Un nou împărat, Carol al V-lea, a urcat pe tronul Germaniei, iar trimişii Romei s-au grăbit să-l felicite şi să-l convingă să-şi folosească puterea împotriva Reformei. Pe de altă parte, principele elector al Saxoniei, faţă de care Carol era mult îndatorat pentru coroană, l-a rugat să nu ia nicio măsură împotriva lui Luther până când nu-i va fi acordată o audienţă. Împăratul era pus astfel într-o mare încurcătură şi în mare dificultate. Reprezentanţii papei nu se mulţumeau cu nimic altceva decât cu un edict imperial care să-l condamne pe Luther la moarte. Electorul declarase categoric că „nici Maiestatea Sa imperială şi nici vreo altă persoană n-au putut să arate că scrierile lui Luther au fost vreodată combătute”. De aceea el cerea ca „doctorului Luther să-i fie asigurat un bilet de liberă trecere, astfel încât să se poată înfăţişa înaintea unui tribunal de judecători învăţaţi, evlavioşi şi imparţiali” (D’Aubigné, vol. 6, cap. 11).
Atenţia tuturor era acum îndreptată spre adunarea statelor germane care au fost convocate la Worms la scurt timp după urcarea lui Carol pe tronul imperiului. Probleme şi interese politice importante urmau să fie luate în discuţie în cadrul acestui consiliu naţional; principii Germaniei urmau să se întâlnească pentru prima dată cu tânărul lor monarh în această şedinţă consultativă. Din toate părţile ţării au venit demnitari ai bisericii şi ai statului. Suverani de viţă nobilă, puternici şi care ţineau la drepturile lor moştenite, clerici princiari, animaţi de conştiinţa superiorităţii lor în rang şi putere, cavaleri imperiali şi suita lor înarmată, ambasadori din ţări îndepărtate – toţi s-au adunat la Worms. Totuşi, în acea vastă adunare, subiectul care stârnea cel mai mare interes era cauza reformatorului saxon.
Carol ordonase în prealabil ca principele elector să-l aducă pe Luther cu el la Dietă, asigurându-l de protecţie şi promiţându-i o discuţie liberă, cu persoane competente, asupra problemelor aflate în dispută. Luther era nerăbdător să se înfăţişeze înaintea împăratului. În această perioadă, sănătatea îi era mult deteriorată, însă i-a scris electorului: „Dacă nu voi putea merge la Worms sănătos, voi fi dus acolo aşa bolnav cum sunt. Căci, dacă împăratul mă cheamă, nu mă îndoiesc că aceasta este chiar chemarea lui Dumnezeu. Dacă vor să folosească împotriva mea violenţă, lucru foarte probabil (căci nu pentru a-i învăţa îmi poruncesc ei să mă prezint acolo), încredinţez această problemă în mâinile Domnului. Acela care i-a păstrat pe cei trei tineri în cuptorul aprins încă trăieşte şi domneşte. Chiar dacă nu mă va salva, viaţa mea este de mică importanţă. Numai să nu îngăduim ca Evanghelia să fie expusă batjocurii celor nelegiuiţi, ci să ne vărsăm mai bine sângele pentru ea decât să-i lăsăm pe ei să triumfe. Nu depinde de mine să hotărăsc dacă viaţa sau moartea mea va contribui mai mult la mântuirea tuturor… Vă puteţi aştepta la orice de la mine… în afară de fugă sau de retractare. Să fug nu pot şi, cu atât mai puţin, să retractez” (Idem, vol. 7, cap. 1).
Când a ajuns la Worms vestea că Luther urma să apară înaintea Dietei, s-a produs o agitaţie generală. Aleander, legatul papal căruia îi fusese încredinţat în mod special cazul, s-a alarmat şi s-a înfuriat. Era conştient că rezultatul urma să fie dezastruos pentru papalitate. Instituirea unei anchete într-un caz în care papa pronunţase deja sentinţa de condamnare însemna dispreţ la adresa autorităţii suveranului pontif. Mai mult, el se temea că argumentele elocvente şi puternice ale acestui om ar putea să-i îndepărteze pe mulţi dintre principi de cauza papei. De aceea, a protestat imediat pe lângă Carol împotriva înfăţişării lui Luther la Worms. Cam în acelaşi timp, a fost publicată bula de excomunicare a lui Luther, iar aceasta, împreună cu protestele legatului, l-a făcut pe împărat să cedeze. El i-a scris electorului că, dacă nu are de gând să retracteze, Luther ar trebui să rămână la Wittenberg.
Nemulţumit de această victorie, Aleander s-a străduit, cu toată puterea şi viclenia cu care era înzestrat, să obţină condamnarea lui Luther. Cu o insistenţă vrednică de o cauză mai bună, el a supus problema atenţiei principilor, prelaţilor şi altor membri ai adunării, acuzându-l pe reformator de „instigare, rebeliune, lipsă de respect şi blasfemie”. Dar vehemenţa şi pasiunea manifestate de legat au lăsat să se întrevadă mult prea clar spiritul de care era însufleţit. „Este mânat mai mult de ură şi răzbunare decât de zel şi evlavie”, era constatarea generală (Idem, vol. 7, cap. 1). Majoritatea participanţilor la Dietă erau acum, mai mult decât oricând, înclinaţi să privească favorabil cauza lui Luther.
Aleander şi-a dublat zelul cu care susţinea în faţa împăratului că este de datoria lui să execute edictele papale. Însă, potrivit legilor Germaniei, aceasta nu se putea face fără acordul principilor. Copleşit, în cele din urmă, de insistenţele legatului, Carol i-a propus să-şi prezinte cazul înaintea Dietei. „A fost o zi plină de mândrie pentru nunţiul papal. Adunarea era mare, dar cauza era şi mai mare. Aleander urma să pledeze pentru Roma, (…) mama şi stăpâna tuturor bisericilor.” El urma să revendice primatul lui Petru în faţa principilor întruniţi ai creştinătăţii. „Având darul elocvenţei, [Aleander] s-a ridicat la înălţimea ocaziei. Providenţa a făcut ca Roma, înainte de a fi condamnată, să fie reprezentată şi apărată de cel mai capabil dintre oratorii ei, în faţa celui mai grandios dintre tribunale” (Wylie, vol. 6, cap. 4). Cei care erau în favoarea reformatorului aşteptau cu presimţiri rele să vadă care sunt efectele discursului său. Electorul Saxoniei nu era prezent, dar, la ordinul său, unii dintre consilierii lui au notat discursul nunţiului.
Aleander s-a străduit să răstoarne adevărul cu toată forţa culturii şi elocvenţei lui. A aruncat împotriva lui Luther acuzaţie după acuzaţie, descriindu-l ca pe un duşman al bisericii şi al statului, al celor vii şi al celor morţi, al clerului şi al laicilor, al conciliilor şi al creştinilor. „În erorile lui Luther, există suficient [de multă erezie]”, a declarat el, ca să justifice arderea pe rug a „o sută de mii de eretici”.
În concluzie, el s-a străduit să arunce dispreţul asupra adepţilor credinţei reformate: „Ce sunt toţi aceşti luterani? O gloată de pedagogi insolenţi, preoţi corupţi, călugări desfrânaţi, avocaţi ignoranţi şi nobili depravaţi, împreună cu oamenii de rând pe care i-au indus în eroare şi i-au stricat. Cât de mult le este superioară Biserica Catolică în număr, competenţă şi putere! Un decret unanim emis de această adunare ilustră îi va lumina pe cei neştiutori, îi va avertiza pe cei imprudenţi, îi va face să se decidă pe cei care şovăie şi le va da putere celor slabi” (D’Aubigné, vol. 7, cap. 3).
Cu astfel de arme au fost atacaţi în toate timpurile cei care au susţinut adevărul. Aceleaşi argumente sunt încă folosite împotriva celor care au curajul să prezinte, în opoziţie cu erorile ajunse datini, învăţăturile clare şi directe ale Cuvântului lui Dumnezeu. „Cine sunt predicatorii acestor doctrine noi?” exclamă cei care îşi doresc o religie populară. „Sunt nişte oameni inculţi, puţini la număr şi dintre cei mai săraci. Totuşi ei pretind că au adevărul şi că sunt poporul ales al lui Dumnezeu. Sunt nişte ignoranţi şi amăgiţi. Cât de mult superioară în număr şi influenţă este biserica noastră! Cât de mulţi oameni mari şi învăţaţi sunt în tabăra noastră! Cât de mare este puterea noastră!” Argumentele acestea au o influenţă impresionantă asupra lumii, însă nu sunt mai convingătoare astăzi decât în zilele reformatorului.
Reforma nu s-a încheiat cu Luther, aşa cum presupun mulţi. Ea trebuie continuată până la sfârşitul istoriei lumii. Luther a avut de îndeplinit o mare lucrare, şi anume să reflecte asupra altora lumina care Dumnezeu a îngăduit să strălucească asupra lui. Totuşi el nu a primit toată lumina care urma să fie dată lumii. De atunci şi până astăzi, asupra Scripturilor a strălucit continuu o lumină nouă şi noi adevăruri au fost mereu descoperite.
Cuvântarea legatului a făcut o impresie profundă asupra celor care luaseră parte la Dietă. Luther nu a fost prezent acolo cu adevărurile clare şi convingătoare ale Cuvântului lui Dumnezeu pentru a-l învinge pe trimisul papei. N-a existat nicio încercare de a-l apăra pe reformator. Tendinţa generală era nu doar aceea de a-l condamna pe el şi doctrinele pe care le predica, ci, dacă ar fi fost posibil, şi de a dezrădăcina erezia. Roma avusese parte de cea mai favorabilă oportunitate pentru a-şi apăra cauza. Tot ce ar fi putut spune în apărarea ei fusese spus. Însă aparenta victorie era semnul înfrângerii. De acum înainte, contrastul dintre adevăr şi eroare urma să fie văzut şi mai clar, pe măsură ce acestea urmau să se confrunte în luptă deschisă. Din acea zi, Roma nu avea să se mai simtă niciodată atât de sigură cum fusese atunci.
Deşi majoritatea membrilor Dietei n-ar fi ezitat să-l predea pe Luther răzbunării Romei, mulţi dintre ei vedeau şi deplângeau depravarea din biserică, dorindu-şi ca abuzurile suferite de poporul german, ca urmare a corupţiei şi a lăcomiei ierarhiei papale, să înceteze. Legatul prezentase papalitatea în lumina cea mai pozitivă. Însă Domnul l-a inspirat pe un participant la Dietă să facă o descriere reală a efectelor tiraniei papale. Cu o fermitate nobilă, ducele George de Saxonia s-a ridicat în adunarea aceea princiară şi a numit cu o exactitate teribilă înşelăciunile şi monstruozităţile papalităţii, precum şi urmările lor groaznice. În încheiere a spus:
„Acestea sunt doar câteva dintre abuzurile care strigă împotriva Romei. Orice urmă de ruşine a dispărut şi singurul lor scop este… banul, banul, banul, (…) astfel că predicatorii, care ar trebui să predice adevărul, nu spun decât minciuni şi nu numai că sunt toleraţi, ci sunt şi răsplătiţi, deoarece, cu cât minciunile sunt mai mari, cu atât mai mare este câştigul. Din acest izvor murdar curg ape infecte. Destrăbălarea merge mână în mână cu lăcomia… Vai, faptele scandaloase ale clerului sunt cele care aruncă atât de multe suflete sărmane în iadul cel veşnic! Trebuie să se facă o reformă generală” (Idem, vol. 7, cap. 4).
Nici chiar Luther nu putea denunţa mai viu şi mai energic abuzurile papale, iar faptul că vorbitorul era un adversar hotărât al reformatorului a conferit şi mai multă putere cuvintelor lui.
Dacă ochii celor prezenţi ar fi fost deschişi, i-ar fi văzut pe îngerii lui Dumnezeu în mijlocul lor, revărsând raze de lumină prin întunericul rătăcirii şi deschizând minţile şi inimile pentru a accepta adevărul. Puterea Dumnezeului adevărului şi al înţelepciunii îi stăpânea chiar şi pe adversarii Reformei, pregătind astfel calea pentru marea lucrare care urma să aibă loc. Martin Luther n-a fost prezent, dar glasul Unuia mai mare decât el fusese auzit în adunarea aceea.
Dieta a numit îndată un comitet care să întocmească o listă cu oprimările papale care apăsau atât de greu asupra poporului german. Această listă, care conţinea 101 capete de acuzare, a fost prezentată împăratului împreună cu cererea de a se lua măsuri imediate pentru îndepărtarea acestor abuzuri. „Ce pierdere de suflete de creştini”, spuneau petiţionarii, „ce jaf, ce jecmănire, ce scandaluri înconjoară capul spiritual al creştinătăţii! Este de datoria noastră să împiedicăm ruina şi dezonoarea poporului nostru. Din acest motiv, vă rugăm în modul cel mai umil, dar şi cel mai serios, să ordonaţi urgent o reformă generală şi să garantaţi realizarea ei” (Idem, vol. 7, cap. 4).
Membrii consiliului au cerut acum ca reformatorul să se înfăţişeze înaintea lor. În ciuda insistenţelor, protestelor şi ameninţărilor lui Aleander, împăratul a consimţit în cele din urmă, iar Luther a fost somat să apară înaintea Dietei. Odată cu somaţia, i-a fost acordat şi un bilet de liberă trecere, garantându-i-se înapoierea într-un loc sigur. Acestea au fost duse la Wittenberg de un mesager care a fost împuternicit să-l aducă pe Luther la Worms.
Prietenii lui Luther erau înspăimântaţi şi tensionaţi. Cunoscând prejudecăţile şi duşmănia care existau împotriva lui, se temeau că nici chiar biletul de liberă trecere nu va fi respectat şi l-au rugat să nu-şi pună viaţa în pericol. El le-a răspuns: „Trimişii papei nu-şi doresc prezenţa mea la Worms, ci condamnarea şi moartea mea. Dar nu are importanţă. Să nu vă rugaţi pentru mine, ci pentru Cuvântul lui Dumnezeu… Hristos îmi va da Duhul Său ca să-i înving pe aceşti preoţi ai rătăcirii. Îi voi dispreţui cât timp voi trăi şi, prin moartea mea, voi triumfa asupra lor. La Worms se depun toate eforturile pentru a mă forţa să retractez, dar retractarea mea va fi aceasta: «Am afirmat mai înainte că papa este vicarul lui Hristos, acum declar că el este adversarul Domnului nostru şi apostolul Diavolului»” (Idem, vol. 7, cap. 6).
Luther nu urma să facă această călătorie primejdioasă singur. Pe lângă mesagerul imperial, trei dintre cei mai credincioşi prieteni ai lui s-au decis să-l însoţească. Melanchthon dorea cu ardoare să li se alăture. Inima lui era strâns legată de a lui Luther şi era dispus să-l urmeze, dacă ar fi fost nevoie, chiar şi în temniţă sau la moarte. Dar rugăminţile i-au fost refuzate. Dacă Luther ar fi pierit, speranţele Reformei rămâneau în tânărul său colaborator. Când s-a despărţit de Melanchthon, reformatorul a spus: „Dacă nu mă întorc şi vrăjmaşii mei mă vor omorî, continuă să predici şi rămâi statornic în adevăr. Lucrează în locul meu… Dacă tu supravieţuieşti, moartea mea nu va avea mari consecinţe” (Idem, vol. 7, cap 7). Studenţii şi locuitorii Wittenbergului care se adunaseră să fie martori la plecarea lui Luther erau profund mişcaţi. Mulţi oameni ale căror inimi fuseseră atinse de Evanghelie şi-au luat rămas-bun plângând. Astfel au plecat din Wittenberg reformatorul şi însoţitorii lui.
În timpul călătoriei, au observat că minţile oamenilor erau apăsate de presimţiri sumbre. În unele oraşe nu li s-a dat nicio onoare. Când s-au oprit pentru noapte, un preot simpatizant şi-a exprimat temerile, arătându-i lui Luther portretul unui reformator italian care suferise moartea de martir. A doua zi, au aflat că scrierile lui Luther fuseseră condamnate la Worms. Soli imperiali anunţau decretul împăratului şi le cereau oamenilor să aducă la magistraţi lucrările proscrise. Mesagerul împăratului, temându-se pentru siguranţa lui Luther în faţa Dietei şi gândindu-se că, poate, începuse deja să şovăie, l-a întrebat dacă încă mai dorea să meargă. El a răspuns: „Cu toate că sunt proscris în toate oraşele, voi merge înainte” (Idem, vol. 7, cap. 7).
La Erfurt, Luther a fost primit cu cinste. Înconjurat de mulţimi de oameni care îl admirau, a străbătut străzile pe care mersese de multe ori cu traista lui de cerşetor. A vizitat chilia de la mănăstire şi s-a gândit la luptele prin care lumina care inunda acum Germania fusese revărsată la început asupra sufletului său. A fost rugat să predice. Acest lucru îi fusese interzis, dar mesagerul i-a dat permisiunea şi călugărul care odinioară fusese omul de corvoadă al mănăstirii s-a urcat acum la amvon.
În faţa unei mulţimi mari de oameni, a vorbit despre cuvintele lui Hristos: „Pace vouă!” „Filosofi, doctori şi scriitori”, a spus el, „s-au străduit să-i înveţe pe oameni calea prin care se poate obţine viaţa veşnică şi n-au reuşit. Vă voi arăta astăzi această cale… Dumnezeu a ridicat dintre morţi un Om, Domnul Iisus Hristos, ca să distrugă moartea, eradicând păcatul şi să închidă porţile iadului. Aceasta este lucrarea de mântuire… Hristos a biruit! Aceasta este vestea plină de bucurie: suntem mântuiţi prin lucrarea Sa, nu prin faptele noastre… Domnul nostru Iisus Hristos a zis: «Pace vouă! Priviţi mâinile Mele» – cu alte cuvinte: «Iată, omule! Eu, şi numai Eu, ţi-am îndepărtat păcatul şi te-am răscumpărat, iar acum ai pace», zice Domnul.”
El a continuat, arătând că adevărata credinţă se va da pe faţă printr-o viaţă sfântă. „Deoarece Dumnezeu ne-a mântuit, să ne punem în rânduială faptele, astfel încât să poată fi acceptabile pentru El. Eşti bogat? Bunurile tale să slujească nevoilor săracului. Eşti sărac? Slujba ta să fie acceptată de cel bogat. Dacă truda ta îţi foloseşte numai ţie însuţi, atunci serviciul pe care pretinzi că îl faci pentru Dumnezeu este o minciună” (Idem, vol. 7, cap. 7).
Oamenii ascultau ca fermecaţi. Pâinea vieţii era frântă pentru aceste suflete flămânde. Hristos era înălţat înaintea lor şi pus mai presus de papi, legaţi, împăraţi şi regi. Luther nu a făcut nicio aluzie la situaţia periculoasă în care se afla. Nu a căutat să îndrepte gândurile şi compasiunea oamenilor asupra sa. Contemplându-L pe Hristos, s-a pierdut din vedere pe sine. Se ascunsese în spatele Omului de pe Calvar, căutând să-L prezinte numai pe Iisus ca Răscumpărător al păcătoşilor.
Pe măsură ce călătoria continua, reformatorul era privit peste tot cu un mare interes. Mulţimi dornice se îngrămădeau în jurul lui şi voci prietenoase îl avertizau cu privire la scopul reprezentanţilor papei. „Te vor arde”, spuneau unii, „şi-ţi vor preface trupul în cenuşă, aşa cum au făcut cu Jan Hus.” Luther răspundea: „Chiar dacă, pe tot drumul de la Worms la Wittenberg, ar aprinde un foc ale cărui flăcări să ajungă până la cer, aş trece prin el în Numele Domnului. Mă voi prezenta înaintea lor, voi intra în gura monstrului şi-i voi sfărâma dinţii, mărturisindu-L pe Domnul Iisus Hristos” (Idem, vol. 7, cap. 7).
Vestea apropierii lui a produs o mare agitaţie la Worms. Prietenii lui tremurau pentru siguranţa sa, duşmanii lui se temeau pentru succesul cauzei lor. S-au făcut eforturi din greu pentru a-l convinge să nu intre în oraş. La îndemnul trimişilor papali, a fost sfătuit să meargă la castelul unui cavaler binevoitor, unde, i s-a spus, toate dificultăţile puteau fi rezolvate pe cale amiabilă. Prietenii s-au străduit să-i trezească temerile, descriindu-i pericolele care îl aşteptau. Toate eforturile lor au fost în zadar. Neclintit, Luther a declarat: „Chiar dacă ar fi în Worms tot atâţia demoni câte ţigle sunt pe acoperişuri, tot voi intra în el” (Idem, vol. 7, cap. 7).
Când a sosit în Worms, o mulţime imensă s-a îngrămădit la porţi pentru a-i ura bun venit. Nici pentru a-l saluta pe împărat nu se adunaseră atât de mulţi oameni. Era mare frământare şi, din mijlocul mulţimii, o voce ascuţită şi jalnică a strigat un bocet, ca o avertizare pentru Luther cu privire la soarta care-l aştepta. „Dumnezeu va fi apărarea mea”, a zis el pe când cobora din trăsură.
Reprezentanţii papalităţii nu crezuseră că Luther chiar va îndrăzni să apară la Worms, iar sosirea lui i-a umplut de consternare. Împăratul şi-a convocat imediat consilierii pentru a se sfătui cum trebuie să se procedeze. Unul dintre episcopi, un catolic rigid, a declarat: „Ne-am consultat suficient în această problemă. Maiestatea Voastră imperială să scape imediat de acest om. Nu a poruncit Sigismund ca Jan Hus să fie ars? Nu suntem obligaţi nici să acordăm, nici să respectăm biletul de liberă trecere al unui eretic.” „Nu”, a răspuns împăratul, „trebuie să ne ţinem promisiunea” (Idem, vol. 7, cap. 8). De aceea s-a luat hotărârea ca reformatorul să fie ascultat.
Tot oraşul era dornic să-l vadă pe acest om deosebit şi o mulţime de vizitatori i-au umplut curând locuinţa. Luther nu-şi revenise din recenta lui boală. Era obosit după călătoria ce durase două săptămâni, trebuia să se pregătească pentru a face faţă evenimentelor importante din ziua următoare şi avea nevoie de linişte şi odihnă. Însă dorinţa oamenilor de a-l vedea era atât de mare, încât abia se odihnise câteva ore, când nobili, cavaleri, preoţi şi locuitori din Worms s-au adunat în jurul lui, dornici să-l audă. Printre aceştia, erau mulţi dintre nobilii care îi ceruseră cu atâta îndrăzneală împăratului o reformare a abuzurilor ecleziastice şi care, spunea Luther, „au fost toţi eliberaţi prin Evanghelia mea” (Martyn, p. 393). Duşmani şi prieteni, toţi au venit să-l vadă pe călugărul neînfricat. El i-a primit cu un calm de neclintit, răspunzându-le tuturor cu demnitate şi înţelepciune. A fost ferm şi curajos. Faţa lui palidă şi slabă, ce purta urme ale oboselii şi suferinţei, exprima amabilitate şi chiar bucurie. Solemnitatea şi seriozitatea profundă a cuvintelor lui îi confereau o putere căreia nu-i puteau rezista nici vrăjmaşii lui. Atât prietenii, cât şi duşmanii erau plini de uimire. Unii erau convinşi că o putere divină îl însoţea, alţii declarau, ca şi fariseii despre Hristos: „Are drac.”
A doua zi, Luther a fost somat să se prezinte înaintea Dietei. Un ofiţer imperial a fost numit să-l conducă în sala de audiere, totuşi a răzbătut cu greutate până acolo. Toate străzile erau aglomerate de oameni dornici să-l vadă pe călugărul care îndrăznise să se opună autorităţii papei.
Când era pe punctul de a se prezenta în faţa judecătorilor, un general bătrân, erou în multe bătălii, i-a spus cu amabilitate: „Sărmane călugăr, sărmane călugăr, acum vei lua o poziţie mai nobilă decât am luat eu sau alţi căpitani în cele mai sângeroase bătălii. Dacă însă cauza ta este dreaptă şi eşti sigur de ea, mergi înainte în Numele lui Dumnezeu şi nu te teme de nimic! Dumnezeu nu te va părăsi” (D’Aubigné, vol. 7, cap. 8).
În cele din urmă, Luther a apărut înaintea Dietei. Împăratul stătea pe tron, fiind înconjurat de cele mai ilustre personalităţi ale imperiului. Niciodată nu se mai prezentase vreun om în faţa unei adunări mai impunătoare decât aceea în faţa căreia trebuia să răspundă Martin Luther pentru credinţa lui. „Prezenţa lui acolo era în ea însăşi o victorie însemnată asupra papalităţii. Papa îl condamnase, dar acum el stătea înaintea unui tribunal care, prin însăşi această acţiune, se situa mai presus de acesta. Papa îl pusese sub interdicţie şi-l exclusese din orice societate omenească, totuşi el fusese convocat în termeni respectuoşi şi primit înaintea celei mai auguste adunări din lume. Papa îl condamnase la tăcere veşnică, şi acum el era gata să vorbească înaintea a mii de ascultători atenţi, adunaţi din cele mai îndepărtate părţi ale lumii creştine. O revoluţie imensă s-a produs astfel prin intermediul lui Luther. Roma cobora deja de pe tron, iar această umilire era provocată de vocea unui călugăr” (Idem, vol. 7, cap. 8).
În prezenţa acelei adunări influente şi nobile, reformatorul de origine umilă părea sfios şi jenat. Câţiva principi, observându-i emoţia, s-au apropiat de el, iar unul dintre ei i-a şoptit: „Nu te teme de cei ce ucid trupul, dar nu pot ucide sufletul!” Altul i-a spus: „Când veţi fi duşi înaintea dregătorilor şi împăraţilor pentru Numele Meu, vă va fi dat prin Duhul Tatălui vostru ce să spuneţi.” Astfel, cuvintele lui Hristos erau rostite de aceşti oameni mari ai lumii pentru a-l întări pe slujitorul Lui în ceasul încercării.
Luther a fost condus chiar în faţa tronului împăratului. O tăcere adâncă s-a lăsat asupra adunării. Apoi un ofiţer imperial s-a ridicat şi, arătând către o colecţie de scrieri ale lui Luther, a cerut ca reformatorul să răspundă la două întrebări: dacă le recunoaşte ca fiind ale lui şi dacă intenţionează să retracteze opiniile pe care le exprimase în ele. După ce au fost citite titlurile cărţilor, Luther a răspuns că, în ceea ce priveşte prima întrebare, recunoaşte cărţile ca fiind ale lui. „În ce priveşte a doua întrebare”, a zis el, „înţelegând că este o problemă care priveşte credinţa şi mântuirea sufletelor şi în care este implicat Cuvântul lui Dumnezeu, comoara cea mai preţioasă din cer şi de pe pământ, aş acţiona imprudent dacă aş răspunde fără să mă gândesc. S-ar putea să spun mai puţin decât ar fi nevoie într-o asemenea împrejurare sau mai mult decât mi-ar cere adevărul, păcătuind astfel împotriva următoarelor cuvinte ale lui Hristos: «Dar, de oricine se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, Mă voi lepăda şi Eu înaintea Tatălui Meu, care este în ceruri» (Matei 10:33). Din acest motiv, rog pe Maiestatea Voastră cu toată umilinţa să-mi acorde timp să răspund fără să păcătuiesc împotriva Cuvântului lui Dumnezeu” (D’Aubigné, vol. 7, cap. 8).
Făcând cererea aceasta, Luther a procedat cu înţelepciune. Atitudinea lui a convins adunarea că nu acţionează din patimă sau din impuls. Calmul şi stăpânirea de sine, trăsături neaşteptate la cel care se dovedise îndrăzneţ şi intransigent, s-au adăugat puterii lui şi l-au făcut în stare după aceea să răspundă cu o prudenţă, o hotărâre, o înţelepciune şi o demnitate care i-au surprins şi i-au dezarmat pe adversarii lui, mustrându-le insolenţa şi mândria.
A doua zi trebuia să se prezinte pentru a da răspunsul final. Pentru o clipă, şi-a pierdut curajul gândindu-se la forţele care se uniseră împotriva adevărului. Credinţa i-a şovăit, teama şi tremurul l-au cuprins şi groaza l-a copleşit. Pericolele se înmulţeau în faţa lui; duşmanii păreau să triumfe şi puterile întunericului, să învingă. Norii se adunau în jurul lui şi păreau că-l despart de Dumnezeu. Tânjea după asigurarea că Domnul Oştirilor va fi cu el. În chinul său sufletesc, s-a aruncat cu faţa la pământ şi a scos acele strigăte sfâşietoare pe care nimeni nu le poate înţelege pe deplin decât Dumnezeu.
„O, Dumnezeule atotputernic şi veşnic,” se ruga el, „cât de teribilă este lumea aceasta! Iată, îşi deschide gura să mă înghită şi eu am atât de puţină încredere în Tine… Dacă ar trebui să-mi pun încrederea numai în puterea lumii acesteia, totul s-a sfârşit… Ultimul meu ceas a sosit, condamnarea mea a fost pronunţată… O, Dumnezeule, ajută-mă împotriva întregii înţelepciuni a lumii. Doar Tu poţi face asta… căci aceasta nu este lucrarea mea, ci a Ta. Eu nu am nimic pentru care să lupt cu aceşti oameni mari ai lumii… Dar cauza este a Ta… şi este o cauză dreaptă şi veşnică. O, Doamne, ajută-mă! Dumnezeule credincios şi neschimbător, nu-mi pun încrederea în niciun om… Tot ce este omenesc este nesigur, tot ce vine de la om dă greş… Tu m-ai ales pentru această lucrare… Stai lângă mine, pentru Numele preaiubitului Tău Fiu, Iisus Hristos, care este apărarea, scutul şi turnul meu cel tare” (Idem, vol. 7, cap. 8).
Dumnezeu, în providenţa Sa înţeleaptă, i-a îngăduit lui Luther să-şi dea seama de pericol, astfel încât să nu se încreadă în puterea proprie şi să nu se avânte cu îngâmfare spre pericol. Totuşi nu teama de suferinţă şi spaima de tortură sau de moarte, care păreau iminente, îl copleşeau de groază. Ajunsese într-o criză pe care nu se simţea capabil s-o înfrunte. Din cauza slăbiciunii sale, cauza adevărului ar fi avut de suferit. Luther nu s-a luptat cu Dumnezeu pentru propria siguranţă, ci pentru triumful Evangheliei. Chinul şi frământarea sufletului său erau asemănătoare cu cele ale lui Iacov, în noaptea când a luptat cu Dumnezeu lângă pârâul singuratic. Ca şi Israel, a câştigat lupta. În ceasul de neajutorare maximă, credinţa lui s-a prins de Hristos, puternicul Eliberator. A fost întărit de asigurarea că nu se va înfăţişa singur înaintea conciliului. Pacea i s-a reîntors în suflet şi s-a bucurat pentru că fusese ales să înalţe Cuvântul lui Dumnezeu înaintea liderilor naţiunilor.
Cu mintea ancorată în Dumnezeu, Luther s-a pregătit pentru lupta care-i stătea în faţă. Şi-a planificat răspunsul, a examinat pasaje din scrierile lui şi a scos din Sfintele Scripturi dovezi potrivite pentru a-şi susţine poziţia. Apoi, punându-şi mâna stângă pe Cartea Sacră, care era deschisă înaintea lui, şi-a ridicat mâna dreaptă spre cer şi a jurat „să rămână credincios Evangheliei şi să-şi mărturisească liber credinţa, chiar dacă va trebui să-şi pecetluiască mărturia cu sânge” (Idem, vol. 7, cap. 8).
Când a fost condus din nou înaintea Dietei, faţa sa nu arăta nicio urmă de teamă sau jenă. Calm şi liniştit, însă curajos şi nobil, a stat ca martor al lui Dumnezeu înaintea mai-marilor pământului. Ofiţerul imperial i-a cerut să-şi spună hotărârea: dacă era dispus sau nu să-şi retracteze învăţăturile. Luther a răspuns pe un ton umil şi supus, fără violenţă sau patimă. A fost respectuos şi sfios, dând pe faţă însă o încredere şi o bucurie care au surprins adunarea.
„Prealuminate împărate, iluştri principi şi stimaţi lorzi”, a zis Luther, „mă înfăţişez înaintea voastră astăzi şi, în conformitate cu porunca ce mi-a fost dată ieri şi prin harul lui Dumnezeu, conjur pe Maiestatea Voastră şi Înălţimile Voastre auguste să asculte cu bunăvoinţă apărarea unei cauze despre care sunt sigur că este dreaptă şi adevărată. Dacă, din neştiinţă, aş încălca bunele maniere şi obiceiurile curţilor, vă rog să mă iertaţi, căci n-am fost crescut în palatele regilor, ci în singurătatea unei mănăstiri” (Idem, vol. 7, cap. 8).
Apoi, răspunzând la întrebare, a declarat că lucrările publicate de el nu aveau toate acelaşi caracter. În unele, se ocupase de credinţă şi de faptele bune – pe acestea chiar duşmanii le declaraseră nu numai nepericuloase, ci chiar utile. Să le retracteze ar fi însemnat să condamne adevărurile pe care toţi le admiteau. Scrierile din a doua categorie expuneau corupţiile şi abuzurile papalităţii. Să retracteze aceste lucrări ar fi însemnat să întărească tirania Romei şi să deschidă o uşă şi mai largă pentru multe şi mari impietăţi. În a treia categorie intrau cărţile în care atacase persoane care apăraseră relele existente. În dreptul acestora, a mărturisit sincer că fusese mai violent decât s-ar fi cuvenit. N-a pretins că este fără greşeală, dar nu putea revoca nici aceste cărţi, căci, astfel, i-ar fi încurajat pe duşmanii adevărului, iar aceştia ar fi folosit ocazia pentru a-i zdrobi cu o cruzime şi mai mare pe copiii lui Dumnezeu.
„Totuşi eu sunt un simplu om, nu Dumnezeu”, a continuat el, „de aceea mă voi apăra ca Hristos: «Dacă am vorbit rău, arată ce am spus rău.» (…) Prin îndurarea lui Dumnezeu vă conjur, prealuminate împărate, şi pe voi, iluştri principi, şi pe toţi oamenii de orice rang, să-mi dovediţi din scrierile profeţilor şi ale apostolilor că am greşit. Îndată ce voi fi convins de aceasta, voi retracta orice greşeală şi voi fi cel dintâi care voi lua cărţile mele şi le voi arunca în foc.
Sper că ceea ce am spus acum arată clar că am cântărit cu grijă şi am ţinut seama de pericolele la care mă expun, dar, departe de a fi descurajat, mă bucur să văd că Evanghelia este şi astăzi, ca şi în vechime, o cauză de tulburare şi discordie. Acesta este caracterul, acesta este destinul Cuvântului lui Dumnezeu. «N-am venit să aduc pacea pe pământ, ci sabia», a spus Iisus Hristos. Dumnezeu este minunat şi înfricoşat în sfaturile Sale. Feriţi-vă ca nu cumva, sub pretextul că aplanaţi disensiunile, să persecutaţi Cuvântul sfânt al lui Dumnezeu şi să atrageţi asupra voastră un potop teribil de pericole de neînvins, de dezastre prezente şi de pustiire veşnică… Aş putea să citez multe exemple din Cuvântul lui Dumnezeu. Aş putea să vorbesc despre faraoni, despre împăraţii Babilonului şi despre regii lui Israel, ale căror eforturi n-au contribuit niciodată mai eficient la propria distrugere decât atunci când au căutat, prin hotărâri în aparenţă foarte înţelepte, să-şi întărească stăpânirea. «Dumnezeu mută munţii şi ei nu ştiu»” (Idem, vol. 7, cap. 8).
Luther vorbise în germană. I s-a cerut apoi să repete aceleaşi cuvinte în latină. Deşi epuizat de efortul anterior, s-a conformat şi a repetat discursul cu aceeaşi claritate şi energie ca şi prima dată. Providenţa lui Dumnezeu era la cârma lucrurilor. Minţile multora dintre principi erau atât de orbite de rătăcire şi superstiţie, încât, atunci când Luther s-a adresat prima dată, n-au văzut forţa raţionamentului lui, dar, când a repetat, au înţeles în mod clar argumentele prezentate.
Cei care îşi închiseseră cu încăpăţânare ochii în faţa luminii şi care se hotărâseră să nu se lase convinşi de adevăr s-au înfuriat când au văzut câtă putere era în cuvintele lui Luther. Când a terminat de vorbit, purtătorul de cuvânt al Dietei a spus mânios: „N-ai răspuns la întrebarea care ţi-a fost pusă… Ţi se cere să dai un răspuns clar şi precis… Retractezi sau nu?”
Reformatorul a răspuns: „Pentru că Maiestatea Voastră prealuminată şi Alteţele Voastre îmi cereţi un răspuns clar, simplu şi precis, vi-l voi da şi este acesta: Nu pot să-mi supun credinţa nici papei şi nici conciliilor, deoarece este limpede ca lumina zilei că au greşit deseori şi s-au contrazis unii pe alţii. De aceea, dacă nu mă vor convinge cu mărturia Scripturii, prin cel mai clar raţionament sau cu ajutorul pasajelor pe care le-am citat şi dacă nu vor reuşi să-mi constrângă conştiinţa prin intermediul Cuvântului lui Dumnezeu, nu pot şi nu voi retracta, căci este periculos pentru un creştin să vorbească împotriva conştiinţei lui. Aici stau, nu pot face altfel! Aşa să-mi ajute Dumnezeu! Amin” (Idem, vol. 7, cap. 8).
Astfel, acest bărbat a rămas ferm pe temelia sigură a Cuvântului lui Dumnezeu. Lumina cerului i-a luminat faţa. Măreţia şi curăţia caracterului lui, pacea şi bucuria inimii sale au fost văzute de toţi în timp ce dădea mărturie împotriva erorii şi în favoarea superiorităţii acelei credinţe care învinge lumea.
Întreaga adunare a rămas câtva timp mută de uimire. Când dăduse primul răspuns, Luther vorbise pe un ton scăzut, cu o atitudine respectuoasă, aproape docilă. Reprezentanţii Romei interpretaseră aceasta ca un semn că începuse să-şi piardă curajul. Au considerat cererea pentru amânare mai degrabă ca pe un preludiu al retractării. Însuşi împăratul Carol, remarcând, pe jumătate dispreţuitor, figura istovită a călugărului, îmbrăcămintea lui uzată şi simplitatea cuvântării lui, declarase: „Niciodată nu va face acest călugăr un eretic din mine.” Curajul şi hotărârea de care a dat dovadă acum, precum şi forţa şi claritatea raţionamentului său i-au surprins pe toţi. Împăratul, mişcat până la admiraţie, a exclamat: „Acest călugăr vorbeşte cu o inimă neînfricată şi cu un curaj neclintit.” Mulţi dintre principii germani priveau cu mândrie şi cu bucurie la acest reprezentant al naţiunii lor.
Partizanii Romei fuseseră înfrânţi. Cauza lor apăruse în lumina cea mai defavorabilă. Ei căutau să-şi menţină puterea nu apelând la Scripturi, ci recurgând la ameninţări, argumentul infailibil al Romei. Purtătorul de cuvânt al Dietei i-a zis: „Dacă nu retractezi, împăratul şi statele din imperiu se vor sfătui ce măsură să ia împotriva unui eretic incorigibil ca tine.”
Prietenul lui Luther, care ascultase cu mare bucurie nobila sa apărare, a tremurat la auzul acestor cuvinte, dar reformatorul a răspuns calm: „Dumnezeu să-mi ajute, dar eu nu pot să retractez nimic” (Idem, vol. 7, cap. 8).
I s-a ordonat să se retragă din Dietă, în timp ce principii urmau să se consfătuiască. Se simţea că venise o mare criză. Refuzul ferm al lui Luther de a se supune putea afecta istoria bisericii pentru secole întregi. S-a luat hotărârea să i se mai dea o ocazie de a retracta. A fost adus pentru ultima dată în sală. A fost întrebat din nou dacă va renunţa la învăţăturile lui. „Nu am alt răspuns de dat”, a spus el, „decât acela pe care l-am dat deja.” Era evident că nu putea fi convins să se supună ordinului Romei nici prin promisiuni, nici prin ameninţări.
Conducătorii romano-catolici erau negri de supărare că puterea lor, care îi făcuse pe regi şi pe nobili să tremure, era dispreţuită de un biet călugăr şi doreau să-l facă să le simtă mânia, torturându-l până la moarte. Însă Luther, înţelegând pericolul, le vorbise tuturor cu demnitate şi cu mult calm creştin. În cuvintele sale nu existase mândrie, nici patimă sau minciuni. El se pierduse din vedere pe sine şi pe oamenii mari care-l înconjurau şi simţise doar că se afla în prezenţa Unuia infinit superior papilor, prelaţilor, regilor şi împăraţilor. Hristos vorbise prin mărturia lui Luther cu o putere şi o măreţie care, pentru moment, le-a inspirat atât prietenilor, cât şi duşmanilor teamă şi uimire. Duhul lui Dumnezeu fusese prezent în acel conciliu, influenţând inimile conducătorilor imperiului. Câţiva dintre principi au recunoscut cu îndrăzneală dreptatea cauzei lui Luther. Mulţi s-au convins de partea cui e adevărul, dar la unii aceste impresii n-au durat. Mai era o altă categorie de principi care nu şi-au exprimat imediat convingerile, dar care, cercetând personal Scripturile, au devenit mai târziu susţinători neînfricaţi ai Reformei.
Electorul Frederic aşteptase cu nerăbdare înfăţişarea lui Luther înaintea Dietei şi i-a ascultat discursul cu mari emoţii. A privit cu bucurie şi mândrie curajul, fermitatea şi stăpânirea de sine a doctorului şi s-a hotărât să-l apere şi mai hotărât. A observat contrastul dintre părţile aflate în conflict şi a văzut că înţelepciunea papilor, a regilor şi a prelaţilor fusese anulată de puterea adevărului. Papalitatea suferise o înfrângere care urma să fie resimţită în toate ţările şi în toate secolele.
Când şi-a dat seama de efectul pe care l-au avut vorbele lui Luther, legatul papal s-a temut pentru siguranţa puterii papale ca niciodată mai înainte şi s-a hotărât să facă uz de toate mijloacele de care dispunea pentru a-l înfrânge pe reformator. Cu toată elocvenţa şi abilitatea diplomatică prin care se distingea, i-a prezentat tânărului împărat nesăbuinţa şi primejdia de a sacrifica, pentru cauza unui călugăr neînsemnat, prietenia şi sprijinul puternicului scaun al Romei.
Cuvintele lui n-au rămas fără efect. A doua zi, împăratul Carol a luat măsuri ca în faţa Dietei să se citească un mesaj prin care îşi anunţa hotărârea de a urma tradiţia predecesorilor lui, de a menţine şi a proteja religia catolică. Întrucât Luther refuzase să renunţe la rătăcirile lui, contra lui şi a ereziilor pe care le predica trebuiau luate cele mai aspre măsuri. „Un singur călugăr, indus în eroare de propria nebunie, s-a ridicat împotriva credinţei creştinătăţii. Pentru a pune capăt acestei impietăţi, îmi voi sacrifica regatele, comorile, prietenii, trupul, sângele, sufletul şi chiar viaţa. Îl voi destitui pe călugărul augustin Luther, interzicându-i să mai provoace dezordine printre oameni, şi apoi îi voi pedepsi pe el şi pe adepţii lui ca pe nişte eretici încăpăţânaţi cu excomunicarea, cu interdicţia şi cu toate mijloacele menite să-i distrugă. Apelez la membrii statelor să se comporte ca nişte creştini credincioşi” (Idem, vol. 7, cap. 9). Împăratul a declarat totuşi că biletul de liberă trecere al lui Luther trebuie respectat şi că, înainte de a i se intenta procesul, trebuie să i se permită să ajungă acasă în siguranţă.
Membrii Dietei susţineau acum două păreri contradictorii. Emisarii şi reprezentanţii papei au cerut din nou ca biletul de liberă trecere al reformatorului să nu fie respectat. „Rinul”, au spus ei, „trebuie să primească cenuşa lui, aşa cum a primit-o şi pe a lui Jan Hus acum un secol” (Idem, vol. 7, cap. 9). Dar prinţii Germaniei, deşi ei înşişi susţinători ai papalităţii şi duşmani declaraţi ai lui Luther, au protestat împotriva unei asemenea încălcări a cuvântului dat, considerând-o ca o pată pe onoarea naţiunii. Ei au atras atenţia la calamităţile care au urmat morţii lui Hus, declarând că nu îndrăzneau să atragă asupra Germaniei şi asupra tânărului lor împărat asemenea rele teribile.
Carol însuşi, răspunzând acestei propuneri josnice, a spus: „Chiar dacă onoarea şi credinţa ar fi alungate din toată lumea, ele trebuie să-şi găsească refugiu în inimile principilor” (Idem, vol. 7, cap. 9). Cei mai înverşunaţi duşmani catolici ai lui Luther au insistat mai departe pe lângă împărat să procedeze cu reformatorul cum a procedat Sigismund cu Hus – să-l lase pe mâna bisericii. Însă, amintindu-şi scena în care Hus, în adunare publică, a arătat spre lanţurile sale şi i-a amintit monarhului de cuvântul încălcat, Carol al V-lea a declarat: „Nu mi-ar plăcea să roşesc ca Sigismund” (Lenfant, vol. 1, p. 422).
Cu toate acestea, Carol a respins în mod deliberat adevărurile prezentate de Luther. „Sunt ferm decis să urmez exemplul înaintaşilor mei”, scria monarhul (D’Aubigné, vol. 7, cap. 9). Se hotărâse să nu se abată de la datină, nici chiar pentru a merge pe calea adevărului şi a neprihănirii. Pentru că părinţii lui susţinuseră papalitatea, şi el avea să facă la fel, oricât de crudă şi de coruptă era ea. Luând această poziţie, el a refuzat să primească o lumină mai mare decât aceea pe care o primiseră părinţii săi sau să îndeplinească vreo datorie pe care ei nu o îndepliniseră.
Sunt mulţi în zilele noastre care se ţin strâns de obiceiurile şi tradiţiile părinţilor lor. Când Dumnezeu le trimite o lumină mai mare, ei refuză să o accepte, deoarece nefiind dată părinţilor, aceştia nu au primit-o. Însă noi nu suntem la nivelul la care erau părinţii noştri. Ca urmare, datoriile şi răspunderile noastre nu sunt aceleaşi cu ale lor. Nu vom primi aprobarea lui Dumnezeu dacă privim la exemplul părinţilor noştri pentru a înţelege care ne este datoria, în loc să cercetăm personal Cuvântul adevărului. Răspunderea noastră este mai mare decât a înaintaşilor noştri. Suntem răspunzători atât pentru lumina pe care au primit-o ei şi pe care ne-au lăsat-o ca moştenire, cât şi pentru lumina suplimentară care străluceşte asupra noastră din Cuvântul lui Dumnezeu.
Hristos le spunea iudeilor necredincioşi: „Dacă n-aş fi venit şi nu le-aş fi vorbit, n-ar avea păcat, dar acum n-au nicio dezvinovăţire pentru păcatul lor” (Ioan 15:22). Aceeaşi putere divină le vorbise, prin Luther, şi împăratului şi principilor Germaniei. În timp ce lumina strălucea din Cuvântul lui Dumnezeu, Duhul Său insista pentru ultima dată pe lângă mulţi din acea adunare. După cum Pilat, cu secole mai înainte, a permis ca mândria şi dorinţa de popularitate să-i închidă inima în faţa Mântuitorului lumii, după cum Felix i-a spus, tremurând, solului adevărului: „De astă dată, du-te. Când voi mai avea prilej, te voi chema” (Faptele 24:25), după cum mândrul Agripa a mărturisit: „Curând mai vrei tu să mă îndupleci să mă fac creştin!” (Faptele 26:28) şi apoi toţi aceştia au întors spatele mesajului trimis de cer, tot aşa a făcut şi Carol al V-lea: cedând îndemnurilor mândriei şi intereselor lumeşti, s-a hotărât să respingă lumina adevărului.
În oraş circulau zvonuri despre uneltirile împotriva lui Luther, zvonuri care produceau o mare frământare. Reformatorul îşi câştigase mulţi prieteni care, cunoscând cruzimea perfidă a Romei faţă de toţi cei care îndrăzneau să-i denunţe corupţiile, au hotărât să aibă grijă să nu fie sacrificat. Sute de nobili s-au angajat să-l ocrotească. Nu puţini au denunţat în mod deschis mesajul regal ca dovedind o supunere laşă faţă de puterea stăpânitoare a Romei. Pe porţile caselor şi în locuri publice au fost afişate pancarte, unele condamnându-l, altele apărându-l pe Luther. Pe una dintre acestea erau scrise doar cuvintele semnificative ale înţeleptului: „Vai de tine, ţară, al cărei împărat este un copil!” (Eclesiastul 10:16). Entuziasmul poporului din toată Germania faţă de Luther i-a convins atât pe împărat, cât şi pe cei din Dietă că orice nedreptate pe care i-ar face-o ar pune în pericol pacea imperiului şi chiar stabilitatea tronului.
Frederic de Saxonia era foarte precaut, păstrând rezerva şi ascunzându-şi cu grijă adevăratele sentimente faţă de reformator, dar, în acelaşi timp, păzindu-l continuu cu vigilenţă, supraveghind toate mişcările lui şi ale duşmanilor lui. Erau însă mulţi care nu încercaseră să-şi ascundă ataşamentul faţă de Luther. Era vizitat de principi, conţi, baroni şi alte persoane distinse, atât din rândul laicilor, cât şi din rândul clerului. „Cămăruţa doctorului”, scria Spalatin, „nu putea să-i cuprindă pe toţi vizitatorii care soseau” (Martyn, vol. 1, p. 404). Oamenii priveau la el ca şi când ar fi fost mai mult decât un om. Chiar şi cei care nu credeau în învăţăturile lui nu puteau să nu-i admire integritatea impunătoare care l-a făcut mai degrabă să se expună morţii decât să-şi calce pe conştiinţă.
S-au făcut eforturi pentru a-l face să consimtă la un compromis cu Roma. Nobili şi principi i-au spus că, dacă va insista să pună judecata proprie mai presus de cea a bisericii şi a conciliilor, va fi curând alungat din imperiu şi nu va avea nicio protecţie. La aceasta, Luther a răspuns: „Evanghelia lui Hristos nu poate fi predicată fără sacrificiu… De ce, atunci, să mă despartă frica sau teama de pericol de Domnul şi de acel cuvânt divin care este unicul adevăr? Nu! Vreau mai degrabă să-mi dau trupul, sângele şi viaţa” (D’Aubigné, vol. 7, cap. 10).
A fost din nou îndemnat să se supună judecăţii împăratului şi atunci nu avea să se mai teamă de nimic. „Consimt”, a răspuns el, „din toată inima ca împăratul, principii şi chiar creştinul de rând să-mi cerceteze şi să-mi judece lucrările, dar cu o condiţie: ca ei să ia Cuvântul lui Dumnezeu ca standard. Oamenii nu trebuie decât să-l asculte. Nu-mi constrângeţi conştiinţa, care este legată şi înlănţuită de Sfintele Scripturi” (Idem, vol. 7, cap. 10).
La o altă încercare de a-l convinge, el a răspuns: „Consimt să renunţ la biletul de liberă trecere. Îmi aşez persoana şi viaţa în mâinile împăratului, dar Cuvântul lui Dumnezeu, niciodată!” (Idem, vol. 7, cap. 10). S-a declarat de acord să-şi supună scrierile cercetării unui conciliu general, dar numai cu condiţia ca acelui conciliu să i se ceară să decidă pe baza Scripturii. „În ce priveşte Cuvântul lui Dumnezeu şi credinţa”, a adăugat el, „orice creştin poate să judece pentru sine la fel de bine ca papa, oricâte milioane de concilii ar avea acesta în sprijinul lui” (Martyn, vol. 1, p. 410). Atât prietenii, cât şi duşmanii s-au convins, în cele din urmă, că orice alt efort pentru reconciliere va fi inutil.
Dacă reformatorul ar fi cedat într-un singur punct, Satana şi îngerii lui ar fi obţinut victoria. Dar hotărârea lui neclintită a fost mijlocul de emancipare a bisericii şi începutul unei ere noi, mai bune. Influenţa acestui singur bărbat, care a îndrăznit să gândească şi să acţioneze personal în probleme religioase, avea să-şi lase amprenta asupra bisericii şi a lumii nu numai din timpul său, ci din toate generaţiile următoare. Fermitatea şi credincioşia lui trebuiau să-i întărească pe toţi cei care, în timpul sfârşitului, vor trece printr-o experienţă similară. Puterea şi maiestatea lui Dumnezeu au fost mai presus de sfatul oamenilor şi de forţa lui Satana.
Curând, lui Luther i s-a poruncit, prin autoritatea împăratului, să se întoarcă acasă, dar era conştient că această înştiinţare avea să fie repede urmată de condamnarea lui. Nori ameninţători planau deasupra lui, dar, când a plecat din Worms, inima îi era plină de bucurie şi laudă. „Însuşi Diavolul”, spunea el, „a păzit citadela papei, dar Hristos a făcut o spărtură mare în ea, iar Satana a fost constrâns să recunoască faptul că Domnul este mai puternic decât el” (D’Aubigne, vol. 7, cap. 11).
După ce a părăsit Wormsul, dorind ca fermitatea lui să nu fie interpretată ca răzvrătire, Luther i-a scris împăratului. „Dumnezeu, care cercetează inimile, îmi este martor”, spunea el, „că sunt gata să mă supun cu cea mai mare sinceritate Maiestăţii Voastre, în onoare sau în dezonoare, în viaţă sau în moarte, în toate, cu excepţia Cuvântului lui Dumnezeu, prin care trăieşte omul. În toate aspectele ce ţin de viaţa aceasta, credincioşia mea va fi neclintită, căci a pierde sau a câştiga aici nu are nicio consecinţă asupra mântuirii. Însă, când sunt în joc interese veşnice, Dumnezeu nu vrea ca omul să se supună omului. Căci o astfel de supunere în problemele spirituale este o adevărată închinare, iar aceasta nu I se cuvine decât Creatorului” (Idem, vol. 7, cap. 11).
Pe drumul de întoarcere, Luther a fost primit şi mai bine decât la dus. Membri ai clerului îi ieşeau în întâmpinare călugărului excomunicat, iar autorităţile civile îl onorau pe omul pe care împăratul îl acuzase în public. A fost invitat să predice şi, în ciuda interdicţiei imperiale, s-a urcat iarăşi la amvon. „Niciodată nu mi-am luat angajamentul că voi pune lacăt peste Cuvântul lui Dumnezeu”, a zis el, „şi nici n-o voi face” (Martyn, vol. 1, p. 420).
Nu trecuse mult de la plecarea sa din Worms, când reprezentanţii papei l-au convins pe împărat să emită un edict împotriva lui. În acest decret, Luther era denunţat ca fiind „însuşi Satana în chip de om şi îmbrăcat în sutană de călugăr” (D’Aubigné, vol. 7, cap. 11). S-a dat ordin ca, de îndată ce va expira biletul de liberă trecere, să se ia măsuri pentru a-i opri lucrarea. Le-a fost interzis tuturor să-l găzduiască, să-i dea de mâncat sau de băut, să-l ajute sau să-l încurajeze prin cuvinte sau prin fapte, în public sau în particular. Trebuia să fie prins oriunde s-ar fi aflat şi predat autorităţilor. De asemenea, trebuia ca adepţii lui să fie închişi şi averile lor, confiscate, iar scrierile lui trebuiau să fie distruse. Toţi cei care ar fi îndrăznit să acţioneze contrar prevederilor acestui decret cădeau sub condamnarea lui. Electorul de Saxonia şi principii care simpatizau cu Luther au părăsit oraşul Worms curând după plecarea lui, iar decretul împăratului a fost confirmat de Dietă. Acum reprezentanţii Romei jubilau, considerând că soarta Reformei era pecetluită.
Însă Dumnezeu pregătise o cale de scăpare pentru slujitorul Lui în acest ceas de pericol. Un ochi vigilent urmărise mişcările lui Luther şi o inimă nobilă şi cinstită se hotărâse să-l scape. Era clar că Roma nu se putea mulţumi cu mai puţin decât moartea lui. Numai dacă ar fi stat ascuns ar fi putut scăpa de fălcile leului. Dumnezeu i-a dat înţelepciune lui Frederic de Saxonia să conceapă un plan pentru ocrotirea reformatorului. Cu concursul unor prieteni devotaţi, planul electorului a fost adus la îndeplinire şi Luther a fost practic ascuns atât de prieteni, cât şi de duşmani. Pe drumul de întoarcere, a fost prins, despărţit de însoţitorii săi şi dus în grabă, prin pădure, la castelul din Wartburg, o cetăţuie izolată în munţi. Atât răpirea, cât şi ascunderea lui au fost atât de învăluite în mister, încât mult timp nici măcar Frederic n-a ştiut unde fusese ascuns. Această neştiinţă nu a fost la întâmplare – cât timp nu ştia unde se află Luther, electorul nu putea dezvălui nimic. Era mulţumit că reformatorul se afla în siguranţă, şi aceasta îi era de ajuns.
Au trecut primăvara, vara şi toamna şi a venit iarna, iar Luther a rămas tot prizonier. Aleander şi partizanii săi tresăltau de bucurie pe măsură ce lumina Evangheliei părea să se stingă. Însă, în loc să se întâmple acest lucru, reformatorul îşi umplea candela din rezervorul adevărului, lumina lui urmând să strălucească şi mai puternic.
În siguranţa prietenoasă a Wartburgului, Luther s-a bucurat pentru un timp că scăpase de focul şi tumultul bătăliei. Însă, după ceva timp, nu s-a mai mulţumit să stea doar în linişte şi odihnă. Obişnuit cu o viaţă activă şi cu lupta aprigă, nu suporta să fie inactiv. În acele zile de singurătate, i-a revenit în minte starea bisericii şi atunci a strigat cu disperare: „Vai! Nu există nimeni în această zi din urmă a mâniei Sale care să stea ca un zid înaintea Domnului şi să-l salveze pe Israel!” (Idem, vol. 9, cap. 2). Gândurile i s-au îndreptat din nou către sine şi se temea să nu fie acuzat de laşitate pentru că se retrăsese din luptă. Apoi şi-a reproşat indolenţa şi îngăduinţa de sine. În acelaşi timp însă, făcea zilnic mai mult decât părea posibil să facă un om. Pana sa n-a trândăvit niciodată. Deşi se măguleau cu gândul că Luther fusese adus la tăcere, duşmanii lui erau uimiţi şi tulburaţi de dovada palpabilă că el era încă activ. O mulţime de broşuri purtându-i semnătura circulau prin toată Germania. El le-a adus, de asemenea, cel mai important serviciu concetăţenilor lui, traducând Noul Testament în limba germană. Din Patmosul lui stâncos, a continuat timp de aproape un an să proclame Evanghelia şi să mustre păcatele şi erorile din zilele sale.
Dar Dumnezeu nu l-a retras pe slujitorul Său de pe scena vieţii publice doar pentru a-l feri de mânia duşmanilor lui sau pentru a-i asigura un timp de linişte în vederea acestor lucrări importante. Trebuia să obţină rezultate mult mai valoroase decât acestea. În singurătatea şi obscuritatea adăpostului lui din munţi, Luther a fost îndepărtat de orice sprijin omenesc şi separat de lauda lumii. Astfel, a fost ferit de mândrie şi de încredere în sine, sentimente care însoţesc atât de adesea succesul. Prin suferinţă şi umilinţă a fost pregătit din nou să meargă în siguranţă pe înălţimile ameţitoare la care fusese înălţat într-un mod atât de neaşteptat.
Când se bucură de libertatea pe care le-o aduce adevărul, oamenii sunt înclinaţi să-i ridice în slăvi pe cei pe care Dumnezeu i-a folosit pentru a rupe lanţurile erorii şi ale superstiţiei. Satana caută să îndepărteze gândurile şi sentimentele oamenilor de la Dumnezeu şi să le îndrepte spre oameni ca ei; el îi face să onoreze simplele instrumente şi să ignore Mâna care dirijează toate evenimentele. Prea adesea, liderii religioşi care sunt lăudaţi şi respectaţi în modul acesta pierd din vedere dependenţa lor de Dumnezeu şi încep să se încreadă în ei înşişi. Ca urmare, caută să controleze minţile şi conştiinţele oamenilor dispuşi să privească la ei pentru călăuzire, în loc să privească la Cuvântul lui Dumnezeu. Lucrarea de reformare adeseori întârzie din cauza acestui spirit în care se complac adepţii ei. Dumnezeu a vrut să apere cauza Reformei de acest pericol. El dorea ca această lucrare să primească amprenta Lui, şi nu a omului. Ochii oamenilor fuseseră aţintiţi asupra lui Luther ca exponent al adevărului. Acum, el a fost îndepărtat, pentru ca toţi ochii să se îndrepte spre Autorul veşnic al adevărului.