesta se află în paza lui Dumnezeu. Atâta timp cât nu suntem de acord cu păcatul, nicio putere, fie satanică, fie omenească, nu este capabilă să ne păteze sufletul. Omul a cărui inimă stă neclintită de partea lui Dumnezeu rămâne același atât în încercările cele mai dureroase și în circumstanțele cele mai descurajatoare, cât și atunci când prosperă, iar lumina și favoarea lui Dumnezeu par să se reverse asupra lui. Cuvintele lui, motivele lui, acțiunile lui pot fi interpretate tendențios și falsificate, dar el nu ia în considerare faptul acesta, deoarece are în vedere scopuri mai înalte. Asemenea lui Moise, el suportă cu răbdare „ca și cum ar fi văzut pe Cel ce este nevăzut” (Evrei 11:27); privind „nu la lucrurile care se văd, ci la cele ce nu se văd” (2 Corinteni 4:18).
Domnul Hristos cunoaște foarte bine toate acele lucruri înțelese greșit și reprezentate în mod fals de oameni. Oricât de disprețuiți sau de calomniați ar fi, copiii Lui își pot permite să aștepte cu calm, răbdare și încredere, pentru că nu există nimic ascuns care nu va fi descoperit, iar cei care Îl onorează pe Dumnezeu vor fi onorați de El înaintea oamenilor și a îngerilor.
Isus a zis: „Când oamenii vă vor ocărî, vă vor prigoni (…), bucurați-vă și veseliți-vă!” Apoi, El a îndreptat atenția ascultătorilor Săi spre profeții din trecut, care au vorbit în Numele Domnului, recomandându-i ca fiind „o pildă de suferință și de răbdare” (Iacov 5:10). Abel, primul credincios dintre copiii lui Adam, a murit ca martir. Enoh a umblat cu Dumnezeu, iar lumea nu l-a prețuit. Noe a fost batjocorit, spunându-se despre el că este un fanatic și un alarmist. „Alții au suferit batjocuri, bătăi, lanțuri și închisoare.” „Unii, ca să dobândească o înviere mai bună, n-au vrut să primească izbăvirea care li se dădea și au fost chinuiți” (Evrei 11:36,35).
Solii aleși ai lui Dumnezeu au fost batjocoriți și persecutați de-a lungul tuturor timpurilor, și totuși, prin suferința lor, cunoașterea de Dumnezeu s-a răspândit până la mari depărtări. Fiecare ucenic al lui Hristos trebuie să-și ocupe locul în această lucrare și să contribuie la progresul ei, conștient fiind că orice ar face vrăjmașii lui nu va fi împotriva adevărului, ci mai degrabă în favoarea acestuia. Dumnezeu intenționează ca adevărul să ajungă în centrul atenției, tocmai prin faptul că este sfidat, devenind subiect de examinare și dezbatere. Fiecare controversă, fiecare respingere, fiecare efort de a restrânge libertatea de conștiință constituie un mijloc folosit de Dumnezeu pentru a stârni interesul unor oameni care, în alte condiții, ar rămâne indiferenți.
Cât de adesea s-a văzut acest rezultat în istoria solilor lui Dumnezeu! Când, instigați de Sinedriu, oamenii l-au ucis cu pietre pe nobilul și elocventul Ștefan, cauza Evangheliei nu a suferit nicio pierdere. Lumina cerului care a strălucit pe chipul lui Ștefan și mila divină care s-a simțit în rugăciunea rostită de el în clipa morții au fost ca o săgeată ascuțită a convingerii, străpungând inima lui Saul, acel membru fanatic al Sinedriului care stătea deoparte și privea. Iar Saul, fariseul persecutor, a devenit vasul ales, apostolul chemat de Dumnezeu să vestească Numele lui Hristos înaintea neamurilor, a regilor și a copiilor lui Israel. Mult timp după aceea, Pavel, înaintat în vârstă, scria din locul în care era închis, în Roma: „Unii, este adevărat, propovăduiesc pe Hristos din pizmă și din duh de ceartă, dar alții, din bunăvoință (…), nu cu gând curat, ci ca să mai adauge un necaz la lanțurile mele. Ce ne pasă? Oricum: fie de ochii lumii, fie din toată inima, Hristos este propovăduit” (Filipeni 1:15-18). Prin evenimentele legate de întemnițarea lui Pavel, Evanghelia s-a răspândit pretutindeni și au fost câștigate inimi pentru Hristos, chiar și printre demnitarii din palatul cezarului. Sămânța „care nu poate putrezi” a Cuvântului lui Dumnezeu, „care este viu și care rămâne în veac” (1 Petru 1:23), este semănată în inima oamenilor, chiar prin eforturile lui Satana de a o distruge. Prin ocara și persecuția suferite de copiii Săi, Numele lui Hristos este mărit și sufletele sunt salvate.
Mare este în ceruri răsplata celor care sunt martorii lui Hristos în mijlocul persecuției și al batjocurii. În timp ce oamenii caută binele pământesc, Domnul Isus le îndreaptă atenția spre o răsplată cerească. Dar El nu plasează totul într-o viață viitoare; răsplata începe aici. În vremurile străvechi, Domnul i S-a arătat lui Avraam și i-a spus: „Eu sunt scutul tău și răsplata ta cea foarte mare” (Geneza 15:1). Aceasta este răsplata tuturor celor care Îl urmează pe Hristos. Dumnezeu Emanuel – Cel „în care sunt ascunse toate comorile înțelepciunii și ale științei”, în care „locuiește trupește toată plinătatea Dumnezeirii” (Coloseni 2:3,9) – ne oferă privilegiul de a stabili o relație plină de iubire cu El, de a-L cunoaște, de a-L avea, de a primi atributele Lui, pe măsură ce inima noastră se deschide; posibilitatea de a cunoaște iubirea și puterea Lui, de a deține bogățiile de necuprins ale lui Hristos, de a înțelege tot mai mult „care sunt lărgimea, lungimea, adâncimea și înălțimea; și să cunoașteți dragostea lui Hristos, care întrece orice cunoștință, ca să ajungeți plini de toată plinătatea lui Dumnezeu” (Efeseni 3:18,19) – „«aceasta este moștenirea robilor Domnului, așa este mântuirea care le vine de la Mine», zice Domnul” (Isaia 54:17).
Aceasta a fost bucuria care a umplut inima lui Pavel și a lui Sila în închisoarea din Filipi, când s-au rugat și au cântat spre lauda lui Dumnezeu. Domnul Hristos era acolo, alături de ei, iar lumina prezenței Sale străbătea întunericul, aducând slava curților cerești. Apostolul Pavel scria din Roma, neluând în considerare lanțurile sale, deoarece văzuse răspândirea Evangheliei: „Eu mă bucur de lucrul acesta și mă voi bucura” (Filipeni 1:18). Iar cuvintele rostite de Domnul Hristos pe Munte își găsesc ecoul în mesajul adresat de Pavel bisericii persecutate din Filipi: „Dar bine ați făcut că ați luat parte la strâmtorarea mea” (Filipeni 4:14).
Voi sunteți sarea pământului.
Matei 5:13
Sarea este prețuită datorită proprietăților ei de conservare, iar când îi numește pe copiii Lui „sarea pământului”, Dumnezeu dorește să-i învețe că scopul pentru care le-a dăruit harul Său este ca ei să poată sluji pentru mântuirea altora. Intenția lui Dumnezeu în alegerea unui popor dintre toate popoarele lumii nu a fost doar aceea de a-i adopta ca fii și fiice ale Sale, ci pentru ca prin ei lumea să poată primi harul care aduce mântuirea (Tit 2:11). Dumnezeu nu l-a ales pe Avraam doar pentru a fi prietenul Lui special, ci pentru ca prin el să fie transmise mai departe privilegiile pe care El dorea să le reverse asupra tuturor națiunilor. Înainte de crucificare, în ultima rugăciune făcută împreună cu ucenicii Săi, Isus a spus: „Și Eu Însumi Mă sfințesc pentru ei, ca și ei să fie sfințiți prin adevăr” (Ioan 17:19). În același fel, creștinii care sunt curățați prin adevăr vor avea calități mântuitoare care împiedică degradarea morală a lumii.
Pentru a conserva, sarea trebuie să se amestece cu materia în care este adăugată, să pătrundă și să o impregneze. Tot astfel, prin asocierea cu alții și prin relațiile personale, oamenii vin în legătură cu puterea mântuitoare a Evangheliei. Ei nu sunt mântuiți în masă, ci fiecare, individual. Influența personală este o putere, de aceea trebuie să ne apropiem de cei cărora dorim să le facem bine.
Gustul sării reprezintă puterea de viață a creștinului – este iubirea lui Isus în inimă, neprihănirea lui Hristos care inundă viața. Iubirea lui Hristos se răspândește rapid și exercită o influență puternică. Dacă locuiește în noi, ea se manifestă în relația cu semenii noștri, într-o manieră vizibilă. Pe măsură ce ne apropiem de ei, inima lor este încălzită de interesul și dragostea noastră neegoistă. Credincioșii sinceri răspândesc în jur o energie plină de viață, care pătrunde în sufletul celor pentru care lucrează și le conferă o nouă putere morală. Nu puterea omului, ci puterea Duhului Sfânt este cea care realizează lucrarea transformatoare.
Domnul Isus a adăugat avertizarea solemnă: „Dar, dacă sarea își pierde gustul, prin ce își va căpăta iarăși puterea de a săra? Atunci nu mai este bună la nimic, decât să fie lepădată afară și călcată în picioare de oameni.” În timp ce ascultau cuvintele Domnului Hristos, oamenii puteau vedea sarea albă sclipind pe drumuri, unde fusese aruncată, deoarece își pierduse gustul și era nefolositoare. Această sare fără gust constituia o bună reprezentare a stării spirituale a fariseilor și a efectului religiei lor asupra societății. Ea reprezintă viața oricărui om de la care s-a depărtat puterea harului lui Dumnezeu și a cărui credință s-a răcit, rămânând fără Hristos. Oricare ar fi declarațiile lui, un asemenea om este privit de semeni și de îngeri ca fiind lipsit de gust și neplăcut. Unora ca aceștia, Domnul Hristos le spune: „Știu faptele tale: că nu ești nici rece, nici în clocot. O, dacă ai fi rece sau în clocot!” (Apocalipsa 3:15)
Fără o credință vie în Hristos, ca Mântuitor personal, ne este imposibil să facem ca influența noastră să aibă efect într-o lume a scepticismului. Nu le putem oferi altora ce nu avem. Noi exercităm o influență pentru binecuvântarea și înnobilarea omenirii numai în măsura în care suntem consacrați lui Hristos. Dacă în viața noastră nu există o slujire reală, o iubire sinceră și o experiență adevărată, înseamnă că ne lipsește capacitatea de a-i ajuta pe alții – pentru că legătura cu Cerul s-a rupt, nu mai exercităm nicio influență aducătoare de viață, asemenea lui Hristos. Dacă Duhul Sfânt nu ne poate folosi ca mijlocitori, prin care să vestească lumii adevărul, așa cum este el în Hristos, noi suntem ca sarea care și-a pierdut gustul și este lipsită de orice valoare. Prin faptul că ne lipsește harul lui Hristos, noi dovedim lumii că adevărul pe care pretindem că îl credem nu are nicio putere sfințitoare și, astfel, anulăm orice efect al Cuvântului lui Dumnezeu în sfera noastră de influență. „Chiar dacă aș vorbi în limbi omenești și îngerești, și n-aș avea dragoste, sunt o aramă sunătoare sau un chimval zângănitor. Și chiar dacă aș avea darul prorociei și aș cunoaște toate tainele și toată știința, chiar dacă aș avea toată credința, așa încât să mut și munții, și n-aș avea dragoste, nu sunt nimic. Și chiar dacă mi-aș împărți toată averea pentru hrana săracilor, chiar dacă mi-aș da trupul să fie ars, și n-aș avea dragoste, nu-mi folosește la nimic” (1 Corinteni 13:1-3).
Când umple inima, iubirea se revarsă asupra altora nu datorită favorurilor pe care le-ar putea primi de la ei, ci datorită faptului că este un principiu de viață. Ea schimbă caracterul, controlează impulsurile, suprimă spiritul de vrăjmășie și înnobilează sentimentele. Această iubire este tot atât de vastă ca și universul și este în armonie cu iubirea îngerilor slujitori. Dacă este cultivată în inimă, ea înmiresmează întreaga viață și își răspândește binecuvântarea asupra tuturor celor din jur. Iubirea și numai iubirea ne poate face să fim sarea pământului.
Voi sunteți lumina lumii.
Matei 5:14
Când îi învăța pe oameni, Domnul Isus făcea ca lecțiile Lui să fie interesante și să atragă atenția ascultătorilor, prezentând adesea ilustrații inspirate din natura înconjurătoare. Oamenii se adunaseră încă de dimineață. Soarele strălucitor, care se înălța din ce în ce mai sus pe cerul albastru, alunga umbrele așternute peste văile și defileurile înguste ale munților. Slava cerului oriental încă nu își pierduse strălucirea. Lumina soarelui inunda locul cu splendoarea ei; suprafața liniștită a lacului reflecta razele aurii și oglindea norii trandafirii ai dimineții. Pe fiecare mugur, pe fiecare floare și pe frunzele verzi sclipeau picăturile de rouă. Natura zâmbea sub binecuvântarea unei noi zile, iar păsările cântau plăcut în frunzișul pomilor. Mântuitorul a privit mulțimea adunată în fața Lui, apoi răsăritul soarelui și le-a zis ucenicilor Săi: „Voi sunteți lumina lumii.” Așa cum soarele își împlinește menirea, împrăștiind umbrele nopții și trezind lumea la viață, tot așa urmașii lui Hristos trebuie să-și îndeplinească misiunea, răspândind lumina cerului peste cei care se află în întunericul greșelii și al păcatului.
În lumina sclipitoare a dimineții, orășelele și satele de pe colinele aflate în preajmă se vedeau limpede, dând un aspect atrăgător întregului tablou. Arătând spre acestea, Domnul Isus a spus: „O cetate așezată pe un munte nu poate să rămână ascunsă.” Și a adăugat: „Și oamenii n-aprind lumina ca s-o pună sub obroc, ci o pun în sfeșnic și luminează tuturor celor din casă” (Matei 5:15). Majoritatea celor care ascultau cuvintele lui Isus erau agricultori și pescari. Locuințele lor umile aveau doar o singură încăpere, în mijlocul căreia se afla un sfeșnic ce oferea lumină pentru toți cei din casă. „Tot așa”, a zis Isus, „să lumineze și lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune și să slăvească pe Tatăl vostru, care este în ceruri” (Matei 5:16).
Nicio altă lumină nu a strălucit și nu va străluci vreodată asupra omului căzut, în afara luminii care vine de la Hristos. Isus, Mântuitorul, este singura lumină care poate risipi întunericul unei lumi aflate sub influența păcatului. Despre Domnul Hristos este scris: „În El era viața, și viața era lumina oamenilor” (Ioan 1:4). Ucenicii puteau deveni purtători ai luminii numai primind viața Lui. Numai viața lui Hristos în suflet și iubirea Lui evidențiată în trăsăturile caracterului îi puteau face să fie lumina lumii.
În el însuși, omul nu deține nicio lumină proprie. Despărțiți de Hristos, suntem asemenea unei lumânări stinse, asemenea lunii ascunse de lumina soarelui. Noi nu deținem nici măcar o singură rază de lumină pe care să o răspândim în întunericul lumii. Dar, când ne întoarcem spre Soarele Neprihănirii, când intrăm în legătură cu Domnul Hristos, întregul suflet radiază de strălucirea prezenței divine.
Urmașii lui Hristos trebuie să fie mai mult decât o lumină printre oameni. Ei sunt lumina întregii lumi. Tuturor celor ce poartă Numele Lui, Domnul le spune: „Voi v-ați consacrat Mie, iar Eu v-am trimis în lume ca reprezentanți ai Mei.” Așa cum Tatăl L-a trimis pe Hristos în lume, tot astfel, declară El, „i-am trimis și Eu pe ei în lume” (Ioan 17:18). Așa cum Tatăl S-a descoperit prin Isus, tot așa Isus trebuie să Se descopere prin noi. Deși Mântuitorul nostru este Marele Izvor al luminii, nu uita, o, creștine, că El este descoperit prin oameni! Binecuvântările lui Dumnezeu sunt oferite prin oameni. Domnul a venit în mod personal în lume ca Fiu al omului. Unită cu natura divină, natura umană trebuie să intre într-o legătură nemijlocită cu tot ce aparține naturii umane. Biserica lui Hristos și fiecare ucenic al Domnului, în mod personal, constituie mijloacele rânduite de cer prin care Dumnezeu li Se descoperă oamenilor. Îngerii slavei așteaptă să transmită prin voi lumina și puterea cerului pentru cei care sunt gata să moară. Oare vor da greș oamenii aleși să îndeplinească această lucrare? O, lumea este privată în mod abuziv și într-o măsură atât de mare de influența Duhului Sfânt care i-a fost promis!
Dar Domnul Isus nu i-a îndemnat pe ucenici: „Străduiți-vă să faceți ca lumina voastră să strălucească.” El le-a spus: „Așa să lumineze lumina voastră.” Dacă Hristos locuiește în inimă, lumina prezenței Sale nu poate fi ascunsă. Dacă aceia care pretind a fi urmași ai lui Hristos nu sunt lumina lumii, aceasta se datorează faptului că puterea dătătoare de viață i-a părăsit; ei nu mai au nicio lumină de răspândit, pentru că nu au nicio legătură cu Sursa luminii.
În toate veacurile, „Duhul lui Hristos care era în ei” (1 Petru 1:11) i-a făcut pe adevărații copii ai lui Dumnezeu să fie o lumină pentru oamenii din generația lor. Iosif a fost o lumină pentru Egipt. Prin moralitatea lui impecabilă, prin bunăvoință și dragoste, el L-a reprezentat pe Domnul Hristos în mijlocul unei națiuni idolatre. Când s-au aflat pe drumul spre Țara Făgăduită, israeliții sinceri au fost o lumină pentru popoarele din jurul lor. Prin ei, Dumnezeu a fost descoperit lumii. Prin Daniel și tovarășii lui din Babilon, prin Mardoheu, în Persia, razele puternice ale luminii au strălucit în mijlocul întunericului din curțile regale. Tot astfel, ucenicii lui Hristos sunt așezați ca purtători de lumină pe calea spre cer; prin intermediul lor, harul, mila și bunătatea Tatălui sunt exprimate în mod vizibil pentru lumea învăluită în întunericul greșitei înțelegeri a lui Dumnezeu. Când văd faptele lor bune, cei din jur sunt determinați să-L slăvească pe Tatăl din cer, deoarece în acest fel este evidențiat în mod clar faptul că pe tronul universului există un Dumnezeu al cărui caracter este vrednic de laudă și demn de urmat ca exemplu. Iubirea divină, care radiază în inimă, și armonia creștină, manifestată în viață, sunt ca o scânteiere a strălucirii cerului dată oamenilor de pe pământ, ca să poată înțelege și să poată prețui frumusețea și desăvârșirea lui.
Astfel, oamenii sunt ajutați să creadă în „dragostea pe care o are Dumnezeu față de noi” (1 Ioan 4:16). Inimile care au fost cândva păcătoase și imorale sunt purificate și transformate pentru a fi prezentate „fără prihană și pline de bucurie înaintea slavei Sale” (Iuda 24).
Cuvintele Mântuitorului: „Voi sunteți lumina lumii” evidențiază faptul că El le-a încredințat urmașilor Săi o misiune mondială. În zilele lui Hristos, egoismul, mândria și prejudecata ridicaseră un zid înalt și puternic ce îi despărțea pe aceia cărora li se încredințase custodia scrierilor sfinte de toate celelalte popoare de pe pământ. Dar Mântuitorul a venit pentru a schimba această situație. Cuvintele pe care le auzeau oamenii de pe buzele Lui erau diferite de tot ce auziseră vreodată de la preoți sau de la rabini. Hristos a dărâmat orice zid de despărțire, a îndepărtat iubirea de sine și prejudecățile naționaliste care dezbină și a predicat iubirea față de toți membrii familiei omenești. El i-a înălțat pe oameni mai presus de cercul îngust al prejudecăților lor egoiste; a anulat toate granițele și deosebirile artificiale din interiorul societății. El nu a făcut nicio deosebire între cunoscuți și străini, prieteni și dușmani. Domnul ne-a învățat să considerăm orice suflet care are nevoie de ajutor ca fiind aproapele nostru și să privim lumea ca fiind domeniul nostru de activitate.
După cum razele soarelui străbat până în cele mai îndepărtate colțuri ale lumii, tot astfel Dumnezeu plănuiește ca lumina Evangheliei să ajungă la fiecare locuitor al pământului. Dacă biserica lui Hristos și-ar fi îndeplinit obiectivul avut în vedere de Domnul nostru, lumina ar fi strălucit peste toți cei care se află încă în întuneric, în ținutul morții și al umbrelor ei. În loc de a se grupa în comunități sociale închise, evitând astfel să-și asume responsabilitatea și să poarte crucea, membrii bisericii ar fi trebuit să se răspândească în toate țările, lăsând ca lumina lui Hristos să strălucească prin ei, lucrând asemenea Lui pentru mântuirea oamenilor. Dacă ar fi procedat în acest fel, „Evanghelia aceasta a Împărăției” ar fi fost dusă cu repeziciune în toată lumea.
Acesta este modul în care trebuie să fie îndeplinit planul lui Dumnezeu de a alege un popor care să fie al Său, începând cu Avraam, din câmpiile Mesopotamiei, și până la noi, cei de azi. El spune: „Voi face din tine un neam mare și te voi binecuvânta; … și vei fi o binecuvântare” (Geneza 12:2). Cuvintele rostite de Hristos în Predica de pe Munte au fost un ecou al declarațiilor profetului-evanghelist și ne sunt adresate nouă, celor care trăim în această ultimă generație: ,,Scoală-te, luminează-te! Căci lumina ta vine și slava Domnului răsare peste tine” (Isaia 60:1). Dacă în sufletul vostru răsare slava Domnului, dacă ați privit frumusețea Aceluia care este mai mare „peste zecile de mii” și a Aceluia „întru totul vrednic de iubit”, dacă în inima voastră a început să strălucească prezența slavei Sale, voi sunteți cei cărora le este adresat acest cuvânt al Domnului. Ați stat voi împreună cu Hristos pe Muntele Schimbării la Față? Jos, în câmpie, se află sufletele înrobite de Satana; ele așteaptă cuvântul credinței și al rugăciunii ca să le elibereze.
Nu trebuie doar să contemplăm slava lui Hristos, ci și să vorbim despre frumusețea caracterului Său. Isaia nu s-a mulțumit doar să privească slava lui Hristos, ci a vorbit despre El. Când David a început să mediteze la iubirea uimitoare a lui Dumnezeu, în inima lui s-a aprins un foc și a început să vorbească. El nu a putut să nu descrie ce a văzut și a simțit. Oare cel care poate înțelege, prin credință, planul minunat de răscumpărare, slava singurului Fiu al lui Dumnezeu, nu trebuie să mărturisească despre aceasta? Cine poate contempla iubirea de nedescris manifestată pe crucea de pe Golgota prin moartea lui Hristos, ca să nu pierim, ci să avem viața veșnică, cine poate înțelege toate acestea și să nu aibă cuvinte pentru a-și exprima admirația față de slava Mântuitorului?
„În locașul Lui, totul strigă: Slavă!” (Psalmii 29:9). Cântărețul plăcut al lui Israel L-a lăudat pe Domnul cu harfa, zicând: „Voi spune strălucirea slăvită a măreției Tale și voi cânta minunile Tale. Oamenii vor vorbi de puterea Ta cea înfricoșată și eu voi povesti mărimea Ta” (Psalmii 145:5,6).
Crucea de pe Golgota trebuie înălțată înaintea oamenilor pentru a le atrage atenția asupra ei și pentru a-i face să se gândească la ea. Atunci, toate capacitățile lor spirituale vor fi înzestrate cu o putere divină, care vine direct de la Dumnezeu. Toate energiile lor se vor concentra într-o lucrare sinceră pentru Domnul. Lucrătorii vor răspândi asupra lumii raze de lumină, ca niște facle vii care luminează pământul.
O, Domnul Hristos îl acceptă cu atâta bucurie și bunăvoință pe fiecare om care I se consacră! El unește natura umană cu natura divină pentru a o face capabilă să vestească în lume taina iubirii întrupate. Vorbiți despre această iubire, rugați-vă și cântați despre ea; proclamați pretutindeni solia slavei Sale și continuați să înaintați cu perseverență în regiuni tot mai îndepărtate.
Încercările suportate cu răbdare, binecuvântările primite cu recunoștință, ispitele învinse cu mult curaj, bunătatea, blândețea, mila și dragostea, manifestate în mod firesc, sunt lumini care strălucesc în caracter, în contrast cu întunericul inimii egoiste, în care lumina vieții nu a strălucit niciodată.