Introducere

Înainte de intrarea păcatului în lume, Adam se bucura de comu­niune directă cu Creatorul său, dar, de când omul s-a despărţit de Dumnezeu prin neascultare, omenirea a pierdut acest înalt privilegiu. Prin Planul de Mântuire însă a fost deschisă o cale prin care locuitorii Pământului pot să aibă iarăşi legătură cu Cerul. Dum­nezeu a comunicat cu oamenii prin Duhul Său şi, prin descoperirile date slujitorilor Săi aleşi, lumii i-a fost oferită lumină divină. „Oamenii au vorbit de la Dumnezeu, mânaţi de Duhul Sfânt” (2 Petru 1:21).

În timpul primilor 2.500 de ani din istoria omenirii n-a existat revelaţie scrisă. Cei care fuseseră învăţaţi de Dumnezeu le-au comunicat cunoştinţele lor altora, şi acestea au fost transmise din tată în fiu, de-a lungul generaţiilor. Pregătirea Cuvântului scris a început pe timpul lui Moise. Descoperirile inspirate au fost apoi adunate într-o carte inspirată. Acest proces a continuat de-a lungul unei perioade de 1.600 de ani – de la Moise, istoricul creaţiei şi al Legii, până la Ioan, cel care a consemnat cele mai sublime ade­văruri ale Evangheliei.

Biblia Îl indică pe Dumnezeu ca autor al ei, totuşi ea a fost scrisă de mâini omeneşti; în stilul variat al diferitelor ei cărţi, ea prezintă particularităţile scriitorilor respectivi. Adevărurile ei sunt toate „insuflate de Dumnezeu” (2 Timotei 3:16), totuşi sunt exprimate în cuvinte omeneşti. Cel Infinit a revărsat lumină, prin Duhul Sfânt, în mintea şi inima slujitorilor Săi. El a dat vise, viziuni, simboluri şi cifre, iar cei cărora le-a fost revelat adevărul în felul acesta au exprimat gândul în limbaj omenesc.

Cele Zece Porunci au fost rostite de Însuşi Dumnezeu şi au fost scrise cu mâna Sa. Ele sunt de natură divină, nu umană. Biblia, exprimând adevărurile date de Dumnezeu în limbaj omenesc, prezintă o unire a divinului cu umanul. O asemenea unire a existat şi în natura lui Hristos, care a fost în acelaşi timp Fiul lui Dumnezeu şi Fiul omului. Astfel, ceea ce a fost adevărat despre Hristos este adevărat şi despre Biblie: „Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi” (Ioan 1:14).

Scrise în epoci diferite, de oameni care se deosebeau mult în ce priveşte rangul şi ocupaţia, înzestrarea intelectuală şi spirituală, cărţile Bibliei prezintă o mare varietate stilistică, precum şi o mare diversitate de subiecte abordate. Diferiţii ei scriitori au folosit diferite forme de exprimare, adesea acelaşi adevăr fiind mai clar prezentat de unul decât de altul. Deoarece acelaşi subiect este tratat sub aspecte şi raporturi variate, cititorului superficial, neatent sau cu prejudecăţi poate să-i pară că există o nepotrivire sau o contradicţie acolo unde cercetătorul atent şi respectuos, cu o înţelegere mai clară, vede armonia care există în profunzime.

Întrucât este prezentat prin intermediul mai multor tipuri de persoane, adevărul este dezvăluit în variatele lui aspecte. Un scriitor este mai puternic impresionat de o anumită latură a subiectului, sesizând acele puncte care sunt în armonie cu experienţa lui sau cu puterea lui de înţelegere şi apreciere; altul reţine o latură diferită şi fiecare, sub călăuzirea Duhului Sfânt, prezintă ceea ce i-a impresionat mai puternic mintea – un aspect distinct al adevărului la fiecare scriitor, însă o armonie perfectă între toţi. Adevărurile astfel revelate se unesc pentru a forma un tot desăvârşit, adaptat pentru a răspunde nevoilor oamenilor în toate împrejurările şi experienţele vieţii.

Lui Dumnezeu I-a făcut plăcere să comunice lumii adevărul Său prin intermediul oamenilor şi El Însuşi, prin Duhul Său cel Sfânt, i-a pregătit şi i-a înzestrat să facă această lucrare. El le-a îndrumat mintea să aleagă ce să vorbească şi ce să scrie. Deşi le-a fost încredinţată unor vase de lut, comoara îşi are originea în ceruri. Deşi este transmisă prin exprimarea imperfectă a limbii omeneşti, mărturia este a lui Dumnezeu, iar copilul ascultător şi credincios al lui Dumnezeu vede în ea slava unei puteri divine pline de har şi de adevăr.

Dumnezeu, în Cuvântul Său, le-a încredinţat oamenilor cunoştinţele necesare pentru mântuire. Sfintele Scripturi trebuie să fie acceptate ca o revelaţie infailibilă, autorizată, a voinţei Sale. Ele reprezintă standardul pentru caracter, descoperitorul doctrinelor şi testul experienţei. „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună” (2 Timotei 3:16,17).

Totuşi faptul că Dumnezeu le-a dezvăluit voia Sa oamenilor prin Cuvântul Său n-a făcut inutilă prezenţa şi călăuzirea continuă a Duhului Sfânt. Dimpotrivă, Duhul a fost promis de Mântuitorul nostru slujitorilor Săi, ca să descopere Cuvântul, să ilumineze şi să aplice învăţăturile lui. Deoarece Duhul lui Dumnezeu a inspirat Biblia, este imposibil ca învăţătura Duhului să fie vreodată contrară aceleia a Cuvântului.

Duhul n-a fost dat – şi nici nu va putea fi vreodată revărsat – ca să înlocuiască Biblia, căci Scripturile declară clar că standardul pentru verificarea tuturor doctrinelor şi practicilor este Cuvântul lui Dumnezeu. Apostolul Ioan spune: „Preaiubiţilor, să nu daţi crezare oricărui duh, ci să cercetaţi duhurile dacă sunt de la Dumnezeu; căci în lume au ieşit mulţi proroci mincinoşi” (1 Ioan 4:1). Iar Isaia declară: „«La lege şi la mărturie!» Căci, dacă nu vor vorbi aşa, nu vor mai răsări zorile pentru poporul acesta” (Isaia 8:20).

O mare dezonoare este adusă asupra acţiunii Duhului Sfânt din cauza abaterilor unei categorii de oameni care, pretinzând că sunt iluminaţi de El, susţin că nu mai au nevoie de îndrumarea Cuvântului lui Dumnezeu. Ei sunt conduşi de impresii pe care le consideră vocea lui Dumnezeu în suflet. Dar duhul care îi conduce nu este Duhul lui Dumnezeu. Ghidarea după impresii şi neglijarea Scripturilor duc doar la confuzie, amăgire şi ruină, servind numai la avansarea planurilor lui Satana. Deoarece lucrarea Duhului Sfânt este de o importanţă vitală pentru biserica lui Hristos, unul dintre planurile lui Satana este acela ca, prin devierea extremiştilor şi fanaticilor, să arunce dispreţ asupra intervenţiei Duhului şi să-i facă pe copiii lui Dumnezeu să neglijeze această sursă de putere, pe care Însuşi Domnul nostru le-a pus-o la dispoziţie.

Potrivit Cuvântului lui Dumnezeu, Duhul Sfânt urma să-Şi continue lucrarea în toată dispensaţiunea Evangheliei. De-a lungul secolelor în care au fost date scripturile Vechiului şi Noului Testament, Duhul Sfânt n-a încetat să transmită lumină anumitor persoane, pe lângă descoperirile care aveau să fie încorporate în canonul sacru. Însăşi Biblia ne descrie cum, prin Duhul Sfânt, oamenii au primit avertizări, mustrări, sfaturi şi îndrumări în probleme care nu aveau nicio legătură cu transmiterea Scripturilor. Sunt menţionaţi profeţi din diferite epoci ale căror cuvinte n-au fost consemnate în scris niciodată. În acelaşi fel, după închiderea canonului Scripturii, Duhul Sfânt urma să-Şi continue lucrarea de a-i ilumina, a-i avertiza şi a-i încuraja pe copiii lui Dumnezeu.

Iisus le-a promis ucenicilor Săi: „Dar Mângâietorul, adică Duhul Sfânt, pe care-L va trimite Tatăl în numele Meu, vă va învăţa toate lucrurile şi vă va aduce aminte de tot ce v-am spus Eu.” „Când va veni Mângâietorul, Duhul adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul; (...) şi vă va descoperi lucrurile viitoare” (Ioan 14:26; 16:13). Scriptura exprimă clar faptul că aceste făgăduinţe, departe de a fi limitate la zilele apostolilor, se extind asupra bisericii lui Hristos din toate timpurile. Mântuitorul i-a asigurat pe urmaşii Săi: „Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Matei 28:20). Iar Pavel declară că darurile şi manifestările Duhului au fost date bisericii „pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos, până vom ajunge toţi la unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos” (Efeseni 4:12,13).

Pentru credincioşii din Efes, apostolul Pavel se ruga astfel: „Şi mă rog ca Dumnezeul Domnului nostru Iisus Hristos, Tatăl slavei, să vă dea un duh de înţelepciune şi de descoperire în cunoaşterea Lui şi să vă lumineze ochii inimii, ca să pricepeţi care este nădejdea chemării Lui, care este bogăţia slavei moştenirii Lui în sfinţi şi care este, faţă de noi, credincioşii, nemărginita mărime a puterii Sale, după lucrarea puterii tăriei Lui” (Efeseni 1:17-19). Binecuvântarea pe care Pavel o cerea insistent pentru biserica din Efes era acţiunea Duhului Sfânt de iluminare a minţii şi de dezvăluire a lucrurilor adânci din Cuvântul Sfânt al lui Dumnezeu.

După minunata manifestare a Duhului Sfânt din Ziua Cincizecimii, Petru i-a îndemnat pe oameni să se pocăiască şi să se boteze în numele lui Hristos, pentru iertarea păcatelor, zicând: „Pocăiţi-vă, şi fiecare din voi să fie botezat în numele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre; apoi veţi primi darul Sfântului Duh. Căci făgăduinţa aceasta este pentru voi, pentru copiii voştri şi pentru toţi cei ce sunt departe acum, în oricât de mare număr îi va chema Domnul Dumnezeul nostru” (Faptele 2:38,39).

În legătură directă cu scenele marii zile a lui Dumnezeu, Domnul a promis, prin profetul Ioel, o manifestare deosebită a Duhului Său (Ioel 2:28). Această profeţie s-a împlinit parţial prin revărsarea Duhului Sfânt în Ziua Cincizecimii, dar va ajunge la împlinirea completă prin manifestarea harului divin care va însoţi încheierea lucrării Evangheliei.

Marea luptă dintre bine şi rău va creşte în intensitate până la sfârşitul timpului. Mânia lui Satana s-a manifestat împotriva bisericii lui Hristos de-a lungul istoriei, dar Dumnezeu Şi-a revărsat harul şi Duhul asupra copiilor Săi pentru a-i întări, astfel încât să reziste puterii lui Satana. Când li s-au încredinţat misiunea de a duce lumii Evanghelia şi de a o scrie pentru toate generaţiile viitoare, apostolii lui Hristos au fost înzestraţi cu lumină de la Duhul Sfânt. Pe măsură ce biserica se apropie de eliberarea finală, Satana va acţiona cu putere mai mare. „Diavolul s-a coborât la voi, cuprins de o mânie mare, fiindcă ştie că are puţină vreme” (Apocalipsa 12:12). El va lucra „cu tot felul de minuni, de semne şi puteri mincinoase” (2 Tesaloniceni 2:9). Acel geniu, care fusese cândva primul între îngerii lui Dumnezeu, de 6.000 de ani se concentrează exclusiv asupra acţiunii de amăgire şi distrugere. Toate adâncimile capacităţilor satanice, toată subtilitatea pe care Satana şi-a însuşit-o şi toată cruzimea pe care a dezvoltat-o în timpul acestor bătălii de secole vor fi îndreptate împotriva poporului lui Dumnezeu în conflictul final. În acest timp de pericol, urmaşii lui Hristos trebuie să avertizeze lumea despre a doua venire a Domnului, pentru ca, la venirea Sa, un popor să fie pregătit să stea în picioare înaintea Lui, „fără prihană, fără vină şi în pace” (2 Petru 3:14). Biserica are nevoie să fie în mod special înzestrată cu har şi putere divină şi astăzi, ca şi în zilele apostolilor.

Prin iluminarea Duhului Sfânt, scenele conflictului îndelungat dintre bine şi rău i-au fost descoperite scriitoarei acestor pagini. Din timp în timp, mi s-a permis să privesc desfăşurarea în diferite epoci a marii lupte dintre Hristos, Prinţul vieţii, Autorul mântuirii noastre, şi Satana, prinţul răului, autorul păcatului, primul călcător al Legii sfinte a lui Dumnezeu. Ostilitatea lui Satana faţă de Hristos s-a manifestat şi faţă de urmaşii Săi. În toată istoria se găsesc urmele aceleiaşi uri faţă de principiile Legii lui Dumnezeu, ale aceleiaşi metode prin care eroarea este făcută să treacă drept adevăr, prin care Legea lui Dumnezeu este înlocuită de legi omeneşti şi prin care oamenii sunt făcuţi să se închine fiinţei create în loc să se închine Creatorului. Eforturile lui Satana de a reprezenta greşit caracterul lui Dumnezeu, de a-i face pe oameni să adopte o concepţie falsă despre Creator şi să-L privească mai degrabă cu teamă şi ură decât cu iubire, eforturile lui de a îndepărta Legea divină, determinându-i pe oameni să se considere liberi de obligaţia de a asculta de cerinţele ei, şi persecutarea celor care au îndrăznit să se opună înşelăciunilor lui au fost continuate cu fermitate în toate timpurile. Le putem găsi în istoria patriarhilor, a profeţilor, a apostolilor, a martirilor şi a reformatorilor.

În marele conflict final, Satana va folosi aceleaşi metode, va ma­nifesta acelaşi spirit şi va urmări acelaşi scop ca şi în secolele pre­cedente. Ce s-a întâmplat în trecut se va repeta, cu deosebirea că lupta viitoare va fi caracterizată de o intensitate atât de mare, cum lumea n-a mai văzut niciodată. Minciunile lui Satana vor fi şi mai subtile, atacurile şi mai hotărâte. Dacă ar fi cu putinţă, i-ar înşela chiar şi pe cei aleşi (Marcu 13:22).

Când Duhul lui Dumnezeu mi-a făcut cunoscut marile adevăruri ale Cuvântului Său şi scenele trecutului şi ale viitorului, am fost îndemnată să prezint şi altora ceea ce îmi fusese descoperit, şi anume să redau istoria conflictului din secolele trecute şi să o prezint în aşa manieră încât să scot în evidenţă lupta viitoare care se apropie rapid. Având în vedere acest scop, m-am străduit să selectez şi să grupez evenimentele din istoria bisericii în aşa fel încât să prezint marile adevăruri etalon date lumii în diferite perioade şi care au provocat mânia lui Satana şi ostilitatea unei biserici iubitoare de lume, dar care au fost apărate de cei care „nu şi-au iubit viaţa chiar până la moarte” (Apocalipsa 12:11).

În capitolele următoare, vedem o prefigurare a conflictului care ne aşteaptă în viitor. Privindu-le prin prisma Cuvântului lui Dumnezeu şi iluminaţi de Duhul Sfânt, vedem intenţiile celui rău şi pericolele pe care trebuie să le evite cei care vor fi găsiţi „fără vină” înaintea Domnului, la venirea Sa.

Marile evenimente care au marcat progresul reformei în secolele trecute sunt fapte istorice bine cunoscute şi unanim recunoscute de lumea protestantă, sunt fapte pe care nimeni nu poate să le conteste. Având în vedere scopul acestei cărţi şi concizia care trebuie urmărită, am prezentat această istorie pe scurt, faptele fiind concentrate atât cât să permită o înţelegere corectă a semnificaţiei lor. În unele cazuri în care un istoric a grupat evenimentele astfel încât să permită o privire sintetică şi cuprinzătoare asupra subiectului sau a rezumat amănuntele într-un mod convenabil, au fost citate cuvintele lui, dar, în alte cazuri, numele autorului nu a fost menţionat, întrucât citatele nu sunt date cu scopul de a-l considera pe acel scriitor ca o autoritate, ci pentru că relatarea lui permite o prezentare simplă şi convingătoare a subiectului. Pentru prezentarea experienţei şi a concepţiilor celor care promovează reforma contemporană, au fost folosite în acelaşi fel lucrările publicate de aceştia.

Cartea de faţă nu are atât de mult scopul să prezinte adevăruri noi despre luptele din trecut, cât să scoată în evidenţă faptele şi principiile care au legătură cu evenimentele viitoare. Totuşi, privite ca o parte a conflictului dintre forţele luminii şi cele ale întunericului, toate aceste consemnări ale trecutului au o nouă semnificaţie – prin ele se proiectează o lumină asupra viitorului, luminând calea celor care, asemenea reformatorilor din secolele trecute, vor fi chemaţi să dea mărturie „din pricina Cuvântului lui Dumnezeu şi din pricina mărturiei lui Iisus Hristos” (Apocalipsa 1:9), cu riscul pierderii tuturor bunurilor pământeşti.

Scopul acestei cărţi este să dezvăluie scenele marii lupte dintre adevăr şi minciună, înşelăciunile lui Satana şi mijloacele prin care i se poate rezista cu succes, să prezinte o soluţie satisfăcătoare pentru marea problemă a răului, aruncând asupra originii şi a sorţii finale a păcatului o lumină care să scoată pe deplin în evidenţă dreptatea şi iubirea lui Dumnezeu în modul în care procedează cu fiinţele create de El, precum şi să arate natura eternă şi sfântă a Legii Sale. Rugăciunea sinceră a scriitoarei este ca, prin influenţa acestei cărţi, oamenii să fie eliberaţi de puterea întunericului şi să aibă „parte de moştenirea sfinţilor în lumină” (Coloseni 1:12), pentru gloria Aceluia care ne-a iubit şi S-a dat pe Sine pentru noi.