Luați seama să nu vă îndepliniți neprihănirea voastră înaintea oamenilor, ca să fiți văzuți de ei.
Matei 6:1
Cuvintele rostite de Domnul Hristos pe munte erau o expresie a învățăturii nerostite, care se reflecta în însăși viața Sa, dar pe care oamenii nu reușiseră să o înțeleagă. Ei nu puteau pricepe de ce El, în ciuda faptului că avea o putere atât de mare, neglijase să o folosească pentru a obține ceea ce credeau ei că ar fi cel mai bine. Atitudinea, motivele și metodele lor erau opusul celor pe care le avea El. Deși pretindeau că sunt foarte zeloși în a apăra onoarea Legii, adevăratul obiectiv pe care îl urmăreau era glorificarea de sine, iar Domnul Hristos dorea să-i ajute să priceapă clar că omul care se iubește pe sine este un călcător al Legii.
Totuși principiile împărtășite de farisei sunt caracteristice omenirii în toate veacurile. Spiritul fariseismului este spiritul naturii umane și, deși Mântuitorul a arătat contrastul dintre spiritul și metodele Lui și cele ale rabinilor din vremea Sa, învățătura Lui este la fel de valabilă pentru oamenii din toate timpurile.
În zilele lui Hristos, fariseii se străduiau fără încetare să câștige favoarea Cerului, cu scopul de a-și asigura onoarea și prosperitatea pământească, pe care ei le considerau ca fiind răsplata virtuții. Ei îndeplineau actele de binefacere în văzul oamenilor, pentru a atrage atenția asupra lor și pentru a-și câștiga o reputație de sfințenie. Domnul Isus a criticat în mod categoric intenția lor de a-i impresiona pe alții, declarând că Dumnezeu nu recunoaște o asemenea slujire și că laudele și admirația oamenilor, pe care le doreau ei cu atâta ardoare, constituiau singura răsplată pe care o vor primi vreodată.
„Când faci milostenie”, a zis Isus, „să nu știe stânga ta ce face dreapta, pentru ca milostenia ta să fie făcută în ascuns, și Tatăl tău, care vede în ascuns, îți va răsplăti.”
Prin aceste cuvinte, Domnul nu a declarat că faptele de binefacere trebuie ținute secret. Apostolul Pavel, scriind sub inspirația Duhului Sfânt, nu a ascuns sacrificiul generos al creștinilor macedoneni, ci a vorbit despre bunătatea pe care le-a dăruit-o Hristos, prin care îi influențau și pe alții să împărtășească același spirit. În același sens, el îi scria bisericii din Corint, spunând: „Râvna voastră a îmbărbătat pe foarte mulți dintre ei” (2 Corinteni 9:2).
Chiar Domnul Hristos explică în mod clar declarația făcută, spunând că faptele de binefacere nu trebuie să aibă scopul de a obține lauda și cinstea din partea oamenilor. Adevărata evlavie nu ne îndeamnă niciodată la efortul de a face paradă. Cei cărora le face plăcere să fie lăudați și caută să fie flatați sunt creștini doar cu numele.
Urmașii lui Hristos nu îndeplinesc fapte bune pentru gloria personală, ci pentru slava Aceluia, prin puterea și harul căruia au reușit să le facă. Orice faptă bună este făcută numai prin puterea Duhului Sfânt, iar Duhul nu este dat pentru glorificarea celui ce L-a primit, ci pentru proslăvirea Celui care L-a dat. Când lumina lui Hristos strălucește în suflet, buzele vor fi pline de laudă și de mulțumire la adresa lui Dumnezeu. Rugăciunea, îndeplinirea datoriei, bunăvoința și renunțarea la sine nu vor mai constitui niște subiecte de meditație sau de conversație. Eul va fi ascuns, iar Isus Hristos Se va arăta ca fiind totul în toate.
Trebuie să dăruim cu sinceritate, nu pentru a face paradă de faptele noastre bune, ci pentru că ne este milă de cei suferinzi și îi iubim. Cerul prețuiește sinceritatea intenției și adevărata bunătate a inimii. Iubirea sinceră, devotamentul și dedicarea totală sunt considerate de Dumnezeu mai prețioase decât aurul din Ofir.
Nu trebuie să ne gândim la răsplată, ci la actul slujirii; cu toate acestea, bunătatea manifestată în acest spirit nu va rămâne nerăsplătită. „Tatăl tău, care vede în ascuns, îți va răsplăti.” Deși este adevărat că marea răsplată, în care sunt cuprinse toate celelalte, este Însuși Dumnezeu, cel credincios Îl primește și se bucură de El numai în măsura în care devine asemenea Lui în caracter. Numai cei care se aseamănă se pot prețui reciproc. Când ne consacrăm lui Dumnezeu ca să slujim nevoilor omenirii, El ni Se dăruiește pe Sine.
Nimeni nu poate face ca inima și viața lui să devină un mijloc prin care să se poată revărsa înspre alții șuvoiul de binecuvântare a lui Dumnezeu, fără ca el însuși să nu beneficieze de o răsplătire bogată. Dealurile și câmpiile nu suferă nicio pierdere prin faptul că îi fac loc râului de munte să ajungă la mare. Ceea ce dăruiesc le este răsplătit însutit. Deoarece torentul care se rostogolește zgomotos în vadul lui lasă în urmă darul fertilității și al abundenței. Iarba de pe malurile lui este de un verde mai proaspăt, copacii au un frunziș mai bogat, florile sunt mai vioaie. Când căldura toridă a verii face ca pământul să fie uscat și sterp, cursul râului este marcat de un culoar de verdeață, iar câmpia care și-a deschis inima ca să poarte comoara de apă a muntelui înspre mare este înveșmântată în prospețime și frumusețe, ca o mărturie despre recompensa pe care harul lui Dumnezeu le-o oferă tuturor celor ce se dăruiesc pe ei înșiși pentru a fi mijlocul prin care se revarsă spre lume acest har.
Aceasta este binecuvântarea celor care își arată mila față de cei săraci. Profetul Isaia spune: „Împarte-ți pâinea cu cel flămând și adu în casa ta pe nenorociții fără adăpost; dacă vezi pe un om gol, acoperă-l și nu întoarce spatele semenului tău. Atunci lumina ta va răsări ca zorile și vindecarea ta va încolți repede… Domnul te va călăuzi neîncetat, îți va sătura sufletul chiar în locuri fără apă…; vei fi ca o grădină bine udată, ca un izvor ale cărui ape nu seacă” (Isaia 58:7-11).
Lucrarea de binefacere este binecuvântată de două ori. În timp ce îi binecuvântează pe alții, cel care le dăruiește nevoiașilor este binecuvântat el însuși într-o măsură chiar și mai mare. Harul lui Hristos dezvoltă în caracterul lui trăsături opuse egoismului – trăsături care îi vor desăvârși, îi vor înnobila și îi vor îmbogăți viața. Faptele de bunătate, săvârșite în taină, vor uni inimile și le vor atrage tot mai aproape de inima lui Hristos, din care izvorăște fiecare impuls generos și neegoist. Micile atenții, gesturile de iubire și sacrificiul de sine, care se manifestă în viață tot atât de liniștit ca parfumul unei flori, nu sunt o parte neînsemnată a binecuvântării și a fericirii vieții. Iar în final, se va vedea că renunțarea la sine pentru binele și fericirea altora, oricât de umilă și neapreciată ar fi aici, pe pământ, este recunoscută de Cer ca fiind o dovadă a legăturii noastre cu Regele slavei, care a fost bogat, și totuși S-a făcut sărac pentru noi.
Chiar dacă faptele de bunătate sunt făcute în taină, rezultatul acestora în caracterul celui care le îndeplinește nu poate fi ascuns. Dacă lucrăm cu o dedicare totală ca niște urmași ai lui Hristos, vom fi aduși într-o părtășie mai strânsă cu Dumnezeu, iar influența Duhului lui Dumnezeu asupra inimii noastre va scoate la iveală armoniile sacre ale sufletului, ca răspuns la atingerea divină.
Cel ce le dă talente mai multe acelora care și-au dezvoltat în mod înțelept darurile încredințate lor apreciază cu mulțumire slujirea copiilor Săi, care cred în Cel Preaiubit, prin harul și puterea căruia au îndeplinit toate lucrurile. Cei care au căutat să-și formeze un caracter creștin desăvârșit, folosindu-și capacitățile pentru a face fapte bune, vor culege în lumea viitoare ce au semănat în lumea aceasta. Lucrarea începută pe pământ își va atinge scopul final în acea viață mai sfântă și mai nobilă, care va continua de-a lungul veșniciei.
Când vă rugați, să nu fiți ca fățarnicii.
Matei 6:5
Fariseii stabiliseră anumite ore pentru rugăciune, dar se întâmpla adesea ca ei să fie departe de casă la timpul hotărât. În aceste situații, ei se opreau oriunde ar fi fost, indiferent dacă erau pe stradă sau într-o piață, în mijlocul unei mulțimi de oameni grăbiți, și își repetau acolo, cu voce tare, rugăciunile lor ceremoniale. O asemenea închinare adusă numai pentru glorificarea de sine a determinat o mustrare necruțătoare din partea lui Isus. Cu toate acestea, Domnul nu a dezaprobat rugăciunea în public, deoarece El Însuși S-a rugat atât în prezența ucenicilor Săi, cât și în prezența mulțimii. Dar Isus voia să spună că rugăciunea particulară nu trebuie făcută în public. Rugăciunile noastre, rostite în momentele de devoțiune tainică, trebuie să fie auzite numai de Dumnezeu. Nicio ureche curioasă nu trebuie să primească povara acestui gen de cereri.
„Când te rogi, intră în odăița ta.” Pentru rugăciunea tainică este necesar să avem un loc special. Domnul Isus avea locuri alese pentru comuniunea cu Dumnezeu, iar noi trebuie să procedăm în același fel. Adesea, trebuie să ne retragem într-un loc anume, oricât de umil ar fi, unde să putem fi singuri cu Dumnezeu.
„Roagă-te Tatălui tău care este în ascuns.” Când ne rugăm în Numele lui Isus, putem veni în prezența lui Dumnezeu cu încrederea unui copil. Nu avem nevoie de niciun mijlocitor omenesc. Prin Domnul Isus, ne putem deschide inima înaintea lui Dumnezeu ca înaintea unei persoane care ne cunoaște și ne iubește.
În locul tainic al rugăciunii, unde ne poate vedea și auzi doar Dumnezeu, putem să-I destăinuim Părintelui îndurării și al înțelegerii infinite cele mai tainice dorințe și năzuințe ale noastre, iar în liniștea și în tăcerea sufletului, acel glas care nu zăbovește niciodată să răspundă strigătului nevoii omenești îi va vorbi inimii noastre.
„Domnul este plin de milă și de îndurare” (Iacov 5:11). Cu o iubire neobosită, El așteaptă să audă mărturisirile celor greșiți care I s-au împotrivit și să accepte pocăința lor. Domnul așteaptă să vadă un semn de mulțumire din partea noastră, așa cum așteaptă o mamă să vadă zâmbetul de recunoaștere al copilului ei drag. El ar dori să ne facă să înțelegem cât de arzător este dorul inimii Lui pentru noi. Domnul ne invită să aducem încercările noastre în atenția compasiunii și înțelegerii Sale, să încredințăm necazurile noastre iubirii Sale, să primim vindecarea Sa pentru rănile noastre și puterea Sa pentru slăbiciunea noastră și să lăsăm ca prezența Lui să umple golul din inima noastră. Niciun om care a venit la El nu a fost dezamăgit vreodată. „Când îți întorci privirile spre El, te luminezi de bucurie și nu ți se umple fața de rușine” (Psalmii 34:5).
Cei care Îl caută pe Dumnezeu în locul lor tainic pentru a-I vorbi despre nevoile lor și pentru a-I cere ajutor nu se vor ruga în zadar. „Tatăl tău care vede în ascuns îți va răsplăti.” Când Domnul Hristos va deveni tovarășul nostru de zi cu zi, vom simți că puterile unei lumi nevăzute sunt prezente pretutindeni în jurul nostru și, privind la Isus, vom ajunge asemenea Lui. Privind la El, suntem schimbați. Caracterul nostru devine sensibil, blând și curat, fiind pregătit pentru Împărăția cerească. Rezultatul sigur al relației noastre de prietenie cu Domnul va fi o sporire a evlaviei, a curăției morale și a devotamentului. Rugăciunea noastră va deveni din ce în ce mai inteligentă. Noi vom primi o educație divină, iar aceasta se va vedea printr-o viață caracterizată de sârguință și zel.
Cel care se îndreaptă în fiecare zi spre Dumnezeu prin rugăciuni stăruitoare și serioase, pentru a primi ajutor, sprijin și putere de la El, va avea aspirații nobile, o înțelegere limpede a adevărului și a responsabilității personale, obiective înalte de acțiune și o continuă foame și sete după neprihănire. Prin menținerea unei legături permanente cu Dumnezeu, vom deveni capabili să le transmitem și celor cu care venim în contact lumina, pacea, liniștea și simțământul de siguranță care domnesc în inima noastră. Puterea dobândită în rugăciunea adresată lui Dumnezeu, unită cu efortul perseverent de educare a minții în ce privește sensibilitatea, atenția și grija față de nevoile altora îl pregătește pe om pentru îndatoririle zilnice și menține o stare de pace a spiritului care rămâne aceeași, indiferent de circumstanțe.
Dacă ne apropiem de Dumnezeu, El va pune cuvintele Sale pe buzele noastre, ca să vorbim pentru El și să lăudăm Numele Lui. El ne va învăța melodia cântecului îngeresc, pentru a-I mulțumi Tatălui nostru ceresc. Lumina și dragostea Mântuitorului, care locuiește în inima noastră, se vor dezvălui în fiecare faptă a vieții. Dificultățile și tulburările trecătoare nu pot afecta nicio viață trăită prin credința în Fiul lui Dumnezeu.
Când vă rugați, să nu bolborosiți aceleași vorbe ca păgânii.
Matei 6:7
Păgânii considerau că rugăciunile lor constituiau, prin ele însele, niște merite pentru ispășirea păcatului. Prin urmare, cu cât rugăciunea era mai lungă, cu atât meritul era mai mare. Dacă ar fi reușit să devină sfinți prin propriile eforturi, s-ar fi putut bucura de o realizare personală care le-ar fi dat un motiv de laudă și înălțare de sine. Această concepție cu privire la rugăciune este un rezultat al principiului ispășirii prin sacrificii personale care stă la temelia tuturor sistemelor religioase false. Fariseii adoptaseră o asemenea mentalitate păgână care nu a dispărut nici în zilele noastre, fiind prezentă chiar printre cei ce se declară creștini. Repetarea unor formule tradiționale, în timp ce inima nu simte nicio nevoie de Dumnezeu, se aseamănă cu „bolboroselile” păgânilor.
Rugăciunea nu este un act de ispășire a păcatului; ea nu este o virtute sau un merit. Cele mai alese și mai frumoase cuvinte nu înseamnă nimic în comparație cu o dorință sinceră și sfântă. Dacă nu exprimă adevăratele sentimente ale inimii, chiar și cele mai elocvente rugăciuni sunt doar niște cuvinte fără rost. Dar rugăciunea care izvorăște dintr-o inimă sinceră și care exprimă în mod simplu nevoile sufletului, ca și când i-am cere o favoare unui prieten, cu încrederea că ne va fi acordată – aceasta este rugăciunea credinței. Dumnezeu nu dorește complimentele noastre formale, dar strigătul nerostit al inimii frânte și copleșite de simțământul păcătoșeniei și al unei neputințe totale ajunge până la Tatăl oricărei îndurări.
Când postiți, să nu vă luați o înfățișare posomorâtă ca fățarnicii.
Matei 6:16
Postul pe care îl recomandă Cuvântul lui Dumnezeu este mai mult decât o formă exterioară. El nu constă doar în a te abține de la hrană, în a te îmbrăca în sac și a-ți presăra cenușă pe cap. Cel care postește, având simțământul unei adevărate întristări pentru păcatul săvârșit, nu va căuta niciodată să atragă atenția.
Scopul postului pe care ni-l cere Dumnezeu nu este acela de a ne chinui trupul pentru păcatele sufletului, ci de a ne ajuta să înțelegem mai bine caracterul grav și periculos al păcatului, prin umilirea inimii înaintea lui Dumnezeu și prin primirea harului Său iertător. Porunca adresată de Dumnezeu lui Israel a fost: „Sfâșiați-vă inimile, nu hainele, și întoarceți-vă la Domnul, Dumnezeul vostru” (Ioel 2:13).
Nu ne va fi de niciun folos să îndeplinim acte de penitență sau să ne amăgim cu gândul că prin faptele proprii vom merita sau vom cumpăra o moștenire între cei sfinți. Când a fost întrebat: „Ce să facem ca să săvârșim lucrările lui Dumnezeu?”, Domnul Hristos a răspuns: „Lucrarea pe care o cere Dumnezeu este aceasta: să credeți în Acela pe care L-a trimis El” (Ioan 6:28,29). Pocăința constă în renunțarea la eu și întoarcerea la Hristos, iar când Îl acceptăm pe Hristos, prin credință, adică El să poată trăi viața Sa în noi, faptele bune vor deveni evidente.
Isus a zis: „Tu, când postești, unge-ți capul și spală-ți fața, ca să te arăți că postești nu oamenilor, ci Tatălui tău care este în ascuns” (Matei 6:17,18). Tot ce este îndeplinit spre slava lui Dumnezeu trebuie să fie însoțit de un spirit voios, nu de tristețe și amărăciune. În religia lui Isus nu există nimic deprimant. Dacă, printr-o atitudine tristă și posomorâtă, lasă impresia că au fost dezamăgiți de Domnul lor, creștinii reprezintă în mod greșit caracterul lui Isus și pun la dispoziția vrăjmașilor Lui tocmai argumentele necesare pentru a I se opune. Chiar dacă declară că Dumnezeu este Tatăl lor, totuși, prin atitudinea lor tristă și descurajată, ei se prezintă lumii ca și când ar fi niște orfani.
Domnul Hristos dorește să facem ca lucrarea în slujba Lui să pară atractivă, așa cum și este în realitate. Luptele renunțării la sine și frământările tainice ale inimii trebuie să-I fie dezvăluite numai Mântuitorului, care este înțelegător și milos. Lăsați poverile sufletului la piciorul crucii și continuați-vă drumul, bucurându-vă de iubirea Aceluia care v-a iubit mai întâi. Este posibil ca oamenii să nu cunoască niciodată lucrarea care are loc în taină, în relația sufletului cu Dumnezeu, dar rezultatul acțiunii Duhului Sfânt asupra inimii va fi vizibil pentru toți, deoarece Acela „care vede în ascuns îți va răsplăti”.
Nu vă strângeți comori pe pământ.
Matei 6:19
Comorile adunate pe pământ nu sunt durabile; hoții le fură; moliile și rugina le distrug; tot ceea ce reprezintă averea noastră poate fi spulberat de furtună și distrus de incendii. Iar acolo „unde este comoara voastră, va fi și inima voastră”. Comorile adunate pe pământ vă vor absorbi mintea, distrugând interesul pentru lucrurile cerești.
În timpul iudeilor, dragostea de bani devenise o obsesie generală. Spiritul lumesc uzurpase locul cuvenit lui Dumnezeu și religiei în suflet. Tot așa este și în prezent. Dorința de îmbogățire exercită o influență atât de amăgitoare, încât conduce la pierderea spiritului nobil și la pervertirea bunătății, până când victimele ei ajung definitiv pierdute. Viața trăită în slujba lui Satana este plină de griji, de dificultăți și de muncă istovitoare, iar bogăția pe care oamenii se străduiesc s-o adune pe pământ durează foarte puțin.
Domnul Isus a spus: „Strângeți-vă comori în cer, unde nu le mănâncă moliile și rugina și unde hoții nu le sapă, nici nu le fură. Pentru că unde este comoara voastră, acolo va fi și inima voastră” (Matei 6:20,21).
Recomandarea Domnului este: „Strângeți-vă comori în cer.” Este în avantajul vostru să obțineți comorile cerești. Din tot ce aveți, numai acestea sunt cu adevărat ale voastre. Comoara adunată în ceruri este nepieritoare. Focul și apa nu o pot nimici, hoții nu o pot fura, nici moliile și nici rugina nu o pot distruge, pentru că ea se află sub protecția lui Dumnezeu.
Comoara pe care Domnul Hristos o consideră mai prețioasă decât orice obiect de valoare este „bogăția slavei moștenirii Lui în sfinți” (Efeseni 1:18). Ucenicii lui Hristos sunt numiți „comoara Lui deosebită”. El spune: „Ei sunt pietrele cununii împărătești” (Zaharia 9:16). „Voi face pe oameni mai rari decât aurul curat și mai scumpi decât aurul din Ofir” (Isaia 13:12). Domnul Hristos – Marele Centru din care radiază toată strălucirea și slava – privește la poporul Său neprihănit și desăvârșit ca fiind răsplata tuturor suferințelor Sale, a umilinței și a iubirii Sale, încununarea slavei Sale.
Iar nouă ni s-a acordat privilegiul de a ne alătura Lui în marea lucrare de răscumpărare și de a beneficia împreună cu El de bogățiile care au fost câștigate prin moartea și suferințele Sale. Apostolul Pavel le scria creștinilor tesaloniceni astfel: „Căci cine este, în adevăr, nădejdea sau bucuria sau cununa noastră de slavă? Nu sunteți voi înaintea Domnului nostru Isus Hristos, la venirea Lui? Da, voi sunteți slava și bucuria noastră” (1 Tesaloniceni 2:19,20). Aceasta este comoara pentru care ne îndeamnă Hristos să lucrăm. Marele seceriș al vieții este caracterul. Fiecare cuvânt sau faptă care, prin harul lui Hristos, aprinde în sufletul cuiva scânteia impulsului de a se apropia de cer, fiecare efort pentru formarea unui caracter asemenea caracterului lui Hristos înseamnă a aduna o comoară în ceruri.
Acolo unde este comoara noastră, va fi și inima noastră. Prin fiecare efort făcut pentru a-i binecuvânta pe alții ne binecuvântăm pe noi înșine. Cel care dăruiește valori materiale sau sacrifică timp va contribui, prin preocuparea și rugăciunile sale, la răspândirea Evangheliei și la binele sufletelor la care se va ajunge prin această lucrare. Faptul că își arată iubirea față de ceilalți îl va face capabil să îi iubească mai mult și să se consacre lui Dumnezeu, pentru a fi înzestrat cu o putere mai mare de a le face altora cel mai mare bine posibil.
Iar în ziua cea de pe urmă, când bogățiile pământului vor pieri, cel care și-a adunat o comoară în ceruri va vedea rodul adus de propria viață. Dacă am urmat îndemnurile lui Hristos, când ne vom aduna în jurul marelui tron alb, îi vom vedea pe cei mântuiți prin intermediul lucrării noastre și vom descoperi că un suflet salvat a contribuit la salvarea altora, iar acestea, la rândul lor, au contribuit la salvarea altora – o mulțime de credincioși mântuiți care au fost aduși în cerul păcii ca rezultat al străduințelor noastre. Atunci, ne vom depune cu toții coroanele la picioarele lui Isus și Îl vom lauda de-a lungul veacurilor nesfârșite ale veșniciei. Cât de nespusă va fi bucuria cu care îi va privi cel care a lucrat pentru Domnul Hristos pe acei răscumpărați, care împărtășesc slava Răscumpărătorului lor! Cât de prețios va fi cerul pentru aceia care au fost credincioși în lucrarea de salvare a semenilor lor!
„Dacă deci ați înviat împreună cu Hristos, să umblați după lucrurile de sus, unde Hristos șade la dreapta lui Dumnezeu” (Coloseni 3:1).
Ochiul este lumina trupului. Dacă ochiul tău este sănătos, tot trupul tău va fi plin de lumină.
Matei 6:22
Orientarea către un singur scop și consacrarea din toată inima față de Dumnezeu constituie condiția evidențiată de cuvintele Mântuitorului. Dacă intenția voastră de a înțelege adevărul și de a-l respecta cu orice preț este sinceră, fermă și continuă, veți primi iluminarea divină. Adevărata evlavie începe acolo unde încetează orice compromis cu păcatul. Atunci, limbajul inimii va fi acela al apostolului Pavel: „Fac un singur lucru: uitând ce este în urma mea și aruncându-mă spre ce este înainte, alerg spre țintă, pentru premiul chemării cerești a lui Dumnezeu, în Hristos Isus.” „Ba încă și acum privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, față de prețul nespus de mare al cunoașterii lui Hristos Isus, Domnul meu. Pentru El am pierdut toate și le socotesc ca un gunoi, ca să câștig pe Hristos” (Filipeni 3:13,14,8).
Dar când ochii sunt orbiți de iubirea de sine, totul este învăluit în întuneric. „Dacă ochiul tău este rău, tot trupul tău va fi plin de întuneric.” Tocmai acest întuneric îngrozitor îi învăluise pe iudei, din cauza necredinței lor încăpățânate, făcându-le imposibilă înțelegerea și prețuirea misiunii și a caracterului Aceluia care venise pentru a-i mântui de păcatele lor.
Cedarea în fața ispitei începe în momentul în care îngădui ca mintea ta să oscileze, să fie inconsecventă în privința încrederii tale în Dumnezeu. Dacă nu alegem să ne consacrăm în totalitate lui Dumnezeu, suntem în întuneric. Dacă păstrăm o rezervă, oricât de mică, lăsăm o poartă deschisă prin care Satana, prin ispitele lui, poate pătrunde pentru a ne conduce pe căi greșite.
Orice dorință păcătoasă care ne stăpânește dovedește starea de amăgire a sufletului. Fiecare îngăduire a acelei dorințe dezvoltă aversiunea sufletului față de Dumnezeu. Când mergem pe calea aleasă de Satana, suntem înconjurați de umbrele răului și fiecare pas ne conduce într-un întuneric tot mai dens, orbind și mai mult conștiința.
În domeniul spiritual funcționează legi asemănătoare celor din domeniul fizic. Dacă un om stă multă vreme în întuneric, în cele din urmă își pierde capacitatea de a vedea. El ajunge învăluit într-un întuneric mai adânc decât întunericul miezului nopții și nici chiar lumina cea mai strălucitoare de la miezul zilei nu-l va putea ajuta să vadă ceva. Cel care „umblă în întuneric nu știe încotro merge, pentru că întunericul i-a orbit ochii” (1 Ioan 2:11). Prin cultivarea persistentă a răului, desconsiderând în mod voit apelurile iubirii divine, păcătosul își pierde orice plăcere de a face binele, nu mai simte nicio dorință de a-L cunoaște pe Dumnezeu și de a avea o relație cu El, își pierde însăși capacitatea de a primi lumina cerului. Invitația harului continuă să fie plină de dragoste. Lumina strălucește la fel de puternic ca atunci când s-a revărsat pentru prima dată asupra sufletului său, dar glasul ajunge la niște urechi surde, iar lumina atinge niște ochi orbi.
Niciun om nu este părăsit definitiv de Dumnezeu; nimeni nu este abandonat și lăsat să meargă la întâmplare pe căile proprii, atâta timp cât mai există o speranță pentru salvarea lui. Omul este cel care Îi întoarce spatele lui Dumnezeu, nu Dumnezeu Se îndepărtează de el. Tatăl nostru ceresc ne însoțește cu apelurile, invitațiile și avertizările Sale și ne asigură de înțelegerea și compasiunea Sa până când orice ocazie sau orice privilegiu nou ajunge să fie întru totul zadarnic. Responsabilitatea îi aparține celui păcătos. Dacă se opune astăzi Duhului lui Dumnezeu, el pregătește calea pentru o a doua împotrivire, când lumina vine cu o putere mai mare. În felul acesta, atitudinea lui de împotrivire devine tot mai accentuată până când, în cele din urmă, lumina adevărului nu va mai avea nicio influență asupra lui, iar el va înceta să răspundă oricărei manifestări a Duhului lui Dumnezeu, oricât de impresionantă ar fi aceasta. Atunci, până și „lumina care este în ei” va deveni întuneric. Însuși adevărul pe care îl cunoaștem a ajuns atât de denaturat, încât agravează orbirea conștiinței.
Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni.
Matei 6:24
Domnul Hristos nu spune că omul nu va sluji sau că nu trebuie să slujească la doi stăpâni, ci spune că omul nu poate face aceasta. Interesele lui Dumnezeu și interesele lui Mamona nu se pot asocia și nu pot fi în armonie. Acolo unde creștinul este îndemnat de conștiință să rabde, să renunțe la sine, să se oprească din drumul său, exact acolo omul lumesc încalcă hotarul pentru a-și îngădui satisfacerea dorințelor și a înclinațiilor lui egoiste. De o parte a hotarului, se află urmașul lui Hristos care renunță la sine, iar de partea cealaltă, este iubitorul de lume, care își îngăduie plăcerile proprii, se conformează modei, are o purtare frivolă și ușuratică și se complace în plăceri interzise. Creștinul nu poate trece de această parte a hotarului.
Nimeni nu se poate așeza într-o poziție neutră; nu există o cale de mijloc, o categorie de oameni care nici nu Îl iubesc pe Dumnezeu, nici nu îi slujesc vrăjmașului neprihănirii. Domnul Hristos trebuie să trăiască în inima slujitorilor Lui și să lucreze prin ei, folosindu-Se de aptitudinile și talentele lor. Voința lor trebuie să fie supusă voinței Lui; ei trebuie să lucreze conduși de Duhul Său. Astfel că nu mai trăiesc ei, ci Hristos trăiește în ei. Cel care nu se consacră întru totul lui Dumnezeu se află sub controlul unei alte puteri, se supune unui alt glas, ale cărui sugestii au un caracter total diferit. Slujirea pe jumătate îl așază pe om de partea vrăjmașului, făcându-l să fie un aliat plin de succes al oștirilor întunericului. Dacă aceia care pretind că sunt soldați ai lui Hristos se alătură confederației lui Satana și lucrează de partea lui, ei se dovedesc că sunt vrăjmași ai Domnului Hristos. Ei trădează adevărurile sfinte. Acești oameni constituie o punte de legătură între Satana și soldații credincioși ai lui Dumnezeu, așa încât slujitorii vrăjmașului acționează continuu prin intermediul lor pentru a fura inima soldaților lui Hristos.
Nu viața nelegiuită a păcătosului înveterat sau a celor ce sunt pleava societății constituie cea mai puternică fortăreață a viciului din lumea noastră, ci viața în care, deși pare nobilă, virtuoasă și onorabilă, este cultivat chiar și un singur păcat sau un viciu. Pentru sufletul care luptă în taină împotriva unei ispite uriașe și tremură disperat chiar în pragul prăpastiei, un exemplu de felul acesta constituie unul dintre cele mai puternice mijloace de seducție ale păcatului. Acela care, deși este înzestrat cu înalte concepții despre viață, adevăr și onoare, încalcă totuși în mod voit una dintre prevederile Legii sfinte a lui Dumnezeu își pervertește talentele și aptitudinile lui nobile, transformându-le într-o capcană a păcatului. Geniul, talentul, compasiunea, chiar și faptele bune și generoase pot deveni niște curse ale lui Satana pentru a ademeni alte suflete, atrăgându-le în prăpastia nimicirii totale atât pentru viața aceasta, cât și pentru cea viitoare.
„Nu iubiți lumea, nici lucrurile din lume. Dacă iubește cineva lumea, dragostea Tatălui nu este în el. Căci tot ce este în lume: pofta firii pământești, pofta ochilor și lăudăroșia vieții nu sunt de la Tatăl, ci din lume” (1 Ioan 2:15,16).
Nu vă îngrijorați.
Matei 6:25
Cel care v-a dat viață știe că aveți nevoie de hrană pentru a o susține. Cel care a creat trupul nu este neștiutor cu privire la faptul că aveți nevoie de îmbrăcăminte. Oare Acela care v-a binecuvântat cu un dar atât de mare nu vă va binecuvânta, de asemenea, cu tot ceea ce este necesar pentru a face ca darul să fie deplin?
Domnul Isus le-a îndreptat atenția ascultătorilor Săi către păsările cerului, care își ciripeau cântecele de laudă, fără a fi tulburate de îngrijorare, pentru că ele „nici nu seamănă, nici nu seceră”, și totuși marele Tată ceresc le împlinește nevoile. Și Domnul a întrebat: „Oare nu sunteți voi cu mult mai de preț decât ele?”
Dacă o vrabie cade, Domnul Se îngrijește și de ea. Niciun suflet nu este descurajat fără să știe Isus. Căci El este alături de noi pretutindeni și vede fiecare lacrimă amară ce curge pe obrazul nostru. Domnul nu ne va părăsi niciodată și nu va abandona sufletul care se încrede întotdeauna în El.
Dealurile și câmpiile erau pline de florile care străluceau de prospețime, acoperite de roua dimineții. Arătând spre ele, Domnul Isus a zis: „Uitați-vă cu băgare de seamă cum cresc crinii de pe câmp.” Formele pline de grație și culorile suave ale plantelor și ale florilor pot fi pictate de artistul talentat, dar cine poate dărui viață, prin atingerea sa, chiar și numai unei singure flori sau unui fir de iarbă? Fiecare floare de pe marginea drumului își datorează existența aceleiași Puteri care a așezat lumile stelare pe firmamentul ceresc. În toate lucrurile create vibrează pulsul de viață care vine din marea inimă a lui Dumnezeu. Mâna Lui îmbracă florile câmpului în veșminte mai bogate decât au purtat vreodată cei mai bogați regi ai pământului. Iar „dacă astfel îmbracă Dumnezeu iarba de pe câmp, care astăzi este, iar mâine va fi aruncată în cuptor, nu vă va îmbrăca El cu mult mai mult pe voi, puțin credincioșilor?”
Cel care vorbește este chiar Acela care a creat florile și care i-a dăruit vrabiei ciripitul, și El spune: „Uitați-vă cu băgare de seamă cum cresc crinii… Uitați-vă la păsările cerului!” Din frumusețea naturii poți cunoaște înțelepciunea lui Dumnezeu mai bine decât oamenii învățați. Pe petalele crinului, Dumnezeu a gravat pentru tine un mesaj scris într-un limbaj pe care inima ta îl poate citi doar dacă s-a dezvățat de lecțiile neîncrederii, ale egoismului și ale îngrijorării care te epuizează. Oare de ce ți-a dăruit Dumnezeu păsările cântătoare și florile fermecătoare, dacă nu pentru că iubirea nemăsurată a inimii Lui părintești vrea să-ți lumineze și să-ți umple de voioșie căile vieții? Deși ar fi fost suficient să ofere tot ce era necesar pentru întreținerea existenței, fără a adăuga flori și păsări, totuși Dumnezeu nu a fost mulțumit să asigure doar cele necesare. El a umplut pământul, văzduhul și cerul de scânteierile frumuseții, ca să-ți vorbească despre grija Lui iubitoare față de tine. Frumusețea tuturor lucrurilor create de El este o licărire din strălucirea slavei Sale. Dacă Dumnezeu a împodobit natura cu atâta generozitate și cu talentul Său nemărginit, doar pentru fericirea și bucuria ta, oare mai poți să te îndoiești de faptul că El îți va da orice binecuvântare de care vei avea nevoie?
„Uitați-vă cu băgare de seamă la crinii de pe câmp.” Fiecare floare, care își deschide petalele în fața razelor strălucitoare și calde ale soarelui, se supune acelorași legi mărețe care călăuzesc stelele cerului. Și cât de simplă, de frumoasă și de plăcută este viața lor! Prin flori, Dumnezeu dorește să ne atragă atenția asupra frumuseții caracterului care se aseamănă cu acela al lui Hristos. Cel care a înzestrat florile cu o asemenea frumusețe dorește mult mai mult să înveșmânteze sufletul nostru cu frumusețea caracterului lui Hristos.
„Uitați-vă”, a spus Domnul Isus, „cum cresc crinii”; cum răsar din pământul rece și negru și din noroiul albiei râului plantele care înfloresc, răspândindu-și parfumul plăcut. Cine și-ar putea imagina că, din bulbul aspru și brun, s-ar putea dezvolta o plantă nebănuit de frumoasă? Când viața dată de Dumnezeu, care este ascunsă în interiorul bulbului, răspunde la chemarea divină prin stropii de ploaie și prin razele calde ale soarelui, oamenii sunt uimiți de floarea care răsare, plăcută și fermecătoare. Tot astfel, viața de la Dumnezeu se va dezvălui în sufletul fiecărui om care se va supune lucrării harului Său. Iar harul Său le este dăruit tuturor, împreună cu toate binecuvântările lui, așa cum sunt dăruite ploaia și soarele. Cuvântul lui Dumnezeu a creat florile și același Cuvânt va rodi în voi darurile Duhului Său.
Legea lui Dumnezeu este legea iubirii. El a așezat frumusețea pretutindeni în jurul vostru, ca să nu trăiți pe pământ doar ca să trudiți pentru voi înșivă să construiți și să munciți, ci pentru a face ca viața voastră să fie luminoasă și fericită, frumoasă și plină de voioșie prin răspândirea dragostei lui Hristos – asemenea florilor menite să aducă fericirea în viața altora prin lucrarea iubirii.
Tați și mame, îndrumați-i pe copiii voștri să învețe de la flori. Mergeți cu ei în grădină, pe câmp și sub pomii înveșmântați în frunze și învățați-i să descopere în natură mesajul iubirii lui Dumnezeu. Faceți-i ca, privind păsările, florile și pomii, să se gândească la Dumnezeu. Ajutați-i să vadă în fiecare lucru frumos și plăcut o expresie a iubirii lui Dumnezeu față de ei. Recomandați-le religia voastră prin aspectele ei frumoase. Legea bunătății să fie pe buzele voastre.
Învățați-i pe copii că, datorită marii iubiri a lui Dumnezeu, firea lor poate fi schimbată și adusă în armonie cu El. Arătați-le că Dumnezeu dorește ca viața lor să fie la fel de frumoasă ca florile grațioase. Când culeg florile delicate, spuneți-le că Acela care a creat florile este mai frumos decât ele. În felul acesta, inimile lor se vor prinde de Dumnezeu ca vița de arac. Isus, Cel „plin de farmec”, va deveni pentru ei un prieten apropiat și un tovarăș zilnic, iar viața lor va fi schimbată după modelul neprihănirii Sale.
Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu.
Matei 6:33
Oamenii care ascultau cuvintele Domnului Hristos continuau să aștepte cu nerăbdare vreun anunț cu privire la împărăția pământească. În timp ce Isus deschidea pentru ei tezaurul comorilor cerului, în mintea celor mai mulți stăpânea întrebarea: Cum va contribui legătura cu El la împlinirea planurilor noastre în lume? Isus le-a arătat că, deoarece făcuseră din lucrurile pământești preocuparea lor principală, ei erau asemenea popoarelor păgâne din jur, trăind ca și când nu ar fi existat niciun Dumnezeu care Se îngrijește cu dragoste și atenție de toate făpturile create de El.
„Toate aceste lucruri”, a zis Isus, „neamurile lumii le caută” (Luca 12:30). „Tatăl vostru cel ceresc știe că aveți trebuință de ele. Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și neprihănirea Lui, și toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra” (Matei 6:33). Eu am venit să vă prezint Împărăția iubirii, a neprihănirii și a păcii. Deschideți-vă inima pentru a primi această Împărăție și faceți din slujirea ei preocuparea voastră supremă. Deși această Împărăție este de natură spirituală, să nu vă temeți că nevoile voastre pentru viața aceasta vor rămâne neîmplinite. Dacă vă consacrați slujirii lui Dumnezeu, El, care are toată puterea în cer și pe pământ, Se va îngriji să asigure toate cele necesare împlinirii nevoilor voastre.
Domnul Isus nu ne scutește de obligația de a face eforturi și de a munci, dar ne învață că trebuie să-I acordăm Lui primul loc, ultimul și cel mai bun, în toate. Să nu întreprindem nicio lucrare, să nu urmărim niciun scop, să nu căutăm satisfacerea niciunei plăceri care ar putea împiedica realizarea neprihănirii Sale în viața și în caracterul nostru. Tot ce facem trebuie să fie făcut cu toată inima, ca pentru Domnul.
Când a trăit pe pământ, Domnul Isus Și-a supus întreaga viață voinței Tatălui Său, a făcut ca toți oamenii să vadă slava lui Dumnezeu și, prin aceasta, a dat demnitate vieții, înnobilând toate aspectele ei. Dacă urmăm exemplul Lui, Isus ne asigură că toate lucrurile de care avem nevoie „se vor da pe deasupra”. Sărăcia sau bogăția, boala sau sănătatea, naivitatea sau înțelepciunea – pentru toate există o făgăduință a harului Său.
Dumnezeu cuprinde cu brațul Său veșnic sufletul care apelează la El pentru a fi ajutat, oricât de slab ar fi acest suflet. Comorile aflate în tezaurele pământului vor pieri, dar sufletul care trăiește pentru Dumnezeu va dăinui împreună cu El. „Lumea și pofta ei trec, dar cine face voia lui Dumnezeu rămâne în veac” (1 Ioan 2:17). Cetatea lui Dumnezeu își va deschide porțile de aur ca să-l primească pe acela care, în mijlocul suferințelor și necazului de pe acest pământ, a învățat să se încreadă în Dumnezeu și să depindă de El pentru călăuzire și înțelepciune, pentru speranță și mângâiere. Cântecele îngerilor îl vor întâmpina, spunându-i bun venit, și va putea să mănânce din roadele pomului vieții. „Pot să se mute munții, pot să se clatine dealurile, dar dragostea Mea nu se va clătina, zice Domnul, care are milă de tine” (Isaia 54:10).
Nu vă îngrijorați de ziua de mâine… Ajunge zilei necazul ei.
Matei 6:34
Dacă te-ai consacrat lui Dumnezeu, ca să îndeplinești lucrarea Lui, nu ai niciun motiv de îngrijorare pentru ziua de mâine. Domnul căruia Îi slujești cunoaște sfârșitul de la început. Evenimentele viitorului, care sunt ascunse ochilor tăi, sunt ca o carte deschisă pentru Cel ce este atotputernic.
Când luăm în mâinile noastre administrarea lucrărilor pe care trebuie să le facem și ne bazăm pe propria înțelepciune pentru a avea succes, noi luăm pe umeri o povară pe care Dumnezeu nu ne-a dat-o și încercăm să o purtăm fără ajutorul Lui. Ne asumăm o responsabilitate care Îi aparține lui Dumnezeu și astfel, ne așezăm, realmente, în locul Lui. Când anticipăm pericolul și nereușita, și avem toate motivele să fim siguri că vor veni, putem să ne îngrijorăm, pe bună dreptate. Dar, dacă vom crede cu adevărat că Dumnezeu ne iubește și ne vrea binele, vom înceta să ne temem de viitor. Ne vom încrede în Dumnezeu cum se încrede un copil în părintele său iubitor. Atunci, tulburările și obsesiile noastre chinuitoare vor dispărea, pentru că voința noastră este absorbită de voința lui Dumnezeu.
Dumnezeu nu ne-a făgăduit că ne va ajuta astăzi să purtăm poverile zilei de mâine. El a spus: „Harul Meu îți este de ajuns” (2 Corinteni 12:9). Așa cum a fost dată mana în pustie, harul Său ne este
oferit în fiecare zi pentru dificultățile și problemele zilei prezente. Asemenea poporului Israel aflat în peregrinaj, putem găsi dimineață de dimineață pâinea cerului atât cât ne este necesar pentru nevoile zilei.
Nouă ne aparține doar câte o singură zi, iar în ziua aceasta trebuie să trăim pentru Dumnezeu. Să așezăm în mâna lui Dumnezeu într-un mod solemn toate obiectivele și planurile noastre pentru ziua prezentă, încredințându-I Lui toate frământările noastre, pentru că El ne poartă de grijă. „Căci știu gândurile pe care le am cu privire la voi, zice Domnul, gânduri de pace, și nu de nenorocire, ca să vă dau un viitor și o nădejde” (Ieremia 29:11). „În liniște și odihnă va fi mântuirea voastră, în seninătate și încredere va fi tăria voastră” (Isaia 30:15).
Dacă Îl vei căuta pe Domnul și te vei întoarce spre El zi de zi, dacă, prin alegerea ta spirituală deliberată, vrei să fii liber și fericit în Dumnezeu, dacă vei răspunde cu bucurie în inimă la invitația iubitoare a lui Hristos de a purta jugul Lui – jugul ascultării și al slujirii –, toate murmurările tale vor fi aduse la tăcere, toate nemulțumirile tale vor fi îndepărtate și toate problemele dificile cu care ești confruntat în prezent vor fi rezolvate.