Evanghelia fusese sădită în Boemia încă din secolul al IX-lea. Biblia fusese tradusă, iar slujbele religioase se ţineau în limba poporului. Dar, pe măsură ce puterea papei creştea, Cuvântul lui Dumnezeu era tot mai puţin cunoscut. Grigore al VII-lea, care îşi asumase misiunea de a umili mândria regilor, urmărea în aceeaşi măsură să subjuge şi poporul şi, ca urmare, a emis o bulă care interzicea oficierea slujbelor religioase în limba boemă. Papa declara că „Celui Atotputernic Îi place ca slujba închinată Lui să fie oficiată într-o limbă necunoscută şi că multe rele şi rătăciri se iviseră din cauză că nu se respectase această regulă” (Wylie, vol. 3, cap. 1). Astfel, Roma a hotărât ca lumina Cuvântului lui Dumnezeu să fie stinsă şi poporul să fie ţinut în întuneric. Dar Cerul s-a îngrijit să existe alte mijloace pentru continuitatea bisericii. Mulţi dintre valdenzii şi albigenzii alungaţi de persecuţie din casele lor din Franţa şi Italia au venit în Boemia. N-au îndrăznit să predice pe faţă, dar au lucrat cu zel în ascuns. Astfel, credinţa adevărată a fost păstrată de la un secol la altul.
Înainte de Hus, au existat în Boemia bărbaţi care s-au ridicat să condamne în mod deschis corupţia din biserică şi imoralitatea poporului. Activitatea lor a stârnit un mare interes. Temerile ierarhiei papale au fost trezite şi împotriva discipolilor Evangheliei s-a dezlănţuit persecuţia. Obligaţi să se închine în păduri şi în munţi, au fost vânaţi de soldaţi şi mulţi au fost omorâţi. După un timp, s-a decretat ca toţi cei care s-au îndepărtat de modul de închinare al Romei să fie arşi. Însă, în timp ce îşi dădeau viaţa, creştinii priveau în viitor la triumful cauzei lor. Unul dintre cei care „predicaseră că mântuirea poate fi obţinută numai prin credinţa în Mântuitorul răstignit” a declarat în timp ce murea: „Furia duşmanilor adevărului triumfă acum asupra noastră, dar nu va fi pentru totdeauna aşa. Se va ridica unul dintre oamenii de rând, fără sabie sau autoritate, şi nu-l vor putea învinge” (Ibidem). Vremea lui Luther era încă departe, dar deja se ridica cineva a cărui mărturie împotriva Romei urma să trezească naţiunile.
Jan Hus era de origine umilă şi rămăsese orfan de timpuriu, în urma morţii tatălui său. Mama lui evlavioasă, considerând educaţia şi temerea de Dumnezeu drept cele mai preţioase comori, a căutat să-i asigure fiului ei această moştenire. Hus a studiat la şcoala din zonă, iar după aceea s-a dus la Universitatea din Praga, unde a fost admis ca student bursier. În călătoria spre Praga, a fost însoţit de mama lui. Văduvă şi săracă, ea nu putea să-i ofere fiului ei bogăţii materiale, dar, când s-au apropiat de oraş, a îngenuncheat lângă tânărul orfan şi a cerut asupra lui binecuvântarea Tatălui lor ceresc. Puţin îşi dădea seama acea mamă cum urma să primească răspuns la rugăciunea ei.
La universitate, Hus s-a distins repede prin zelul cu care se dedica studiului şi progresele sale rapide, în timp ce viaţa lui fără reproş şi purtarea lui amabilă şi atrăgătoare i-au câştigat respectul unanim. Era un adept sincer al Bisericii Romano-Catolice şi depunea toate eforturile pentru a găsi binecuvântările spirituale pe care ea pretindea că le revarsă. Cu ocazia unui jubileu, a mers să se spovedească, a dăruit cei din urmă bănuţi din punga lui săracă şi s-a alăturat procesiunilor religioase pentru a avea parte de iertarea promisă. După terminarea colegiului, a intrat în preoţie şi, urcând repede treptele ierarhice, a fost chemat la curtea regelui. De asemenea, a fost numit profesor şi, mai târziu, rector al universităţii pe care o urmase. În câţiva ani, modestul student bursier a devenit mândria ţării sale, numele lui fiind cunoscut în întreaga Europă.
Hus şi-a început lucrarea de reformă în alt domeniu. La câţiva ani după ce a intrat în rândurile preoţiei, a fost numit predicator al capelei Betleem. Ctitorul acestei capele susţinuse, ca un lucru de mare importanţă, predicarea Scripturii în limba poporului. În ciuda opoziţiei Romei, practica aceasta nu fusese cu totul întreruptă în Boemia. Însă Biblia nu era cunoscută, iar printre oamenii bogaţi şi săraci deopotrivă, predominau cele mai josnice vicii. Hus a condamnat aceste rele fără cruţare, apelând la Cuvântul lui Dumnezeu pentru a da forţă principiilor adevărului şi ale curăţiei pe care el le susţinea.
Un învăţat din Praga, cu numele Ieronim, care mai târziu a devenit un colaborator apropiat al lui Hus, întorcându-se din Anglia, a adus cu el scrierile lui Wycliffe. Regina Angliei, care se convertise la învăţăturile lui Wycliffe, era o prinţesă originară din Boemia şi, prin influenţa ei, scrierile reformatorului au fost larg răspândite în ţara ei natală. Hus a citit aceste lucrări cu interes. Considera că autorul lor era un creştin sincer şi era înclinat să privească cu ochi buni reformele pe care acesta le susţinea. Fără să-şi dea seama, Hus intrase deja pe calea care avea să-l ducă departe de Roma.
Cam în acelaşi timp, în Praga au sosit doi străini din Anglia, oameni de cultură, care primiseră lumina şi veniseră să o răspândească în această ţară îndepărtată. Deoarece au început cu un atac deschis contra supremaţiei papei, autorităţile i-au adus rapid la tăcere, dar, nevrând să renunţe la scopul lor, au recurs la alte mijloace. Fiind şi pictori, nu doar predicatori, şi-au folosit talentul. Într-un loc deschis publicului, au expus două tablouri. Unul reprezenta intrarea lui Iisus în Ierusalim, „blând şi călare pe un măgar” (Matei 21:5), urmat de ucenicii Săi îmbrăcaţi în haine uzate de călătorie şi desculţi. Celălalt tablou reprezenta o procesiune pontificală, papa purtând hainele lui bogate şi întreita sa coroană, călare pe un cal împodobit excesiv, precedat de trâmbiţaşi şi urmat de cardinali şi prelaţi în veşminte strălucitoare.
Mesajul acesta a atras atenţia tuturor categoriilor de oameni. Mulţimile veneau să privească picturile. Nu era nimeni care să nu priceapă morala şi mulţi au fost profund impresionaţi de contrastul dintre blândeţea şi umilinţa lui Hristos, Domnul, şi mândria şi aroganţa papei, pretinsul Său slujitor. S-a produs o mare tulburare în Praga şi, după un timp, cei doi străini au considerat necesar, pentru propria siguranţă, să plece. Dar lecţia pe care ei o predicaseră n-a fost uitată. Tablourile au lăsat o impresie profundă asupra minţii lui Hus şi l-au condus la un studiu mai atent al Bibliei şi al scrierilor lui Wycliffe. Cu toate că nu era pregătit încă să accepte toate reformele susţinute de acesta, a văzut mai clar adevăratul caracter al papalităţii şi, cu un zel şi mai mare, a denunţat mândria, ambiţia şi corupţia clerului.
Din Boemia, lumina s-a extins în Germania, pentru că tulburările de la universitatea din Praga au provocat retragerea a sute de studenţi germani. Mulţi dintre ei primiseră de la Hus primele cunoştinţe despre Biblie şi, la întoarcere, au răspândit Evanghelia în patria lor.
Veştile despre lucrarea din Praga au fost duse la Roma, şi Hus a fost curând somat să se prezinte înaintea papei. Să se supună ordinului ar fi însemnat să se expună la o moarte sigură. Regele şi regina Boemiei, universitatea, nobilii şi oficialii guvernului s-au unit într-un apel adresat pontifului prin care se cerea să i se îngăduie să rămână la Praga şi să trimită răspuns la Roma printr-un delegat. În loc să aprobe această cerere, papa a procedat la judecarea şi condamnarea lui şi apoi a declarat oraşul Praga sub interdicţie.
În acea epocă, ori de câte ori se pronunţa o astfel de sentinţă, se crea groază pretutindeni. Ceremoniile de care era însoţită erau în aşa fel concepute, încât să umple de teroare un popor care îl considera pe papă reprezentantul lui Dumnezeu care ţine cheile cerului şi ale iadului şi are puterea să pronunţe judecăţi atât civile, cât şi spirituale. Se credea că porţile cerului erau închise pentru regiunea lovită de interdicţie şi că, până când papa binevoia să ridice anatema, morţii erau împiedicaţi să intre în sălaşurile fericirii. Ca semn al acestei teribile calamităţi, toate slujbele religioase erau suspendate. Bisericile erau închise. Căsătoriile erau oficiate în curtea bisericii. Morţii, a căror înmormântare în cimitir era interzisă, erau îngropaţi, fără niciun fel de slujbă, în şanţuri sau pe câmp. Astfel, prin măsuri care făceau apel la imaginaţie, Roma încerca să controleze conştiinţele oamenilor.
Oraşul Praga era plin de tulburări. Mulţi îl acuzau pe Hus că este cauza tuturor nenorocirilor şi cereau să fie predat răzbunării Romei. Pentru a linişti furtuna, reformatorul s-a retras pentru un timp în satul lui natal. Scriindu-le prietenilor pe care-i lăsase în Praga, spunea: „Dacă m-am retras din mijlocul vostru, am făcut-o pentru a urma învăţătura şi exemplul lui Iisus Hristos, ca să nu dau ocazie celor cu gânduri rele să-şi atragă o condamnare veşnică şi ca să nu fiu pentru cei evlavioşi un motiv de amărăciune şi persecuţie. M-am retras şi pentru că mi-am dat seama că preoţii nelegiuiţi ar putea continua să interzică pentru un timp îndelungat predicarea Cuvântului lui Dumnezeu în mijlocul vostru, dar nu v-am părăsit pentru a nega adevărul divin, pentru care, cu ajutorul lui Dumnezeu, sunt gata să mor” (Bonnechose, The Reformers Before the Reformation, vol. 1, p. 87). Hus nu şi-a încetat activitatea, ci a călătorit prin regiunile învecinate, predicând mulţimilor doritoare. Astfel, măsurile la care a recurs papa pentru a înăbuşi Evanghelia făceau ca ea să fie şi mai mult răspândită. „N-avem nicio putere împotriva adevărului, ci pentru adevăr” (2 Corinteni 13:8).
„În această etapă a carierei sale, mintea lui Hus părea a fi scena unui conflict dureros. Cu toate că Biserica încerca să-l intimideze cu tunetele ei, el nu renunţase la autoritatea ei. Pentru el, Biserica Romano-Catolică încă era mireasa lui Hristos, iar papa era reprezentantul şi vicarul lui Dumnezeu. El lupta împotriva abuzului de autoritate, şi nu împotriva principiului în sine. Acest fapt a produs un conflict teribil între convingerile raţiunii lui şi cerinţele conştiinţei sale. Dacă autoritatea era dreaptă şi infailibilă, aşa cum considera că este, cum se făcea că el se simţea constrâns să nu i se supună? Să asculte vedea că este păcat, dar cum era posibil ca ascultarea de o biserică infailibilă să-l aducă într-o astfel de situaţie? Aceasta era problema pe care nu putea să o rezolve, aceasta era îndoiala care-l chinuia clipă de clipă. Singura soluţie la care a putut ajunge a fost aceea că se repeta situaţia care existase şi în zilele Mântuitorului, când preoţii deveniseră nişte persoane nelegiuite, care foloseau autoritatea legitimă în scopuri nelegitime. Aceasta l-a făcut să se călăuzească în viaţă şi să le predice altora principiul că învăţăturile Scripturii, înţelese şi asimilate, trebuie să guverneze conştiinţa, cu alte cuvinte, că singurul ghid infailibil este Dumnezeu, care vorbeşte prin Biblie, şi nu biserica, ce vorbeşte prin preoţi” (Wylie, vol. 3, cap. 2).
Când, după un timp, agitaţia din Praga s-a mai potolit, Hus s-a reîntors la capela Betleem pentru a continua cu şi mai mare zel şi curaj predicarea Cuvântului lui Dumnezeu. Duşmanii lui erau activi şi puternici, dar regina şi mulţi nobili îi erau prieteni, iar poporul, în mare număr, era de partea lui. Comparând învăţăturile lui curate şi înălţătoare, precum şi viaţa lui sfântă cu dogmele degradante pe care le predicau preoţii romano-catolici şi cu avariţia şi imoralitatea de care dădeau dovadă, mulţi considerau o adevărată onoare să fie de partea lui.
Până în acest moment, Hus fusese singur în activitatea lui, dar acum, Ieronim, care acceptase învăţăturile lui Wycliffe pe când era în Anglia, i s-a alăturat în lucrarea de reformă. Cei doi urmau să fie de atunci înainte uniţi în viaţă şi nici moartea nu avea să-i despartă. Ieronim era înzestrat cu elocvenţă, cultură şi un geniu strălucitor – calităţi care câştigă favoarea oamenilor – într-o măsură mai mare decât Hus, care, în schimb, avea acele trăsături care conferă adevărata forţă de caracter. Judecata lui calmă era ca o frână pentru spiritul impulsiv al lui Ieronim, care, în adevărată umilinţă, îşi dădea seama de valoarea lui Hus şi se supunea sfaturilor lui. Prin eforturile lor unite, reforma s-a întins mai rapid.
Dumnezeu a îngăduit ca o mare lumină să strălucească asupra minţilor acestor bărbaţi aleşi, descoperindu-le multe dintre erorile Romei, dar ei n-au primit toată lumina care trebuia dată lumii. Prin intermediul lor, Dumnezeu scotea poporul din întunericul romano-catolicismului, dar mai existau obstacole mari şi multe pe care oamenii urmau să le întâmpine. El i-a condus înainte, pas cu pas, pe măsură ce puteau suporta lumina, căci ei nu erau pregătiţi să o primească dintr-odată pe toată. Dacă le-ar fi fost prezentată, i-ar fi făcut să se îndepărteze de ea, având acelaşi efect pe care îl are strălucirea soarelui de amiază asupra celor care au stat îndelung în întuneric. De aceea, El le-a descoperit-o conducătorilor puţin câte puţin, în măsura în care putea fi acceptată de oameni. De la un secol la altul, alţi lucrători credincioşi aveau să vină după ei pentru a-i conduce pe oameni mai departe pe calea reformei.
Schisma din biserică continua. Trei papi se luptau acum pentru supremaţie, iar lupta lor umplea creştinătatea de crimă şi de tulburare. Nemaifiind mulţumiţi doar să arunce anateme, au recurs la arme. Fiecare s-a grăbit să-şi cumpere arme şi să strângă soldaţi. Desigur că era nevoie de bani şi, pentru a-i procura, darurile, slujbele şi binecuvântările bisericii erau oferite spre vânzare (Vezi Apendicele pentru p. 47). Preoţii, la rândul lor, imitându-i pe superiori, au recurs la simonie şi război pentru a-şi umili rivalii şi a-şi întări puterea. Cu o îndrăzneală tot mai mare, pe zi ce trecea, Hus tuna împotriva monstruozităţilor care erau tolerate în numele religiei, iar poporul îi acuza în mod deschis pe conducătorii de la Roma că sunt cauza nenorocirilor care invadaseră creştinătatea.
Praga părea că se află din nou pe marginea unui conflict sângeros. Ca şi în vechime, slujitorul lui Dumnezeu a fost acuzat că el era „acela care nenoroceşt[e] pe Israel” (1 Împăraţi 18:17). Oraşul a fost pus din nou sub interdicţie, iar Hus s-a retras în satul său natal. Mărturia dată cu atâta credincioşie din iubita lui capelă Betleem se încheiase. Înainte de a-şi da viaţa pentru adevăr, el urma să vorbească întregii creştinătăţi de la o tribună mai înaltă.
Pentru a pune capăt relelor care tulburau Europa, la cererea împăratului Sigismund, a fost convocat un conciliu general la Konstanz de către unul dintre cei trei papi rivali, Ioan al XXIII-lea. Convocarea unui conciliu nu era câtuşi de puţin pe placul papei Ioan, ale cărui caracter şi comportament cu greu puteau suporta cercetarea, chiar şi din partea unor prelaţi cu o moralitate îndoielnică, aşa cum erau preoţii din acele timpuri, însă n-a îndrăznit să se împotrivească voinţei lui Sigismund. (Vezi Apendicele.)
Obiectivele majore care trebuiau îndeplinite în cadrul acestui conciliu erau încetarea schismei din biserică şi dezrădăcinarea ereziei. Ca urmare, au fost somaţi să apară înaintea conciliului cei doi antipapi, precum şi propagatorul principal al noilor idei, Jan Hus. Cei dintâi, gândindu-se la propria siguranţă, n-au participat în persoană, ci au fost reprezentaţi prin delegaţi. Papa Ioan, deşi oficial era cel care convocase Conciliul, a venit cu multe presimţiri rele, bănuind planul ascuns al împăratului de a-l demite şi temându-se că va trebui să dea socoteală pentru viciile care profanaseră tiara şi pentru crimele cu ajutorul cărora şi-o câştigase. Cu toate acestea, şi-a făcut intrarea în oraşul Konstanz cu mare pompă, însoţit de prelaţi şi urmat de o suită de curteni. Tot clerul şi demnitarii oraşului, împreună cu o mulţime imensă de orăşeni au ieşit să-l salute. Deasupra capului avea un baldachin de aur, purtat de patru magistraţi de frunte. Înaintea lui era dusă ostia, iar veşmintele bogate ale cardinalilor şi ale nobililor ofereau o privelişte impunătoare.
În acelaşi timp, de Konstanz se apropia un alt călător. Hus era conştient de primejdiile care-l ameninţau. S-a despărţit de prieteni ca şi când urma să nu-i mai vadă niciodată şi a pornit în călătorie cu simţământul că aceasta îl va duce la rug. Cu toate că obţinuse un bilet de liberă trecere de la regele Boemiei şi altul de la împăratul Sigismund pentru toată durata călătoriei, şi-a făcut toate aranjamentele în eventualitatea morţii.
Într-o scrisoare adresată prietenilor din Praga, spunea: „Fraţii mei, (...) plec cu un bilet de liberă trecere de la rege pentru a mă întâlni cu numeroşii mei duşmani de moarte... Mă încred însă în Atotputernicul Dumnezeu, în Mântuitorul meu; cred că El va asculta rugăciunile voastre fierbinţi, că va pune înţelepciunea şi prevederea Sa în gura mea, ca să mă pot împotrivi lor, şi că îmi va da Duhul Său cel Sfânt ca să mă întărească în adevărul Său, astfel încât să pot înfrunta cu mult curaj ispitele, închisoarea şi, dacă va fi necesar, chiar o moarte crudă. Iisus Hristos a suferit pentru cei iubiţi ai Lui, prin urmare ar trebui oare să ne mire faptul că ne-a lăsat exemplul Său, ca să suferim şi noi cu răbdare toate lucrurile pentru mântuirea noastră? El este Dumnezeu, iar noi suntem făpturile Sale; El este Domnul, iar noi suntem slujitorii Săi; El este Stăpânul lumii, iar noi suntem muritori vrednici de dispreţ. Şi, cu toate acestea, El a suferit! De ce atunci să nu suferim şi noi, îndeosebi atunci când suferinţa este pentru curăţirea noastră? De aceea, dragii mei, dacă moartea mea poate contribui la slava Sa, rugaţi-vă ca ea să vină cât mai repede, ca Dumnezeu să mă facă în stare să suport toate nenorocirile cu statornicie. Dar, dacă este mai bine să mă reîntorc între voi, să ne rugăm lui Dumnezeu să mă întorc fără pată – adică să nu retrag nicio iotă din adevărul Evangheliei, pentru a le lăsa fraţilor mei un exemplu desăvârşit de urmat. S-ar putea deci să nu-mi mai vedeţi faţa la Praga niciodată, dar, dacă voia Dumnezeului celui atotputernic va găsi de cuviinţă să mă redea vouă, atunci să mergem înainte cu o inimă mai hotărâtă în cunoaşterea şi în iubirea Legii Sale” (Bonnechose, vol. 1, p. 147, 148)
Într-o altă scrisoare, către un preot care devenise ucenicul Evangheliei, Hus vorbea cu profundă umilinţă despre propriile greşeli, acuzându-se „de a fi simţit plăcere în purtarea de haine bogate şi de a fi irosit ore întregi în ocupaţii uşuratice”. Apoi a adăugat aceste sfaturi mişcătoare: „Fie ca slava lui Dumnezeu şi mântuirea sufletelor să-ţi ocupe mintea, şi nu deţinerea de bunuri şi averi. Fereşte-te să-ţi împodobeşti casa mai mult decât sufletul şi, mai presus de orice, acordă toată atenţia clădirii spirituale. Fii evlavios şi smerit cu cei săraci şi nu-ţi folosi averea în petreceri. Dacă nu-ţi vei îndrepta viaţa şi nu te vei înfrâna de la excese, mă tem că vei fi aspru pedepsit, aşa cum sunt şi eu... Tu cunoşti învăţătura mea, căci ai primit îndemnurile mele din copilăria ta, de aceea nu este de folos să-ţi scriu mai mult, dar te conjur, prin îndurarea Domnului nostru, să nu mă imiţi în niciuna dintre deşertăciunile în care m-ai văzut căzând.” Pe plicul scrisorii a adăugat: „Te conjur, prietenul meu, să nu rupi acest sigiliu până când nu vei avea certitudinea că sunt mort” (Idem, vol. 1, p. 148).
În timpul călătoriei, Hus vedea pretutindeni semne ale răspândirii învăţăturilor sale şi ale bunăvoinţei cu care era privită cauza lui. Oamenii se înghesuiau să-l întâlnească şi, în câteva oraşe, magistraţii l-au însoţit pe străzi.
La sosirea în Konstanz, lui Hus i s-a dat deplină libertate. La biletul de liberă trecere al împăratului s-a adăugat o asigurare personală de ocrotire din partea papei. Dar, în ciuda tuturor acestor declaraţii solemne şi repetate, reformatorul a fost curând arestat, din ordinul papei şi al cardinalilor, şi aruncat într-o temniţă dezgustătoare. Mai târziu a fost transferat într-un castel întărit, dincolo de Rin, şi ţinut prizonier acolo. Această perfidie nu i-a ajutat la nimic papei, deoarece în scurtă vreme a fost şi el trimis în aceeaşi închisoare (Idem, vol. 1, p. 247). Înaintea conciliului, fusese dovedit vinovat de cele mai josnice crime: pe lângă ucidere, simonie şi adulter, comisese „păcate care nu se pot rosti”. Conciliul s-a pronunţat şi, în cele din urmă, a fost deposedat de tiară şi aruncat în închisoare. Cei doi antipapi au fost, de asemenea, destituiţi şi a fost ales un nou pontif.
Deşi papa fusese vinovat de crime mai mari decât cele de care îi acuzase Hus pe preoţi şi pentru care ceruse o reformă, acelaşi conciliu care l-a destituit pe pontif a pornit să-l zdrobească pe reformator. Întemniţarea lui Hus a provocat o mare indignare în Boemia. Nobili puternici au adresat conciliului proteste energice contra acestui abuz. Împăratul, care nu voia să permită violarea unui bilet de liberă trecere, s-a opus acţiunilor întreprinse împotriva lui. Dar duşmanii reformatorului erau plini de răutate şi hotărâţi. Ei au făcut apel la prejudecăţile împăratului, la temerile lui, la râvna lui pentru biserică. Au argumentat îndelung pentru a dovedi că „nu trebuie păstrat cuvântul dat faţă de eretici şi nici faţă de persoanele suspectate de erezie, chiar dacă sunt înzestrate cu bilete de liberă trecere din partea împăratului şi a regilor” (Jacques Lenfant, History of the Council of Constance, vol. 1, p. 516). În felul acesta au avut câştig de cauză.
Slăbit de boală şi de întemniţare, căci umezeala şi aerul viciat al închisorii îi provocaseră o febră care era aproape să-i pună capăt vieţii, Hus a fost adus, în cele din urmă, înaintea conciliului. Stătea legat cu lanţuri în faţa împăratului, a cărui onoare şi bună-credinţă fuseseră garanţia protecţiei lui. Pe tot parcursul îndelungatului său proces, a susţinut cu fermitate adevărul şi, în faţa demnitarilor reuniţi ai bisericii şi ai statului, a rostit un protest solemn şi credincios împotriva corupţiei clerului. Când i s-a cerut să aleagă între a-şi renega doctrinele sau a suferi moartea, a ales martirajul.
Harul lui Dumnezeu l-a susţinut. În timpul săptămânilor de suferinţă dinaintea sentinţei finale, pacea cerului i-a umplut sufletul. „Scriu această scrisoare”, îi spunea el unui prieten, „din închisoare, cu mâna încătuşată, aşteptându-mi mâine sentinţa de moarte... Când, cu ajutorul lui Iisus Hristos, ne vom întâlni iarăşi în pacea dulce a vieţii viitoare, vei afla cât de îndurător S-a arătat Dumnezeu faţă de mine, cum m-a susţinut pe deplin în mijlocul ispitelor şi al încercărilor” (Bonnechose, vol. 2, p. 67).
În întunericul închisorii, el a prevăzut triumful credinţei adevărate. Reîntorcându-se, în visurile sale, la capela din Praga în care predicase Evanghelia, i-a văzut pe papă şi pe episcopii lui ştergând imaginile lui Hristos pe care el le pictase pe pereţi. „Această viziune l-a întristat, dar, în ziua următoare, a văzut în vis mulţi pictori ocupaţi cu restaurarea acestor imagini, în număr mai mare şi în culori mai strălucitoare. Când au terminat, pictorii, care erau înconjuraţi de o mulţime imensă de oameni, au exclamat: «Să vină acum papii şi episcopii! Nu le vor mai şterge niciodată!»” Când şi-a povestit visul, reformatorul a spus: „Cred cu fermitate că imaginea lui Hristos nu va mai fi ştearsă niciodată. Au dorit s-o distrugă, dar ea va fi pictată din nou în toate inimile de nişte predicatori mult mai buni decât mine” (D’Aubigné, vol. 1, cap. 6).
Hus a fost adus pentru ultima dată în faţa conciliului. Era o adunare mare şi strălucită, alcătuită din împărat, prinţi ai imperiului, delegaţi regali, cardinali, episcopi, preoţi şi o mulţime imensă de oameni care veniseră ca spectatori la evenimentele zilei. Din toate părţile creştinătăţii se strânseseră martorii acestei prime mari jertfe din lupta îndelungată în urma căreia avea să se obţină libertatea de conştiinţă.
Fiind somat să-şi spună hotărârea finală, Hus a refuzat să abjure şi, aţintindu-şi privirea pătrunzătoare asupra monarhului, al cărui cuvânt de onoare fusese atât de ruşinos călcat, a declarat: „M-am hotărât de bunăvoie să apar în faţa acestui conciliu, sub ocrotirea publică şi garanţia împăratului aici de faţă” (Bonnechose, vol. 2, p. 84). O roşeaţă profundă i-a inundat faţa lui Sigismund când privirile întregii adunări s-au îndreptat către el.
Sentinţa fiind pronunţată, a început ceremonia degradării. Episcopii l-au îmbrăcat pe prizonier în haine sacerdotale şi, luând roba preoţească, Hus a spus: „Domnul nostru Iisus Hristos a fost îmbrăcat cu o haină albă, în semn de batjocură, când Irod L-a dus înaintea lui Pilat” (Idem, vol. 2, p. 86). Fiind din nou îndemnat să retracteze, el s-a întors spre public şi a răspuns: „Cu ce faţă aş mai privi atunci cerul? Cum aş mai putea privi acele mulţimi de oameni cărora le-am predicat Evanghelia curată? Nu, preţuiesc mântuirea lor mai mult decât acest sărman trup, dat acum morţii.” Veşmintele i-au fost scoase unul după altul, fiecare episcop pronunţând un blestem când îşi îndeplinea partea din ceremonie. În cele din urmă, „i-au pus pe cap o mitră din hârtie, de formă piramidală, pe care erau pictate chipuri îngrozitoare de demoni şi pe care era scris vizibil în faţă cuvântul «Arhiereticul». «Cu cea mai mare bucurie», a spus Hus, «voi purta această coroană a ruşinii pentru Numele Tău, o, Iisuse, care ai purtat pentru mine o coroană de spini.»”
După ce a fost împodobit în felul acesta, „prelaţii au spus: «Acum predăm sufletul tău diavolului». «Şi eu», a spus Jan Hus, ridicându-şi ochii spre ceruri, «îmi încredinţez duhul în mâinile Tale, o, Doamne Iisuse, căci Tu m-ai răscumpărat»” (Wylie, vol. 3, cap. 7).
A fost predat apoi autorităţilor civile şi condus la locul de execuţie. O procesiune imensă îl urma: sute de bărbaţi înarmaţi, preoţi şi episcopi în veşmintele lor scumpe şi locuitori ai oraşului Konstanz. Când a fost legat de rug şi totul era gata pentru ca focul să fie aprins, martirul a fost îndemnat încă o dată să se salveze renunţând la rătăcirile lui. „La ce rătăciri să renunţ?” a spus Hus. „Nu mă ştiu vinovat de niciuna. Îl iau martor pe Dumnezeu că tot ce am scris şi am predicat a fost cu scopul de a salva sufletele din păcat şi de la pierzare. De aceea, voi pecetlui foarte bucuros cu sânge adevărul pe care l-am scris şi predicat” (Idem, vol. 3, cap. 7). Când flăcările s-au aprins în jurul lui, a început să cânte: „Iisuse, Fiul lui David, ai milă de mine!” şi a continuat aşa până când glasul i-a fost adus la tăcere pentru totdeauna.
Chiar şi duşmanii lui au fost impresionaţi de acest comportament eroic. Un catolic zelos, descriind martirajele lui Hus şi Ieronim, care a murit curând după aceea, spunea: „Amândoi au păstrat o atitudine fermă când li s-a apropiat ceasul din urmă. S-au pregătit pentru foc ca şi când ar fi mers la un ospăţ de nuntă. N-au scos niciun strigăt de durere. Când flăcările s-au ridicat, ei au început să cânte imnuri, şi doar furia flăcărilor le-a oprit cântarea” (Idem, vol. 3, cap. 7).
Când trupul lui Hus a ars complet, cenuşa şi pământul de sub ea au fost luate şi aruncate în Rin, fiind purtate astfel până la ocean. Persecutorii lui şi-au imaginat în zadar că au reuşit să dezrădăcineze adevărurile predicate de el. Nici nu visau ei că cenuşa dusă în ziua aceea în mare urma să fie o sămânţă semănată în toate ţările pământului şi că din ea, în ţinuturi încă necunoscute, aveau să răsară mulţimi de martori pentru adevăr. Glasul care a vorbit în sala conciliului din Konstanz a trezit ecouri care urmau să fie auzite în toate secolele următoare. Hus nu mai era, dar adevărurile pentru care murise nu aveau să piară niciodată. Exemplul lui de credincioşie şi statornicie avea să încurajeze mulţimi de oameni să stea hotărâţi de partea adevărului în faţa torturii şi a morţii. Executarea lui a dovedit lumii întregi cruzimea perfidă a Romei. Fără să-şi dea seama, duşmanii adevărului au contribuit la progresul cauzei pe care căutau în zadar să o distrugă.
La Konstanz urma să fie înălţat un alt rug. Sângele unui alt martor trebuia să dea mărturie pentru adevăr. Ieronim, luându-şi rămas-bun de la Hus, care pleca spre conciliu, îl îndemnase să fie curajos şi ferm, declarând că, dacă se va afla în pericol, el însuşi se va grăbi să-i vină în ajutor. Când a auzit de întemniţarea reformatorului, ucenicul credincios s-a pregătit imediat să-şi împlinească promisiunea. A plecat fără bilet de liberă trecere, cu un singur însoţitor, până la Konstanz. Ajungând acolo, s-a convins că nu făcuse decât să se expună pericolului, fără să poată face ceva pentru eliberarea lui Hus. A fugit din oraş, dar a fost arestat în drum spre casă şi adus înapoi, legat cu cătuşe şi pus sub supravegherea unui grup de soldaţi. La prima înfăţişare înaintea conciliului, încercările lui de a răspunde acuzaţiilor care i se aduseseră au fost întâmpinate cu strigătele: „La flăcări cu el! La flăcări!” (Bonnechose, vol. 1, p. 234). A fost aruncat într-o temniţă, legat cu lanţuri într-o poziţie care-i producea mari suferinţe şi hrănit cu pâine şi apă. După câteva luni, cruzimile întemniţării i-au provocat o boală care-i ameninţa viaţa, iar duşmanii lui, temându-se că le-ar putea scăpa, l-au tratat cu mai puţină asprime, deşi a mai rămas în închisoare încă un an.
Moartea lui Hus n-a avut urmările pe care le sperau susţinătorii papalităţii. Nerespectarea biletului de liberă trecere crease o furtună de indignare şi, pentru siguranţă, conciliul a hotărât ca, în loc să-l ardă pe Ieronim, să-l forţeze, dacă era posibil, să retracteze. A fost adus în faţa adunării şi i s-a oferit alternativa de a retracta sau de a muri pe rug. La începutul întemniţării sale, moartea ar fi fost mai de dorit, în comparaţie cu suferinţele teribile la care fusese supus, dar acum, slăbit de boală, de severitatea închisorii şi de tortura nesiguranţei şi a frământării, despărţit de prieteni şi descurajat de moartea lui Hus, statornicia lui Ieronim a cedat şi a consimţit să se supună conciliului. S-a angajat să adere la credinţa catolică şi a acceptat acţiunea conciliului de a condamna învăţăturile lui Wycliffe şi Hus, cu excepţia „adevărurilor sfinte” pe care aceştia le predicaseră (Idem, vol. 2, p. 141).
Procedând astfel, Ieronim a încercat să aducă la tăcere glasul conştiinţei şi să scape de moarte. Dar, în singurătatea temniţei, a văzut mai clar ce făcuse. S-a gândit la curajul şi la credincioşia lui Hus, punându-le în contrast cu modul în care el se lepădase de adevăr. S-a gândit la Maestrul divin pe care se angajase să-L slujească şi care suferise pentru el moartea pe cruce. Înainte de retractare, el găsise mângâiere, în mijlocul atâtor suferinţe, în siguranţa faptului că Dumnezeu îl aprobă, dar acum, remuşcarea şi îndoielile îi chinuiau sufletul. Ştia că va trebui să facă şi alte retractări înainte de a fi în relaţii paşnice cu Roma. Calea pe care intra nu putea duce decât la apostazie totală. Aşa că s-a hotărât: nu avea să-L renege pe Domnul său pentru a scăpa de o perioadă scurtă de suferinţă.
Curând, a fost adus din nou înaintea conciliului. Supunerea lui nu-i mulţumise pe judecători. Setea lor de sânge, aţâţată de moartea lui Hus, cerea noi victime. Ieronim îşi putea păstra viaţa numai printr-o renunţare completă la adevăr. Dar el se hotărâse să-şi declare deschis credinţa şi să-l urmeze pe fratele lui martir în flăcări.
A renunţat la retractarea anterioară şi, ca un condamnat la moarte, a cerut cu solemnitate dreptul de a se apăra. Temându-se de efectele cuvintelor lui, prelaţii au insistat că el trebuie doar să susţină sau să nege adevărul acuzaţiilor aduse împotriva lui. Ieronim a protestat în faţa unei astfel de cruzimi şi nedreptăţi. „M-aţi ţinut închis trei sute patruzeci de zile într-o închisoare îngrozitoare”, a spus el, „în mizerie, duhoare şi în cea mai cruntă lipsă. Apoi m-aţi adus înaintea voastră şi, plecând urechea la duşmanii mei de moarte, refuzaţi să mă ascultaţi... Dacă sunteţi, într-adevăr, înţelepţi şi lumină a lumii, aveţi grijă să nu păcătuiţi împotriva dreptăţii. În ceea ce mă priveşte, eu sunt un muritor neînsemnat, viaţa mea este de mică importanţă şi, când vă îndemn să nu daţi o sentinţă nedreaptă, vorbesc mai puţin pentru mine şi mai mult pentru voi” (Idem, vol. 2, p. 146, 147).
În cele din urmă, cererea i-a fost aprobată. În prezenţa judecătorilor lui, Ieronim a îngenuncheat şi s-a rugat ca Duhul divin să-i conducă gândurile şi cuvintele, ca nu cumva să vorbească ceva în neconcordanţă cu adevărul sau nedemn de Domnul lui. În ziua aceea, faţă de el s-a împlinit promisiunea lui Dumnezeu făcută primilor ucenici: „Din pricina Mea, veţi fi duşi înaintea dregătorilor şi înaintea împăraţilor, ca să slujiţi ca mărturie înaintea lor şi înaintea neamurilor. Dar, când vă vor da în mâna lor, să nu vă îngrijoraţi, gândindu-vă cum sau ce veţi spune, căci ce veţi avea de spus vă va fi dat chiar în ceasul acela; fiindcă nu voi veţi vorbi, ci Duhul Tatălui vostru va vorbi în voi” (Matei 10:18-20).
Cuvintele lui Ieronim au produs uimire şi admiraţie chiar şi printre duşmanii lui. Un an întreg fusese închis într-o temniţă, neavând posibilitatea să citească sau să vadă, în mari suferinţe fizice şi încordare mintală. Cu toate acestea, şi-a prezentat argumentele cu o limpezime şi o putere atât de mare, de parcă ar fi avut ocazia netulburată de a studia. Le-a îndreptat atenţia ascultătorilor la şirul lung de bărbaţi sfinţi care fuseseră condamnaţi de judecători nedrepţi. Aproape în fiecare generaţie au existat bărbaţi care, căutând să-i ridice pe contemporanii lor, au fost defăimaţi şi izgoniţi, dar care, mai târziu, s-a dovedit că erau vrednici de cinste. Hristos Însuşi a fost condamnat ca răufăcător de către un tribunal nedrept.
Când retractase, Ieronim consimţise la justeţea sentinţei de condamnare a lui Hus. Acum şi-a declarat părerea de rău şi a dat mărturie în favoarea nevinovăţiei şi a sfinţeniei martirului. „L-am cunoscut din copilăria sa”, a spus el. „A fost un om cu un caracter ireproşabil, drept şi sfânt. A fost condamnat în ciuda nevinovăţiei lui... Şi eu sunt gata să mor. Nu voi da înapoi în faţa chinurilor pe care mi le-au pregătit duşmanii şi martorii mincinoşi, care într-o zi vor da socoteală de înşelătoriile lor înaintea marelui Dumnezeu, pe care nimic nu-L poate înşela” (Bonnechose, vol. 2, p. 151).
Reproşându-şi propria negare a adevărului, Ieronim a continuat: „Dintre toate păcatele pe care le-am săvârşit din tinereţea mea şi până acum, niciunul nu-mi apasă atât de greu conştiinţa şi nu-mi produce remuşcări atât de sfâşietoare ca acela pe care l-am săvârşit în acest loc fatal, când am aprobat sentinţa nelegiuită dată împotriva lui Wycliffe şi împotriva sfântului martir Jan Hus, maestrul şi prietenul meu. Da, mărturisesc din toată inima şi declar cu groază că mi-am pierdut în mod ruşinos curajul atunci când, de teama morţii, am condamnat învăţăturile lor. De aceea, Îl rog... pe Dumnezeul cel atotputernic să Se îndure să-mi ierte păcatele, şi în mod deosebit pe acesta, cel mai odios dintre toate.” Arătând către judecători, a spus cu hotărâre: „I-aţi condamnat pe Wycliffe şi pe Jan Hus nu pentru că au zdruncinat doctrina bisericii, ci, pur şi simplu, pentru că au înfierat cu putere faptele scandaloase ale clerului – pompa, mândria şi toate viciile prelaţilor şi ale preoţilor. Lucrurile pe care ei le-au afirmat, lucruri, de altfel, de necontestat, le cred şi le afirm ca şi ei.”
Cuvintele i-au fost întrerupte. Prelaţii, tremurând de furie, au strigat: „Ce nevoie mai este de altă dovadă? Îl vedem cu ochii noştri pe cel mai încăpăţânat dintre eretici!”
Neintimidat de furtună, Ieronim a exclamat: „Ce, credeţi că mi-e teamă de moarte? M-aţi ţinut un an întreg într-o temniţă înfricoşătoare, mai oribilă decât însăşi moartea. M-aţi tratat cu mai multă cruzime decât pe un turc, pe un evreu sau pe un păgân, iar carnea, literalmente, mi-a putrezit de vie pe oase. Cu toate acestea, nu mă plâng, căci lamentarea nu-i stă bine unui om de inimă şi spirit, dar nu pot să nu-mi exprim uimirea înaintea unei atât de mari barbarii arătată faţă de un creştin” (Idem, vol. 2, p. 151-153).
Din nou a izbucnit furtuna mâniei, iar Ieronim a fost dus în grabă înapoi la închisoare. Cu toate acestea, în adunare au fost unii asupra cărora cuvintele lui au făcut o impresie adâncă şi care doreau să-i scape viaţa. A fost vizitat de către demnitarii bisericii şi îndemnat să se supună conciliului. I-au fost prezentate perspectivele cele mai strălucite, ca răsplată pentru renunţarea la opoziţia faţă de Roma. Dar, ca şi Domnul său când I s-a oferit slava lumii, Ieronim a rămas statornic.
„Dovediţi-mi din Sfintele Scripturi că greşesc”, a spus el, „şi voi retracta.”
„Sfintele Scripturi!” a exclamat unul dintre ispititorii lui. „Toate trebuie judecate prin ele? Cine le poate înţelege, dacă nu le interpretează biserica?”
„Sunt tradiţiile oamenilor mai demne de crezut decât Evanghelia Mântuitorului nostru?” a răspuns Ieronim. „Pavel nu îi îndemna pe cei cărora le scria să asculte de tradiţiile oamenilor, ci le zicea: «Cercetaţi Scripturile!»”
„Ereticule!” i s-a răspuns, „îmi pare rău că am insistat atât de mult pe lângă tine. Văd că eşti mânat de Diavolul” (Wylie, vol. 3, cap. 10).
Sentinţa de condamnare împotriva lui a fost pronunţată la scurtă vreme. A fost condus în acelaşi loc în care Hus îşi dăduse viaţa. A mers pe drum cântând, cu faţa luminată de bucurie şi de pace. Privirea îi era aţintită către Hristos şi moartea nu-l mai îngrozea. Când executorul a trecut în spatele lui să aprindă rugul, martirul a exclamat: „Vino în faţă cu mult curaj! Aprinde focul în faţa mea. Dacă m-aş fi temut, n-aş fi fost aici.”
Ultimele sale cuvinte, rostite în timp ce flăcările îl învăluiau, au fost o rugăciune: „Doamne, Părinte atotputernic, ai milă de mine şi iartă-mi păcatele, căci Tu ştii că întotdeauna am iubit adevărul Tău!” (Bonnechose, vol. 2, p. 168). Glasul i-a amuţit, dar buzele au continuat să se mişte în rugăciune. După ce focul şi-a făcut lucrarea, cenuşa martirului şi pământul de sub ea au fost strânse, ca şi în cazul lui Hus, şi au fost aruncate în Rin.
Aşa s-au stins purtătorii credincioşi de lumină ai lui Dumnezeu. Dar lumina adevărurilor pe care le-au proclamat ei, lumina exemplului lor eroic, nu a putut fi stinsă. Oamenii ar fi putut mai degrabă să încerce să întoarcă soarele din drumul său decât să oprească zorii acelei zile care erau gata să se reverse peste lume.
Executarea lui Hus a aprins un foc de indignare şi oroare în Boemia. Întreaga naţiune simţea că acesta căzuse victimă răutăţii preoţilor şi trădării împăratului. Oamenii au considerat că fusese un învăţător credincios al adevărului, iar conciliul care l-a condamnat la moarte a fost acuzat de crimă. Doctrinele lui primeau acum o atenţie mai mare decât oricând mai înainte. Prin edictele papale, scrierile lui Wycliffe fuseseră date flăcărilor, dar cele care scăpaseră de distrugere au fost acum scoase din ascunzători şi studiate în paralel cu Biblia sau cu acele părţi din ea pe care oamenii puteau să şi le procure şi mulţi au fost convinşi astfel să accepte credinţa reformată.
Ucigaşii lui Hus n-au asistat liniştiţi la triumful cauzei lui. Papa şi împăratul s-au unit să zdrobească această mişcare, iar armatele lui Sigismund s-au năpustit asupra Boemiei.
Dar s-a ridicat un eliberator. Ziska, unul dintre cei mai capabili generali ai timpului său, era conducătorul boemilor, chiar dacă, la scurtă vreme de la începerea războiului, a orbit complet. Încrezându-se în ajutorul lui Dumnezeu şi în dreptatea cauzei lor, locuitorii Boemiei au rezistat celor mai puternice armate care au fost trimise împotriva lor. Din nou şi din nou, cu forţe proaspete, împăratul invada Boemia, numai pentru a fi respins în mod ruşinos. Husiţii se ridicaseră mai presus de teama de moarte şi nimeni nu li se putea împotrivi. La câţiva ani după începerea războiului, viteazul Ziska a murit. Locul lui i-a fost luat de Procopius, care era un general la fel de viteaz şi de iscusit, iar, în unele privinţe, un conducător mai capabil.
Duşmanii boemilor, aflând că luptătorul orb a murit, au considerat că este o ocazie favorabilă să recâştige tot ce pierduseră. Papa a organizat o cruciadă împotriva husiţilor şi din nou o armată imensă s-a năpustit asupra Boemiei, numai pentru a suferi o înfrângere teribilă. A fost organizată o altă cruciadă. S-au strâns oameni, bani şi arme din toate ţările Europei care erau supuse papei. Mulţimile s-au adunat sub steagul papei, convinse că, în sfârşit, se va termina cu ereticii husiţi. Încrezătoare în victorie, imensa armată a intrat în Boemia. Poporul boem s-a unit pentru a o respinge. Cele două armate s-au apropiat una de cealaltă, până când le mai despărţea doar un râu. „Cruciaţii erau cu mult superiori numeric, dar, în loc să se repeadă peste râu şi să înceapă lupta cu husiţii, pe care veniseră atât de departe ca să-i înfrunte, stăteau privind în tăcere la acei luptători” (Wylie, vol. 3, cap. 17). Apoi, deodată, o groază misterioasă a căzut peste armată. Fără să înceapă vreun atac, puternica armată a rupt rândurile şi s-a împrăştiat ca şi cum ar fi fost risipită de o putere nevăzută. Mulţi dintre ei au fost măcelăriţi de armata husită, care a pornit în urmărirea fugarilor şi o pradă imensă a căzut în mâinile învingătorilor, astfel că războiul, în loc să-i sărăcească, i-a îmbogăţit pe boemi.
După câţiva ani, sub un nou papă, s-a pornit o altă cruciadă. Ca şi mai înainte, s-au strâns oameni şi mijloace din toate ţările Europei care erau supuse papei. Celor care se angajau în această acţiune periculoasă, li se ofereau perspective atrăgătoare. Fiecărui cruciat i se asigura iertarea deplină a celor mai odioase crime. Tuturor celor care mureau în război le era promisă o răsplată bogată în ceruri, iar cei care supravieţuiau urmau să culeagă onoare şi bogăţii de pe câmpul de luptă. Din nou a fost adunată o armată imensă care a trecut graniţa, pătrunzând în Boemia. Forţele husite s-au retras dinaintea invadatorilor, atrăgând-i în felul acesta din ce în ce mai departe, în interiorul ţării, făcându-i să creadă că victoria fusese deja câştigată. În cele din urmă, armata lui Procopius a opus rezistenţă şi, întorcându-se împotriva duşmanului, a înaintat pentru bătălie. Cruciaţii, dându-şi seama acum de greşeala lor, stăteau în tabără, aşteptând atacul. La auzul zgomotului apropierii husiţilor, chiar înainte de a-i vedea, panica i-a cuprins din nou pe cruciaţi. Prinţi, generali şi soldaţi de rând, aruncându-şi armurile, au fugit în toate părţile. În zadar a încercat legatul papal, care era conducătorul invaziei, să-şi adune armatele îngrozite şi dezorganizate. În ciuda tuturor eforturilor sale, şi el a fost prins în valul fugarilor. A fost o debandadă totală şi, din nou, o pradă de război imensă a căzut în mâinile învingătorilor.
Astfel, şi cea de-a doua mare armată trimisă de cele mai puternice naţiuni ale Europei – o armată de războinici viteji, antrenaţi şi echipaţi de luptă – a fugit fără luptă dinaintea apărătorilor unei naţiuni mici şi fără putere. Aici a fost o manifestare a puterii divine. Invadatorii au fost loviţi de o groază supranaturală. Acela care a nimicit oştile faraonului la Marea Roşie, care a pus pe fugă armatele Madianului dinaintea lui Ghedeon şi a celor trei sute de oameni ai săi, care într-o singură noapte a umilit armatele asirienilor îngâmfaţi, Şi-a întins iarăşi mâna pentru a nimici puterea opresorului. „Atunci vor tremura de spaimă fără să fie vreo pricină de spaimă; Dumnezeu va risipi oasele celor ce tabără împotriva ta, îi vei face de ruşine, căci Dumnezeu i-a lepădat” (Psalmii 53:5).
În cele din urmă, pierzând orice speranţă de a învinge prin forţă, conducătorii romano-catolici au recurs la diplomaţie. S-a ajuns la un compromis prin care, deşi li se promitea libertate de conştiinţă, în realitate, boemii erau daţi pe mâna Romei. Boemii specificaseră patru condiţii pentru împăcarea cu Roma: predicarea liberă a Bibliei, dreptul întregii biserici la pâine şi vin cu ocazia euharistiei şi folosirea limbii materne la slujbele religioase, excluderea clerului din toate funcţiile de conducere civilă şi, în cazul delictelor, jurisdicţia tribunalelor civile asupra preoţilor şi laicilor deopotrivă. În cele din urmă, autorităţile papale „au fost de acord ca cele patru puncte ale husiţilor să fie acceptate, dar dreptul de a le explica, adică de a hotărî interpretarea lor precisă, urma să aparţină conciliului – cu alte cuvinte papei şi împăratului” (Wylie, vol. 3, cap. 18). Pe această bază s-a încheiat un tratat şi Roma a câştigat prin prefăcătorie şi înşelăciune ceea ce nu câştigase prin luptă, căci, aplicând propria interpretare condiţiilor husite, şi Bibliei, putea schimba înţelesul pentru a se potrivi scopurilor ei.
O mare parte din locuitorii Boemiei n-au fost de acord cu tratatul, văzând că acesta le trădase interesele. S-au produs disensiuni şi dezbinări, care au dus la lupte şi vărsare de sânge în mijlocul lor. În aceste lupte a căzut şi nobilul Procopius, iar libertăţile din Boemia au dispărut.
Sigismund, trădătorul lui Hus şi al lui Ieronim, a devenit rege al Boemiei şi, încălcându-şi jurământul de a susţine drepturile boemilor, a întărit papalitatea. Dar n-a câştigat mai nimic prin supunerea faţă de Roma. Timp de douăzeci de ani, viaţa îi fusese plină de trudă şi primejdii. Armatele îi fuseseră devastate şi tezaurul secătuit de o luptă îndelungată şi inutilă, iar acum, după o domnie de un an, a murit lăsând regatul în pragul unui război civil şi, ca moştenire, a lăsat posterităţii un nume care poartă semnul infamiei.
Turbulenţele, luptele şi vărsările de sânge au continuat. Din nou, armatele străine au invadat Boemia, iar disensiunile interne au continuat să macine naţiunea. Cei care au rămas credincioşi Evangheliei au fost supuşi unei persecuţii sângeroase.
În timp ce fraţii lor de odinioară, care au încheiat tratatul cu Roma, i-au asimilat erorile, cei care au rămas la vechea credinţă s-au organizat într-o biserică deosebită, luând numele de „Fraţii uniţi”. Această acţiune a atras asupra lor blesteme din partea tuturor. Cu toate acestea, hotărârea lor a rămas neclintită. Forţaţi să-şi caute adăpostul în păduri şi peşteri, ei tot se adunau pentru a citi Cuvântul lui Dumnezeu şi pentru a se închina împreună.
Prin soli trimişi în secret în diferite ţări, au aflat că ici şi colo existau „martori izolaţi ai adevărului, câţiva într-un oraş, câţiva în altul, obiect al persecuţiei ca şi ei, şi că în munţii Alpi era o biserică veche, întemeiată pe Scriptură, care protesta împotriva corupţiilor idolatre ale Romei” (Wylie, vol. 3, cap. 19). Au primit această informaţie cu mare bucurie şi au intrat în legătură cu creştinii valdenzi.
Credincioşi Evangheliei, boemii au aşteptat răbdători prin noaptea persecuţiei şi în cel mai întunecat ceas şi-au îndreptat privirea către orizont, ca nişte oameni care aşteaptă venirea dimineţii. „Soarta lor a fost să treacă prin zile grele, dar... şi-au amintit de cuvintele rostite mai întâi de Hus şi repetate de Ieronim, că trebuie să mai treacă un secol înainte de a se crăpa de ziuă. Acestea au fost pentru taboriţi (husiţi) ceea ce au fost cuvintele lui Iosif pentru seminţiile lui Israel din casa robiei: «Eu am să mor! Dar Dumnezeu vă va cerceta şi vă va face să vă suiţi din ţara aceasta»” (Idem, vol. 3, cap 19). „Ultima parte a secolului al XV-lea a fost martoră la creşterea înceată, dar sigură, a bisericilor Fraţilor. Deşi departe de a fi scutiţi de hărţuieli, s-au bucurat de o relativă linişte. La începutul secolului al XVI-lea, bisericile lor erau în număr de două sute în Boemia şi Moravia” (Ezra Hall Gillett, Life and Times of John Huss, vol. 2, p. 570). „Atât de frumoasă era rămăşiţa căreia, după ce a scăpat de furia distrugătoare a focului şi a săbiei, i s-a îngăduit să vadă zorii acelei zile pe care o prezisese Hus!” (Wylie, vol. 3, cap. 19)