3. O epocă de întuneric spiritual

În a doua sa Epistolă către Tesaloniceni, apostolul Pavel a prezis marea apostazie care va avea ca rezultat întemeierea puterii papale. El a declarat că ziua revenirii lui Hristos nu va veni „înainte ca să fi venit lepădarea de credinţă şi de a se descoperi omul fărădelegii, fiul pierzării, potrivnicul care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte «Dumnezeu» sau de ce este vrednic de închinare. Aşa că se va aşeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu”. Mai mult, apostolul i-a avertizat pe fraţii săi că „taina fărădelegii a şi început să lucreze” (2 Tesaloniceni 2:3,4,7). Chiar la acea dată timpurie, el a văzut strecurându-se în biserică erori care aveau să deschidă drumul pentru dezvoltarea papalităţii.

Puţin câte puţin, la început insidios, apoi în mod deschis, pe măsură ce a crescut în putere şi a câştigat controlul asupra minţilor oamenilor, „taina fărădelegii” şi-a continuat lucrarea ei amăgitoare şi blasfematoare. În mod aproape imperceptibil, obiceiurile păgânismului şi-au croit drum în Biserica lui Hristos. Spiritul de compromis şi de conformare cu păgânismul a fost ţinut în frâu, pentru un timp, de persecuţiile aprige pe care le-a suferit biserica sub păgânism. Dar, când persecuţia a încetat şi creştinismul a intrat în curţile şi palatele imperiale, el a renunţat la simplitatea umilă a lui Hristos şi a apostolilor Lui, în schimbul pompei şi mândriei preoţilor şi conducătorilor păgâni, şi a înlocuit cerinţele lui Dumnezeu cu teoriile şi tradiţiile omeneşti. Convertirea cu numele a lui Constantin, în prima parte a secolului al IV-lea, a produs o mare bucurie, iar lumea, îmbrăcată cu o formă a neprihănirii, a intrat în biserică. Din acel moment, corupţia s-a extins repede. Deşi părea înfrânt, păgânismul biruise. Spiritul lui stăpânea biserica. Doctrinele, ceremoniile şi superstiţiile lui au fost incluse în credinţa şi în serviciile de închinare ale pretinşilor urmaşi ai lui Hristos.

Acest compromis între păgânism şi creştinism a avut ca urmare apariţia „omului fărădelegii”, despre care profeţia prezisese că se va împotrivi şi se va înălţa mai presus de Dumnezeu. Acel sistem uriaş de religie falsă este capodopera puterii lui Satana – un monument al eforturilor lui de a se aşeza pe tron pentru a guverna pământul după voia lui.

Odată, Satana a căutat să ajungă la un compromis cu Hristos. A venit la Fiul lui Dumnezeu în pustia ispitei şi, arătându-I toate împărăţiile lumii şi slava lor, prinţul întunericului s-a oferit să le dea pe toate în mâinile Sale, cu condiţia ca El să-I recunoască supremaţia. Hristos l-a mustrat pe arogantul ispititor şi l-a obligat să plece. Dar Satana are succes mai mare când vine cu aceeaşi ispită înaintea omului. Pentru a-şi asigura câştiguri şi onoruri lumeşti, biserica a căutat favoarea şi sprijinul oamenilor mari ai pământului. Respingându-L astfel pe Hristos, ea a consimţit să accepte supunerea faţă de reprezentantul lui Satana – episcopul Romei.

Una dintre doctrinele principale ale romano-catolicismului susţine că papa este capul vizibil al bisericii universale a lui Hristos, învestit cu autoritate supremă peste episcopii şi preoţii din toate părţile lumii. Mai mult decât atât, papei i-au fost atribuite chiar titlurile Dumnezeirii. A fost numit „Domnul Dumnezeu Papa” (vezi Apendicele) şi a fost declarat infailibil. El pretinde închinarea tuturor oamenilor. Prin intermediul Bisericii Romei, Satana ridică aceleaşi pretenţii pe care le-a ridicat în pustia ispitirii şi mulţimi imense sunt gata să-i aducă închinare.

Dar cei care se tem de Dumnezeu şi-L respectă întâmpină această încumetare strigătoare la cer aşa cum a întâmpinat şi Hristos pretenţiile vicleanului vrăjmaş: „Să te închini Domnului, Dumnezeului tău, şi numai Lui să-I slujeşti” (Luca 4:8). În Cuvântul Său, Dumnezeu n-a lăsat niciodată să se înţeleagă că El a desemnat vreun om care să fie capul bisericii. Doctrina supremaţiei papale se opune direct învăţăturilor Scripturii. Papa nu poate să aibă nicio putere peste biserica lui Hristos, decât prin uzurpare.

Romano-catolicii i-au acuzat insistent pe protestanţi de erezie şi de separare voită de adevărata biserică. Dar aceste acuzaţii li se aplică mai degrabă lor. Ei sunt cei care au abandonat steagul lui Hristos şi s-au depărtat de „credinţa care a fost dată sfinţilor o dată pentru totdeauna” (Iuda versetul 3).

Satana ştia bine că Sfintele Scripturi îi vor face pe oameni în stare să discearnă amăgirile lui şi să reziste puterii lui. Însuşi Mântuitorul lumii a rezistat atacului lui prin Cuvânt. La orice asalt, Hristos prezenta scutul adevărului veşnic, spunând: „Stă scris.” Oricărei sugestii a adversarului, El îi opunea înţelepciunea şi puterea Cuvântului. Pentru a-şi putea menţine dominaţia asupra oamenilor şi pentru a consolida autoritatea uzurpatorului papal, Satana trebuia să-i împiedice să cunoască Scripturile. Biblia L-ar înălţa pe Dumnezeu şi i-ar aşeza pe oamenii limitaţi în adevărata lor poziţie, de aceea trebuia ca adevărurile ei sfinte să fie ascunse şi suprimate. Această logică a fost adoptată de Biserica Romană. Timp de sute de ani, răspândirea Bibliei a fost interzisă. Oamenilor li s-a interzis să o citească sau să o aibă în casele lor, iar preoţii şi prelaţii lipsiţi de scrupule interpretau învăţăturile ei pentru a-şi susţine pretenţiile. Astfel, papa a ajuns să fie aproape universal recunoscut ca locţiitor al lui Dumnezeu pe pământ, înzestrat cu autoritate peste biserică şi stat.

Întrucât detectorul de erori fusese îndepărtat, Satana a lucrat după bunul plac. Profeţia afirmase că papalitatea „se va încumeta să schimbe vremile şi legea” (Daniel 7:25). Această lucrare a fost începută fără întârziere. Pentru a le oferi păgânilor convertiţi un înlocuitor pentru închinarea la idoli şi a-i încuraja astfel să accepte de formă creştinismul, în serviciul creştin de închinare a fost introdusă, treptat, închinarea la icoane şi relicve (moaşte). Decretul unui Conciliu general (vezi Apendicele) a stabilit în cele din urmă acest sistem de idolatrie. Pentru a-şi completa lucrarea profanatoare, Roma s-a încumetat să scoată din Legea lui Dumnezeu porunca a doua, care interzice închinarea la chipuri, şi să împartă porunca a zecea în două pentru a păstra numărul.

Spiritul de concesie faţă de păgânism a deschis calea pentru o altă desconsiderare a autorităţii Cerului. Lucrând prin intermediul conducătorilor neconsacraţi ai bisericii, Satana a falsificat şi porunca a patra şi a încercat să dea la o parte vechiul Sabat, ziua pe care Dumnezeu a binecuvântat-o şi a sfinţit-o (Geneza 2:2,3), iar în locul lui să înalţe sărbătoarea păzită de păgâni ca „venerabila Zi a Soarelui”. Această schimbare nu s-a făcut la început în mod deschis. În primele secole, adevăratul Sabat fusese ţinut de toţi creştinii. Ei ţineau la onoarea lui Dumnezeu şi, fiind convinşi că Legea Sa este de neschimbat, au apărat cu zel sfinţenia principiilor ei. Dar Satana, pentru a-şi atinge scopul, a lucrat cu mare subtilitate prin agenţii lui. Pentru ca atenţia poporului să poată fi îndreptată spre duminică, aceasta a fost declarată sărbătoare în cinstea învierii lui Hristos. Deşi se ţineau servicii religioase duminica, ea era privită totuşi ca o zi de recreere, Sabatul fiind încă respectat cu sfinţenie.

Pentru a pregăti calea prin care să-şi aducă la îndeplinire lucrarea pe care o avea în plan, Satana îi determinase pe iudei, înainte de venirea lui Hristos, să împovăreze Sabatul cu cele mai stricte cerinţe, făcând din păzirea lui o povară. Acum, profitând de concepţia falsă cu privire la Sabat pe care reuşise s-o creeze în mintea oamenilor, i-a făcut să-l privească cu dispreţ, ca pe o instituţie evreiască. În timp ce creştinii, în general, continuau să păzească duminica drept o sărbătoare a bucuriei, Satana i-a determinat să facă din Sabat o zi de post, de amărăciune şi de tristeţe, pentru a-şi arăta ura faţă de iudaism.

În prima parte a secolului al IV-lea, împăratul Constantin a emis un decret care făcea din duminică o sărbătoare publică în întreg Imperiul Roman. (Vezi Apendicele.) Ziua Soarelui era venerată de supuşii lui păgâni şi era onorată de creştini. Politica împăratului era să unească interesele contradictorii ale creştinismului şi păgâ­nismului. El a fost îndemnat să facă acest lucru de episcopii bisericii, care, mânaţi de ambiţie şi însetaţi de putere, au înţeles că, dacă şi creştinii, şi păgânii ar păzi aceeaşi zi, aceasta ar favoriza pri­mirea de formă a creştinismului de către păgâni şi, astfel, pu­terea şi gloria bisericii ar creşte. Dar, deşi, treptat, au fost convinşi să atribuie, un anumit grad de sfinţenie duminicii, mulţi creştini temători de Dumnezeu considerau încă adevăratul Sabat drept ziua sfântă a Domnului şi-l păzeau în ascultare de porunca a patra.

Arhiamăgitorul nu-şi terminase încă lucrarea. El era hotărât să adune lumea creştină sub steagul său şi să-şi exercite puterea prin locţiitorul lui, pontiful cel mândru care pretindea că este reprezentantul lui Hristos. Prin păgâni pe jumătate convertiţi, prin prelaţi ambiţioşi şi prin preoţi iubitori de lume, Satana a reuşit să-şi atingă scopul. Din când în când, s-au ţinut mari concilii, în care au fost convocaţi demnitari ai bisericii din toată lumea. Aproape în fiecare conciliu, Sabatul pe care îl instituise Dumnezeu era coborât din ce în ce mai mult, în timp ce duminica era tot mai mult înălţată. Astfel, în cele din urmă, sărbătoarea păgână a ajuns să fie onorată ca instituţie divină, în timp ce Sabatul biblic a fost considerat o relicvă a iudaismului, iar păzitorii lui au fost declaraţi blestemaţi.

Marele apostat reuşise să se înalţe „mai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu sau de ce este vrednic de închinare” (2 Tesaloniceni 2:4). El îndrăznise să schimbe singurul precept al Legii divine care îndreaptă în mod clar toată omenirea către viul şi adevăratul Dumnezeu. În porunca a patra, Dumnezeu este descoperit ca fiind Creatorul cerurilor şi al pământului şi, prin aceasta, se deosebeşte de toţi zeii falşi. Ziua a şaptea a fost sfinţită ca zi de odihnă pentru om, fiindcă este o amintire a lucrării de creaţie. Ea a fost destinată să-L păstreze pentru totdeauna în minţile oamenilor pe viul Dumnezeu ca sursă a existenţei şi ca ţintă a adorării şi a închinării. Satana se luptă să-i îndepărteze pe oameni de la devotamentul faţă de Dumnezeu şi de la ascultarea de Legea Sa; de aceea îşi îndreaptă eforturile îndeosebi împotriva acelei porunci care Îl prezintă pe Dumnezeu drept Creator.

Protestanţii susţin în prezent că învierea lui Hristos în ziua de duminică a făcut din ea Sabatul creştin. Dar le lipsesc dove­zile din Scriptură. Nici Hristos, nici apostolii Săi n-au acordat o asemenea onoare acestei zile. Păzirea duminicii ca instituţie creştină şi-a avut originea în acea „taină a fărădelegii” (2 Tesa­lo­niceni 2:7), care îşi începuse lucrarea chiar în zilele lui Pavel. Unde şi când a adoptat Domnul acest copil al papalităţii? Ce motiv înte­meiat poate fi adus pentru o schimbare pe care Scriptura nu o aprobă?

În secolul al VI-lea, papalitatea era deja puternic consolidată. Scaunul puterii ei a fost stabilit în cetatea imperială, iar episcopul Romei a fost declarat cap peste întreaga biserică. Păgânismul cedase locul papalităţii. Balaurul îi dăduse fiarei „puterea lui, scaunul lui de domnie şi o stăpânire mare” (Apocalipsa 13:2). Acum au început cei 1.260 de ani de persecuţie papală prezişi în profeţiile din cărţile Daniel şi Apocalipsa (Daniel 7:25; Apocalipsa 13:5-7; vezi Apendicele). Creştinii au fost obligaţi să aleagă fie să renunţe la integritatea lor şi să accepte ceremoniile şi închinarea papală, fie să-şi chinuie viaţa în temniţe sau să sufere moartea pe roată, pe rug sau sub securea călăului. Acum s-au împlinit cuvintele lui Iisus: „Veţi fi daţi în mâinile lor până şi de părinţii, fraţii, rudele şi prietenii voştri; şi vor omorî pe mulţi dintre voi. Veţi fi urâţi de toţi din pricina Numelui Meu” (Luca 21:16,17). Persecuţia s-a dezlănţuit asupra celor credincioşi cu o furie mai mare ca niciodată, iar lumea a devenit un imens câmp de luptă. Timp de sute de ani, biserica lui Hristos şi-a găsit scăparea în singurătate şi întuneric. Profetul zice astfel: „Şi femeia a fugit în pustie, într-un loc pregătit de Dumnezeu, ca să fie hrănită acolo o mie două sute şaizeci de zile” (Apocalipsa 12:6).

Ascensiunea Bisericii Romane a marcat începutul Evului Mediu Întunecat. Pe măsură ce puterea ei creştea, întunericul se adâncea. Credinţa a fost transferată de la Hristos, adevărata temelie, la papa de la Roma. În loc să se încreadă în Fiul lui Dumnezeu pentru iertarea păcatelor şi pentru mântuirea veşnică, oamenii priveau la papă şi la preoţii şi prelaţii cărora el le dăduse autoritate. Ei erau învăţaţi că papa este mijlocitorul lor pământesc şi că nimeni nu poate să se apropie de Dumnezeu decât prin el, ba, mai mult, că el ţine locul lui Dumnezeu pentru ei şi de aceea trebuie, în mod implicit, să i se dea ascultare. O abatere de la cerinţele lui constituia un motiv suficient pentru ca cea mai aspră pedeapsă să vină asupra trupurilor şi sufletelor ofensatorilor. Astfel, minţile oamenilor erau întoarse de la Dumnezeu către oameni supuşi greşelii, imperfecţi şi cruzi, ba, mai mult, către însuşi prinţul întunericului, care-şi exercita pu­terea prin ei. Păcatul era deghizat într-un veşmânt de sfinţenie. Când Scripturile sunt înlăturate, iar omul ajunge să se considere suveran, trebuie să ne aşteptăm numai la înşelătorie, minciună şi nelegiuire josnică. În momentul în care au fost înălţate legile şi tradiţiile omeneşti, a ieşit la iveală corupţia care este întotdeauna rezultatul îndepărtării Legii lui Dumnezeu.

Acelea au fost zile primejdioase pentru biserica lui Hristos. Credincioşii purtători de steag erau, într-adevăr, puţini. Deşi au existat în continuare oameni care să stea de partea adevărului, uneori părea că eroarea şi superstiţia se vor impune pe deplin, iar adevărata religie va fi alungată de pe pământ. Evanghelia a fost pierdută din vedere, în schimb formele religioase au devenit mai numeroase şi oamenii au fost împovăraţi cu cerinţe stricte.

Credincioşii erau învăţaţi nu numai să privească la papă ca mijlocitor al lor, dar şi să-şi pună încrederea în propriile fapte, ca ispăşire pentru păcat. Pelerinaje lungi, fapte de penitenţă, închinarea la relicve (moaşte), înălţarea de biserici, altare şi morminte sfinte, sume mari plătite bisericii – toate acestea şi multe alte fapte asemănătoare erau impuse pentru ca oamenii să potolească mânia lui Dumnezeu sau să-şi asigure favoarea Sa, ca şi când Dumnezeu ar fi ca noi, să Se mânie pentru lucruri de nimic sau să fie împăcat prin daruri sau fapte de penitenţă!

Cu toate că viciul predomina chiar şi printre conducătorii Bisericii Catolice, influenţa ei părea în continuă creştere. Către sfârşitul secolului al VIII-lea, adepţii papalităţii au ridicat pretenţia că, în primele secole ale bisericii, episcopii Romei avuseseră aceeaşi putere spirituală pe care şi-o asumau acum. Pentru a întări această pretenţie, a trebuit să se folosească de unele mijloace care să-i confere o aparenţă de autoritate, iar acestea au fost sugerate prompt de către tatăl minciunii. Scrieri vechi au fost plăsmuite de călugări. S-au descoperit hotărâri ale unor concilii despre care nu se auzise mai înainte şi care stabileau supremaţia universală a papei încă din primele secole. Şi astfel, o biserică ce respinsese adevărul a acceptat cu lăcomie aceste minciuni. (Vezi Apendicele.)

Puţinii credincioşi care clădeau pe temelia adevărată (1 Corinteni 3:10,11) au fost nedumeriţi şi încurcaţi când gunoiul doctrinei false a împiedicat lucrarea. Ca şi constructorii de pe zidurile Ierusalimului din zilele lui Neemia, unii erau gata să spună: „Puterile celor ce duc poverile slăbesc şi dărâmăturile sunt multe; nu vom putea să zidim zidul” (Neemia 4:10). Obosiţi de lupta continuă împotriva persecuţiei, a înşelăciunii, a nelegiuirii şi a tuturor celorlalte piedici pe care Satana le născocea pentru a le opri înaintarea, unii, care fuseseră ziditori credincioşi, s-au descurajat şi, de dragul păcii şi al siguranţei averilor şi vieţilor lor, au părăsit temelia adevărată. Alţii, neintimidaţi de împotrivirea duşmanilor lor, au declarat fără teamă: „Nu vă temeţi de ei! Aduceţi-vă aminte de Domnul cel mare şi înfricoşat” (Neemia 4:14) şi au continuat lucrul, fiecare încins cu sabia (Efeseni 6:17).

Acelaşi spirit de ură şi împotrivire faţă de adevăr i-a inspirat pe vrăjmaşii lui Dumnezeu din fiecare secol şi aceeaşi vigilenţă şi aceeaşi credincioşie s-au cerut de la slujitorii Săi. Cuvintele lui Hristos spuse primilor ucenici se aplică şi urmaşilor Săi de la încheierea timpului: „Ce vă zic vouă, zic tuturor: Vegheaţi!” (Marcu 13:37).

Întunericul părea să se mărească. Închinarea la chipuri ciopli­te devenise aproape generală. Se ardeau lumânări şi se rosteau rugăciuni înaintea icoanelor. Predominau cele mai absurde şi mai superstiţioase obiceiuri. Minţile oamenilor erau atât de stăpânite de superstiţie, încât raţiunea părea că-şi pierduse puterea. Când înşişi preoţii şi episcopii erau iubitori de plăceri, senzuali şi corupţi, poporul, care privea la ei pentru călăuzire, nu putea fi altfel decât cufundat în ignoranţă şi viciu.

Un alt pas spre supremaţia papală a fost făcut în secolul al XI-lea, când Papa Grigore al VII-lea a proclamat desăvârşirea Bisericii Romane. Printre afirmaţiile pe care le susţinea era una care declara că biserica n-a greşit niciodată, nici nu va greşi vreodată, conform Scripturii. Dar această afirmaţie nu era însoţită de dovezi din Scriptură. Orgoliosul pontif mai pretindea puterea de a-i detrona pe împăraţi, declarând, în acelaşi timp, că nicio hotărâre pe care o pronunţa el nu putea să fie anulată de nimeni, dar că era prerogativa lui aceea de a anula hotărârile tuturor celorlalţi. (Vezi Apendicele.)

O ilustraţie izbitoare a caracterului tiranic al acestui apărător al infailibilităţii a fost modul în care l-a tratat pe împăratul german Henric al IV-lea. Pentru încumetarea de a fi ignorat autoritatea papei, acest monarh a fost excomunicat şi detronat. Îngrozit de faptul că fusese părăsit şi ameninţat de prinţii lui, care erau încurajaţi de porunca papală să se răzvrătească împotriva lui, Henric a simţit necesitatea unei împăcări cu Roma. Împreună cu soţia lui şi cu un servitor loial, a trecut Alpii în toiul iernii ca să se umilească înaintea papei. Sosind la castelul în care se retrăsese Papa Grigore, a fost condus, fără garda lui, într-o curte exterioară şi acolo, în frigul aspru al iernii, cu capul descoperit şi cu picioarele goale, într-o îmbrăcăminte sărăcăcioasă, a aşteptat permisiunea papei de a se înfăţişa înaintea lui. Pontiful nu s-a îndurat să-i acorde iertare până când n-a petrecut trei zile în post şi mărturisire. Chiar şi atunci, iertarea a fost acordată numai cu condiţia ca împăratul să aştepte decretul papei înainte de a-şi repune însemnele rangului sau de a exercita puterea regală. Grigore, îmbătat de triumful său, se lăuda că era de datoria lui să umilească mândria regilor.

Cât de izbitor este contrastul între mândria arogantă a acestui pontif trufaş şi blândeţea şi umilinţa lui Hristos, care Se înfăţişează pe Sine stând la uşa inimii şi cerând voie să intre pentru a aduce iertare şi pace şi care i-a învăţat pe ucenicii Săi: „Oricare va vrea să fie cel dintâi între voi să vă fie rob” (Matei 20:27).

Secolele care au urmat au fost martorele creşterii continue a erorii în doctrinele Romei. Chiar şi înainte de întemeierea papalităţii se acordase atenţie învăţăturilor filosofilor păgâni şi ele exercitaseră influenţă în biserică. Mulţi care mărturiseau că sunt convertiţi erau încă partizanii dogmelor filosofiei lor păgâne şi nu numai că le studiau în continuare, dar le recomandau şi altora ca mijloace de a-şi extinde influenţa printre păgâni. Rătăciri serioase au fost introduse, în felul acesta, în credinţa creştină. Între cele mai importante erau credinţa în nemurirea naturală şi starea conştientă a omului în moarte. Această doctrină a pus temelia pe care Roma a instituit închinarea la sfinţi şi adorarea Fecioarei Maria. Din ea a izvorât, de asemenea, erezia chinului veşnic pentru cei care rămân nepocăiţi până la sfârşit, erezie care a fost încorporată de timpuriu în credinţa papală.

Acum era pregătită calea pentru introducerea unei alte invenţii a păgânismului, pe care Roma a numit-o purgatoriu şi a folosit-o pentru a îngrozi mulţimile credule şi superstiţioase. Prin această erezie se afirmă existenţa unui loc de tortură, în care sufletele ce n-au meritat condamnarea veşnică trebuie să sufere pedeapsa pentru păcatele lor şi din care, după ce sunt eliberate de necurăţie, sunt primite în cer. (Vezi Apendicele.)

Pentru ca Roma să poată profita de pe urma temerilor şi viciilor adepţilor ei, a fost necesară o altă plăsmuire. Aceasta a luat forma doctrinei indulgenţelor. Iertarea tuturor păcatelor trecute, prezente şi viitoare şi eliberarea de toate chinurile şi pedepsele ce decurgeau din ele erau făgăduite tuturor celor ce se înrolau în războaiele pontifului, care aveau ca scop extinderea stăpânirii seculare, pedepsirea duşmanilor sau exterminarea celor care îndrăzneau să-i conteste supremaţia spirituală. De asemenea, oamenii erau învăţaţi că, oferind bani bisericii, se puteau elibera de propriile păcate şi puteau, de asemenea, să scape sufletele prietenilor lor decedaţi, care erau chinuite în flăcări. Prin astfel de mijloace, Roma şi-a umplut tezaurele şi a finanţat splendoarea, luxul şi viciul pretinşilor reprezentanţi ai Aceluia care nu avusese unde să-Şi plece capul. (Vezi Apendicele.)

Ceremonialul biblic al Cinei Domnului fusese înlocuit cu jertfa idolatră a liturghiei. Preoţii papali pretindeau că, prin ritualul lor ridicol şi lipsit de sens, transformă efectiv acea pâine simplă şi acel vin în „trupul şi sângele lui Hristos” (Cardinalul Wiseman, Prezenţa reală a trupului şi sângelui Domnului nostru Iisus Hristos în Împărtăşania binecuvântată, dovedită din Scriptură, lectura 8, secţiunea 3, par. 26). Cu o încumetare hulitoare, ei pretindeau în mod deschis că au puterea de a-L crea pe Dumnezeu, Creatorul tuturor lucrurilor. Creştinilor li s-a cerut, sub pedeapsa cu moartea, să-şi mărturisească deschis credinţa în această grozavă erezie ofensatoare la adresa Cerului. Mulţimi de oameni care au refuzat au fost daţi flăcărilor. (Vezi Apendicele.)

În secolul al XIII-lea, a fost înfiinţat cel mai teribil dintre toate instrumentele papalităţii – Inchiziţia. Prinţul întunericului lucra împreună cu conducătorii ierarhiei papale. În conciliile lor secrete, Satana şi îngerii lui controlau minţile oamenilor răi, în timp ce, nevăzut în mijlocul lor, stătea un înger al lui Dumnezeu, care nota raportul înfricoşător al decretelor lor nelegiuite şi scria istoria unor fapte prea îngrozitoare pentru a fi văzute de ochiul omenesc. „Babilonul cel mare” s-a îmbătat „de sângele sfinţilor” (Apocalipsa 17:5,6). Trupurile mutilate ale milioanelor de martiri strigau la Dumnezeu, cerând răzbunare asupra acelei puteri apostate.

Papalitatea devenise despotul lumii. Regi şi împăraţi se plecau în faţa decretelor pontifului roman. Destinele oamenilor, şi pentru prezent, şi pentru veşnicie, păreau să fie sub controlul lui. Timp de sute de ani, doctrinele Romei au fost primite pe scară largă şi fără rezervă, riturile ei au fost îndeplinite cu respect, sărbătorile ei au fost păzite peste tot. Clerul ei a fost onorat şi susţinut generos. Biserica Romană nu a mai ajuns niciodată la un prestigiu, o splendoare sau o putere mai mare ca atunci.

Dar „miezul zilei papalităţii a fost miezul nopţii lumii” (J. A. Wylie, The History of Protestantism, cartea 1, cap. 4). Sfintele Scripturi erau aproape necunoscute nu numai poporului, ci şi preoţilor. Ca şi fariseii din vechime, conducătorii papali urau lumina care le descoperea păcatele. Legea lui Dumnezeu, standardul neprihănirii, fiind îndepărtată, ei îşi exercitau fără nicio măsură puterea şi practicau viciul fără reţinere. Înşelătoria, avariţia şi desfrâul domneau. Oamenii nu se dădeau înapoi de la nicio crimă prin care puteau să câştige avere sau poziţie. Palatele papilor şi ale prelaţilor erau scenele celor mai josnice orgii. Unii dintre pontifii în exerciţiu erau vinovaţi de crime atât de revoltătoare, încât conducătorii seculari s-au străduit să-i detroneze pe aceşti demnitari ai bisericii, nişte monştri prea infami pentru a mai fi toleraţi. Timp de secole, Europa n-a făcut niciun progres în ştiinţă, arte sau civilizaţie. O paralizie morală şi intelectuală căzuse peste creştinătate.

Starea lumii sub puterea papală era o împlinire teribilă şi izbitoare a cuvintelor profetului Osea: „Poporul Meu piere din lipsă de cunoştinţă. Fiindcă ai lepădat cunoştinţa, şi Eu te voi lepăda... Fiindcă ai uitat Legea Dumnezeului tău, voi uita şi Eu pe copiii tăi!… Nu este adevăr, nu este îndurare, nu este cunoştinţă de Dumnezeu în ţară. Fiecare jură strâmb şi minte, ucide, fură şi preacurveşte, năpăstuieşte şi face omoruri după omoruri” (Osea 4:6,1,2). Acestea au fost rezultatele înlăturării Cuvântului lui Dumnezeu.