În mijlocul întunericului care s-a lăsat pe pământ, în timpul îndelungatei perioade a supremaţiei papale, lumina adevărului n-a putut să fie stinsă cu totul. În fiecare generaţie au existat martori pentru Dumnezeu, bărbaţi care au promovat credinţa în Hristos, singurul Mijlocitor între Dumnezeu şi om, care au considerat Biblia drept singura regulă de viaţă şi care au sfinţit adevăratul Sabat. Posteritatea nu va şti niciodată cât de mult le datorează lumea acestor bărbaţi. Au fost stigmatizaţi ca eretici, motivele le-au fost atacate, caracterele le-au fost calomniate, scrierile le-au fost interzise, denaturate sau ciopârţite. Totuşi ei au rămas fermi şi, de la un secol la altul, şi-au păstrat credinţa în curăţia ei, ca pe o moştenire sacră pentru generaţiile viitoare.
Istoria copiilor lui Dumnezeu din timpul secolelor de întuneric ale supremaţiei Romei este scrisă în ceruri, dar în rapoartele omeneşti ocupă un spaţiu redus. Cu excepţia acuzaţiilor persecutorilor lor, se găsesc prea puţine urme ale existenţei lor. Politica Romei a fost aceea de a şterge orice urmă de opoziţie faţă de învăţăturile sau decretele ei. A căutat să distrugă tot ce considera eretic, fie persoane, fie scrieri. Exprimarea îndoielii sau întrebările cu privire la autoritatea dogmelor papale erau motive suficiente pentru ca un om să-şi piardă viaţa, fie el bogat sau sărac, din păturile de sus sau din cele de jos. De asemenea, Roma s-a străduit să distrugă orice raport al cruzimii ei faţă de disidenţi. Conciliile papale au decretat ca acele cărţi sau scrieri care conţineau asemenea rapoarte să fie date flăcărilor. Înainte de inventarea tiparului, cărţile erau puţine la număr şi nu erau foarte rezistente, de aceea romano-catolicii nu au putut fi împiedicaţi să-şi aducă la îndeplinire scopul.
Nicio biserică aflată sub jurisdicţia Romei n-a fost lăsată prea mult timp să se bucure nestingherită de libertatea de conştiinţă. Îndată ce a obţinut puterea, papalitatea şi-a întins braţul pentru a-i zdrobi pe toţi cei care refuzau să-i recunoască dominaţia şi, pe rând, bisericile s-au supus stăpânirii ei.
În Marea Britanie, creştinismul primar prinsese rădăcini foarte de timpuriu. Evanghelia primită de triburile celtice, în primele secole, era necoruptă de apostazia romană. Persecuţia din partea împăraţilor păgâni, care se întinsese până la aceste ţinuturi îndepărtate, a fost singurul dar pe care primele biserici din Britania l-au primit din partea Romei. Mulţi creştini, fugind de persecuţia din Anglia, au găsit refugiu în Scoţia; de aici, adevărul a fost dus în Irlanda şi, în toate ţările acestea, a fost primit cu bucurie.
Când saxonii au invadat Britania, păgânismul a câştigat controlul. Cuceritorii au refuzat cu dispreţ să fie învăţaţi de sclavii lor, iar creştinii au fost constrânşi să se retragă în munţi şi în mlaştinile sălbatice. Deşi ascunsă pentru un timp, lumina a continuat să ardă. Din Scoţia, un secol mai târziu, strălucirea ei s-a întins până în ţări îndepărtate. Din Irlanda au venit credinciosul Columba şi colaboratorii lui care, adunându-i în jurul lor pe credincioşii răspândiţi pe singuratica insulă Iona, au făcut din ea centrul lucrării lor misionare. Printre aceşti evanghelişti se găsea şi un păzitor al Sabatului biblic şi, astfel, acest adevăr le-a fost făcut cunoscut oamenilor. La Iona, a fost întemeiată o şcoală din care au plecat misionari nu numai în Scoţia şi Anglia, ci şi în Germania, Elveţia şi chiar în Italia.
Dar Roma îşi aţintise privirile asupra Britaniei şi s-a hotărât să o aducă sub stăpânirea ei. În secolul al VI-lea, misionarii ei au început convertirea saxonilor păgâni.
Au fost primiţi cu bunăvoinţă de către barbarii cei mândri şi i-au convins pe mii dintre ei să recunoască credinţa romană. Pe măsură ce lucrarea înainta, conducătorii papali şi convertiţii lor s-au întâlnit cu creştinii primari. Era un contrast izbitor. Cei din urmă erau simpli şi umili, având caracterul, doctrinele şi obiceiurile în conformitate cu Scripturile, în timp ce primii dădeau pe faţă superstiţia, pompa şi aroganţa papilor. Emisarul Romei a cerut ca aceste biserici creştine să recunoască supremaţia suveranului pontif. Britanii au răspuns cu blândeţe că doreau să-i iubească pe toţi oamenii, dar că papa nu are dreptul la supremaţie în biserică, iar ei îi puteau acorda numai supunerea datorată oricărui urmaş al lui Hristos. Au existat numeroase tentative de a-i determina să se supună Romei, dar aceşti creştini umili, uimiţi de mândria emisarilor ei, au răspuns categoric că nu cunosc alt stăpân decât pe Hristos. Acum s-a descoperit adevăratul spirit al papalităţii. Conducătorul romano-catolic le-a spus: „Dacă nu vreţi să-i primiţi pe fraţii care vă aduc pacea, îi veţi primi pe duşmanii care vă vor aduce războiul. Dacă nu vă uniţi cu noi pentru a le arăta saxonilor calea vieţii, veţi primi de la ei lovitura de moarte.” (J. H. Merle D’Aubigné, History of the Reformation of the Sixteenth Century, cartea 17, cap. 2). Acestea nu erau simple ameninţări. Războiul, intriga şi înşelăciunea au fost folosite împotriva acestor martori ai credinţei biblice, până când bisericile din Britania au fost distruse sau obligate să se supună autorităţii papei.
În ţinuturile din afara jurisdicţiei Romei au existat timp de multe secole grupe de creştini care au rămas aproape cu totul neatinse de corupţia papală. Deşi erau înconjuraţi de păgânism şi, în decursul secolelor, au fost contaminaţi de rătăcirile lui, aceşti creştini au continuat să privească Biblia ca fiind singura regulă de credinţă şi au aderat la multe dintre adevărurile ei. Ei credeau în perpetuitatea Legii lui Dumnezeu şi păzeau Sabatul poruncii a patra. Biserici care au menţinut această credinţă şi practică au existat în Africa Centrală şi printre armenii din Asia.
Dar, dintre cei care au rezistat abuzurilor puterii papale, cei mai remarcabili au fost valdenzii. Chiar în ţara în care papalitatea îşi stabilise scaunul, acolo înşelăciunea şi corupţia ei au întâmpinat cea mai puternică rezistenţă. Timp de secole, bisericile Piemontului şi-au păstrat independenţa, dar, în cele din urmă, a sosit timpul când Roma a insistat ca ele să se supună. După lupte zadarnice contra tiraniei ei, conducătorii acestor biserici au recunoscut, împotriva voinţei lor, supremaţia puterii căreia se părea că întreaga lume îi aduce omagiu. Însă au fost unii care au refuzat să se supună autorităţii papei sau prelatului. Ei erau hotărâţi să-şi păstreze credincioşia faţă de Dumnezeu şi să menţină curăţia şi simplitatea credinţei lor. S-a produs o separare. Cei care au aderat la vechea credinţă s-au retras. Unii, părăsind Alpii natali, au ridicat steagul adevărului în ţări străine, alţii s-au retras în văile izolate şi în fortăreţele stâncoase ale munţilor şi acolo şi-au păstrat libertatea de a se închina lui Dumnezeu.
Credinţa pe care, timp de secole, creştinii valdenzi au păstrat-o şi au transmis-o mai departe era în contrast evident cu doctrinele false susţinute de Roma. Convingerile lor religioase se bazau pe Cuvântul scris al lui Dumnezeu, adevăratul sistem al creştinismului. Dar ţăranii aceia umili, în ascunzătorile lor neştiute, izolaţi de lume şi trudind zilnic în mijlocul turmelor şi al viilor lor, n-au ajuns de unii singuri să cunoască adevărul care era în opoziţie cu dogmele şi ereziile bisericii apostate. Credinţa lor nu era una de curând primită, ci era o moştenire de la părinţii lor. Ei se luptau pentru credinţa bisericii apostolice – „credinţa care a fost dată sfinţilor o dată pentru totdeauna” (Iuda versetul 3). „Biserica din pustie” (Fapte 7:38, tr. engl. KJV), şi nu ierarhia mândră, întronată în marea capitală a lumii. Adevărata biserică a lui Hristos era păstrătoarea comorilor adevărului pe care Dumnezeu îl încredinţase poporului Său pentru a fi dat lumii.
Printre cauzele principale care au dus la separarea bisericii adevărate de Roma a fost ura acesteia din urmă faţă de Sabatul biblic. Aşa cum era prezis în profeţie, puterea papală a aruncat adevărul la pământ. Legea lui Dumnezeu a fost călcată în picioare, în timp ce tradiţiile şi obiceiurile oamenilor au fost înălţate. Bisericile care se aflau sub conducerea papalităţii au fost constrânse de timpuriu să onoreze, ca zi sfântă, duminica. Înconjuraţi de rătăcirile şi superstiţiile care predominau, mulţi, chiar din poporul adevărat al lui Dumnezeu, au ajuns atât de dezorientaţi, încât, în timp ce păzeau Sabatul, se reţineau de la muncă şi duminica. Dar aceasta nu i-a mulţumit pe conducătorii papali. Ei au cerut nu numai ca duminica să fie sfinţită, ci şi ca Sabatul să fie profanat şi i-au acuzat în limbajul cel mai dur pe cei care îndrăzneau să-l onoreze. Numai fugind de puterea Romei putea cineva să asculte în pace de Legea lui Dumnezeu. (Vezi Apendicele.)
Valdenzii au fost printre primele popoare din Europa care au avut o traducere a Sfintelor Scripturi. (Vezi Apendicele.) Cu sute de ani înainte de Reformă, ei aveau Biblia, în manuscris, în limba lor maternă. Aveau adevărul curat şi aceasta a făcut din ei obiectul urii şi al persecuţiei. Declarau că Biserica Romei este Babilonul apostat din Apocalipsa şi se împotriveau corupţiei ei cu riscul vieţii. Deşi, sub presiunea unei persecuţii îndelungate, unii şi-au compromis credinţa, renunţând puţin câte puţin la principiile ei distincte, alţii au menţinut cu tărie adevărul. De-a lungul secolelor de întunecime şi apostazie, valdenzii au fost cei care n-au recunoscut supremaţia Romei, care au respins închinarea la icoane ca fiind idolatrie şi care au păzit adevăratul Sabat. Ei şi-au păstrat credinţa sub cele mai aprige furtuni de împotrivire. Deşi au fost măcelăriţi de lăncile ducilor de Savoia şi arşi pe rugurile Romei, ei au apărat ferm Cuvântul lui Dumnezeu şi onoarea Sa.
Valdenzii şi-au găsit ascunzătoarea în spatele fortăreţelor înalte ale munţilor – refugiul celor persecutaţi şi oprimaţi din toate timpurile. Aici a continuat să ardă lumina adevărului în mijlocul întunericului Evului Mediu. Aici au păstrat martorii adevărului vechea credinţă timp de o mie de ani.
Dumnezeu a pregătit pentru poporul Său un adăpost de o grandoare impunătoare, pe măsura marilor adevăruri pe care i le încredinţase. Pentru acei exilaţi credincioşi, munţii erau un simbol al dreptăţii imuabile a lui Iehova. Părinţii le îndreptau atenţia copiilor către crestele care se înălţau deasupra lor într-o maiestate neschimbătoare şi le vorbeau despre Acela în care nu este schimbare, nici umbră de mutare, al cărui cuvânt este tot atât de durabil ca şi munţii cei veşnici. Dumnezeu a creat munţii maiestuoşi şi i-a încins cu tărie. Nicio altă mână nu-i poate mişca din locul lor decât aceea a Puterii infinite. În acelaşi fel Şi-a stabilit El Legea, baza guvernării Sale în cer şi pe pământ. Braţul omului poate să se atingă de semenii lui şi să le ia viaţa, însă, după cum nu poate să dezrădăcineze munţii din temeliile lor şi să-i arunce în mare, tot aşa omul nu poate să schimbe un singur precept din Legea lui Iehova sau să şteargă vreuna dintre făgăduinţele Lui pentru cei care împlinesc voia Sa. În credincioşia lor faţă de Legea Sa, slujitorii lui Dumnezeu trebuie să fie tot atât de neclintiţi ca munţii cei veşnici.
Munţii care înconjurau văile lor joase erau o mărturie continuă despre puterea creatoare a lui Dumnezeu şi o asigurare permanentă a grijii Sale protectoare. Acei peregrini au învăţat să iubească simbolurile tăcute ale prezenţei lui Iehova. Ei nu murmurau din cauza sorţii lor vitrege şi nu se simţeau singuri în mijlocul pustietăţii munţilor. Îi mulţumeau lui Dumnezeu, care le pregătise un adăpost în faţa mâniei şi cruzimii oamenilor. Se bucurau de libertatea de a I se închina. Adesea, când erau urmăriţi de duşmanii lor, tăria munţilor se dovedea o apărare sigură. De pe stâncile înalte, Îi cântau laude lui Dumnezeu, iar armatele Romei nu puteau aduce la tăcere cântările lor de mulţumire.
Evlavia acestor urmaşi ai lui Hristos era curată, simplă şi înflăcărată. Ei preţuiau principiile adevărului mai mult decât casele şi pământurile, decât prietenii şi rudele şi chiar decât vieţile lor. Căutau cu seriozitate să imprime aceste principii în inimile celor tineri. Din fragedă copilărie, aceştia erau educaţi din Scriptură şi erau învăţaţi să privească cu sfinţenie cerinţele Legii lui Dumnezeu. Exemplare ale Bibliei erau rare, de aceea cuvintele ei preţioase erau memorate. Mulţi dintre ei erau în stare să redea părţi întregi, atât din Noul, cât şi din Vechiul Testament. Gândurile despre Dumnezeu erau asociate cu scenele sublime din natură şi cu binecuvântările umile ale vieţii de zi cu zi. Copilaşii învăţau să privească plini de recunoştinţă spre Dumnezeu, ca sursă a oricărui har şi a oricărei mângâieri.
Părinţii, oricât de atenţi şi de afectuoşi ar fi fost, îşi iubeau copiii cu prea multă înţelepciune pentru a le permite să fie îngăduitori cu ei. Îi aştepta o viaţă de încercări şi greutăţi, poate chiar moartea de martir, aşa că erau educaţi din copilărie să suporte greutăţile, să se supună disciplinei şi, mai mult, să gândească şi să acţioneze pe cont propriu. Foarte de timpuriu erau învăţaţi să poarte răspunderi, să fie atenţi în vorbire şi să cunoască înţelepciunea tăcerii. Un cuvânt neatent, lăsat să ajungă la urechea vrăjmaşilor lor, putea să pună în pericol nu numai viaţa celui care-l rostise, ci şi viaţa a sute de fraţi, căci duşmanii adevărului îi urmăreau ca lupii care-şi vânează prada pe cei care îndrăzneau să ceară libertatea credinţei religioase.
Valdenzii au sacrificat prosperitatea materială de dragul adevărului şi, cu răbdare şi perseverenţă, trudeau pentru pâinea lor. Orice petic de pământ arabil din munţi era cultivat cu grijă. Văile şi coastele mai puţin fertile erau făcute să aducă rod. Spiritul de economie şi de strictă abnegaţie făcea parte din educaţia pe care copiii o primeau ca singura lor moştenire. Erau învăţaţi că Dumnezeu a intenţionat ca viaţa să fie o şcoală şi că dorinţele lor pot fi împlinite numai prin efort personal, prevedere, grijă şi credinţă. Procesul era anevoios şi obositor, dar era folositor – exact ceea ce îi trebuie omului în starea lui decăzută, şcoala pe care a stabilit-o Dumnezeu pentru educarea şi dezvoltarea lui. În timp ce tinerii erau deprinşi cu truda şi greutăţile, nu era neglijată nici cultura intelectuală. Ei erau învăţaţi că toate puterile lor Îi aparţineau lui Dumnezeu şi că toate trebuiau să fie cultivate şi dezvoltate pentru a fi folosite în serviciul Său.
Bisericile valdenzilor, în curăţia şi simplitatea lor, se asemănau cu biserica din timpurile apostolice. Respingând supremaţia papilor şi a prelaţilor, ei considerau Biblia ca fiind singura autoritate supremă, infailibilă. Pastorii lor, în contrast cu preoţii aroganţi ai Romei, urmau exemplul Domnului lor, care „n-a venit să I se slujească, ci El să slujească” (Matei 20:28). Ei hrăneau turma lui Dumnezeu, conducând-o la păşunile verzi şi la apele de odihnă ale sfântului Său Cuvânt. Departe de monumentele fastului şi ale mândriei omeneşti, oamenii nu se adunau în biserici somptuoase sau în catedrale grandioase pentru a asculta cuvintele adevărului de la slujitorii lui Hristos, ci la umbra munţilor, în văile Alpilor sau, în timp de pericol, în fortăreţele stâncoase. Pastorii nu doar predicau Evanghelia, ci îi vizitau pe bolnavi, îi educau religios pe copii, îi mustrau pe cei care greşeau şi se străduiau să aplaneze conflictele şi să promoveze armonia şi dragostea frăţească. În timp de pace, erau susţinuţi prin darurile benevole ale oamenilor, dar, ca şi Pavel, făcătorul de corturi, fiecare învăţa o meserie sau o profesie prin care, dacă era necesar, să se poată întreţine singur.
Tinerii primeau educaţie de la pastorii lor. Deşi se acorda atenţie ramurilor de cultură generală, Biblia era obiectul de studiu principal. Memorau Evanghelia lui Matei şi pe cea a lui Ioan, precum şi multe dintre epistole. Erau angajaţi, de asemenea, în copierea Scripturilor. Unele manuscrise cuprindeau întreaga Biblie, altele numai părţi scurte din ea, la care erau adăugate unele explicaţii simple ale textului de către cei ce erau capabili să comenteze Scripturile. Astfel erau scoase la iveală comorile adevărului, ascunse timp îndelungat de către cei ce căutau să se înalţe mai presus de Dumnezeu.
Prin muncă răbdătoare şi neobosită, uneori în peşterile adânci şi întunecate ale pământului, la lumina torţelor, Sfintele Scripturi erau scrise verset cu verset şi capitol cu capitol. Astfel înainta lucrarea, iar voinţa descoperită a lui Dumnezeu strălucea ca aurul curat. Numai cei angajaţi în această lucrare puteau să-şi dea seama cât de strălucitoare, de clară şi de puternică era ea acum, datorită încercărilor pe care le suferiseră pentru ea. Îngerii din cer îi înconjurau pe aceşti lucrători credincioşi.
Satana îi îndemnase pe preoţii şi prelaţii papali să îngroape Cuvântul adevărului sub gunoiul ereziei şi superstiţiei, dar, în modul cel mai minunat, el a fost păstrat nedenaturat, de-a lungul secolelor de întuneric. Nu purta amprenta omului, ci sigiliul lui Dumnezeu. Oamenii au încercat din răsputeri să întunece înţelesul clar şi simplu al Scripturilor şi să o facă să se contrazică, dar, ca şi arca lui Noe pe apele înfuriate, Cuvântul lui Dumnezeu a rezistat furtunilor care îl ameninţau cu distrugerea. După cum mina are filoane bogate de aur şi argint ascunse în adâncime, aşa încât toţi cei care vor să-i descopere rezervele preţioase să fie nevoiţi să sape, tot aşa Sfânta Scriptură are comori de adevăr care sunt descoperite numai celui care o cercetează cu stăruinţă, cu umilinţă şi în rugăciune. Dumnezeu a intenţionat ca Biblia să fie un manual pentru toţi oamenii, copii, tineri şi adulţi şi să fie studiată în toate timpurile. El le-a dat Cuvântul Său oamenilor ca pe o descoperire a Lui Însuşi. Orice adevăr nou înţeles este o dezvăluire proaspătă a caracterului Autorului lui. Studiul Scripturii este mijlocul divin rânduit să-i aducă pe oameni într-o legătură mai strânsă cu Creatorul lor şi să le dea o cunoaştere mai clară a voii Sale. Biblia este mijlocul de comunicare între Dumnezeu şi om.
Deşi priveau temerea de Dumnezeu ca pe începutul înţelepciunii, valdenzii nu erau orbi faţă de importanţa pe care o aveau pentru dezvoltarea minţii şi a discernământului, contactul cu lumea şi cunoaşterea oamenilor şi a vieţii active. De la şcolile lor din munţi, unii tineri erau trimişi la instituţii de învăţământ din oraşele Franţei sau ale Italiei, unde beneficiau de o paletă mai largă de subiecte de studiu, cugetare şi observaţie decât în Alpii lor natali. Tinerii astfel trimişi erau expuşi ispitei, vedeau viciul, îi întâlneau pe agenţii vicleni ai lui Satana, care le strecurau cele mai subtile erezii şi cele mai periculoase înşelăciuni. Dar educaţia lor din copilărie fusese de aşa manieră, încât îi pregătise pentru toate acestea.
În şcolile în care mergeau, ei nu trebuiau să-şi destăinuiască secretele nimănui. Hainele lor erau în aşa fel pregătite, încât să ascundă cea mai mare comoară a lor – manuscrisele preţioase ale Scripturilor. Aveau la ei aceste texte, rodul a luni şi ani de trudă, şi, oriunde puteau face lucrul acesta fără a trezi suspiciuni, aduceau cu grijă unele părţi din Scriptură în atenţia celor ale căror inimi păreau deschise să primească adevărul. Încă de pe genunchii mamelor lor, tinerii valdenzi fuseseră pregătiţi în vederea acestui scop; înţelegeau lucrarea şi o îndeplineau cu credincioşie. În aceste instituţii de învăţământ, erau câştigaţi adepţi la adevărata credinţă şi, deseori, principiile ei se răspândeau în toată şcoala. Totuşi conducătorii papali nu puteau, oricât de minuţios ar fi cercetat, să meargă până la sursa acestei aşa-numite erezii stricăcioase.
Spiritul lui Hristos este un spirit misionar. Primul impuls al unei inimi renăscute este să îi aducă şi pe alţii la Mântuitorul. Acesta era spiritul creştinilor valdenzi. Ei considerau că Dumnezeu cerea de la ei mai mult decât simpla păstrare a adevărului în curăţia lui în propriile biserici, că asupra lor apăsa răspunderea solemnă de a lăsa ca lumina lor să strălucească spre cei care se găseau în întuneric. Prin puterea cea mare a Cuvântului lui Dumnezeu, ei au căutat să rupă lanţurile sclaviei pe care Roma o impusese. Pastorii valdenzi erau pregătiţi ca misionari, tuturor celor care doreau să intre în lucrare cerându-li-se mai întâi să câştige experienţă ca evanghelişti. Înainte de a primi răspunderea unei biserici de acasă, un pastor trebuia să slujească trei ani într-un câmp misionar. Acest serviciu, care cerea încă de la început jertfire de sine şi sacrificiu, era o introducere potrivită pentru viaţa de pastor din acele timpuri care puneau la încercare sufletele oamenilor. Tinerii care erau hirotoniţi în această poziţie sfântă nu aveau în faţă perspectiva bogăţiei şi a slavei pământeşti, ci o viaţă de trudă şi primejdii şi, posibil, o soartă de martir. Misionarii plecau doi câte doi, aşa cum i-a trimis şi Iisus pe ucenicii Săi. De obicei, cu fiecare tânăr era trimis un om în vârstă şi cu experienţă, tânărul aflându-se sub îndrumarea tovarăşului său, care răspundea de educaţia lui şi de ale cărui indicaţii trebuia să ţină seama. Aceşti colaboratori nu erau întotdeauna împreună, dar se întâlneau adesea pentru rugăciune şi sfat, întărindu-se astfel unul pe altul în credinţă.
Dacă ar fi făcut cunoscut cuiva scopul misiunii lor, aceasta ar fi eşuat cu siguranţă, de aceea îşi ascundeau cu grijă adevărata identitate. Fiecare pastor cunoştea o meserie şi misionarii îşi îndeplineau lucrarea la adăpostul unei îndeletniciri obişnuite. De obicei, o alegeau pe aceea de negustor sau de vânzător ambulant. „Duceau mătăsuri, bijuterii şi alte articole, care nu se puteau procura uşor în timpul acela, ci doar de la târguri îndepărtate; erau bine primiţi ca negustori acolo unde ar fi fost dispreţuiţi ca misionari” (Wylie, cartea 1, cap. 7). Inimile lor se înălţau tot timpul către Dumnezeu pentru a primi de la El înţelepciunea de a prezenta o comoară mai preţioasă decât aurul sau pietrele preţioase. Aveau la ei, în ascuns, exemplare întregi sau părţi din Biblie şi, ori de câte ori se ivea o ocazie, le atrăgeau atenţia clienţilor la aceste manuscrise. Adesea, se trezea astfel interesul de a citi Cuvântul lui Dumnezeu şi unele părţi din Scriptură erau lăsate cu bucurie celor care doreau să le primească.
Lucrarea acestor misionari a început pe câmpiile şi văile de la poalele munţilor lor, dar s-a extins cu mult dincolo de aceste hotare. Cu picioarele goale şi în veşminte aspre şi prăfuite de călătorie, ca şi ale Maestrului lor, ei străbăteau marile oraşe şi pătrundeau în ţinuturi îndepărtate. Pretutindeni răspândeau sămânţa preţioasă. În urma lor răsăreau biserici, iar sângele martirilor era o mărturie în favoarea adevărului. Ziua lui Dumnezeu va descoperi un seceriş bogat de suflete strânse în grânar prin lucrarea acestor oameni credincioşi. Ascuns şi tăcut, Cuvântul lui Dumnezeu îşi croia drum prin creştinătate şi era primit cu bucurie în casele şi în inimile oamenilor.
Pentru valdenzi, Scripturile nu erau numai un raport al modului în care a procedat Dumnezeu cu oamenii din vechime şi o descoperire a responsabilităţilor şi datoriilor din prezent, ci şi o dezvăluire a pericolelor, dar şi a slavei viitoare. Ei credeau că sfârşitul tuturor lucrurilor nu era foarte departe şi, când studiau Biblia cu rugăciune şi cu lacrimi, erau şi mai adânc impresionaţi de declaraţiile ei preţioase şi de datoria lor de a face cunoscut şi altora adevărurile ei mântuitoare. Ei vedeau Planul de Mântuire descoperit clar în paginile sfinte şi găseau mângâiere, speranţă şi pace în credinţa în Iisus. Pe măsură ce adevărul le ilumina mintea şi le umplea inima de bucurie, doreau cu ardoare să răsfrângă razele lui şi asupra celor care erau în întunericul rătăcirii papale.
Ei vedeau că, sub călăuzirea papei şi a preoţilor, mulţimile se străduiau zadarnic să obţină iertarea, chinuindu-şi trupurile pentru păcatele sufletelor lor. Învăţaţi să creadă că faptele lor bune îi vor mântui, oamenii priveau continuu la ei înşişi, preocupându-se de starea lor păcătoasă, văzându-se expuşi mâniei lui Dumnezeu, chinuindu-şi sufletul şi trupul şi totuşi negăsind nicio alinare. Astfel, suflete oneste erau înrobite de doctrinele Romei. Mii de oameni îşi părăseau prietenii şi rudele şi-şi petreceau viaţa în chiliile mănăstirilor. Prin posturi repetate şi biciuiri crude, prin vegheri în miez de noapte, prin multele ore istovitoare petrecute întinşi pe pietrele reci şi umede ale locuinţei lor mohorâte, prin pelerinaje lungi, prin penitenţe umilitoare şi torturi înfricoşătoare, mii de oameni căutau în zadar să-şi liniştească conştiinţa. Apăsaţi de sentimentul păcatului şi urmăriţi de frica mâniei răzbunătoare a lui Dumnezeu, mulţi sufereau până când natura istovită ceda şi se coborau în mormânt fără nicio rază de lumină sau de speranţă.
Valdenzii doreau să frângă pâinea vieţii acestor suflete înfometate, să le prezinte soliile de pace din făgăduinţele lui Dumnezeu şi să le îndrepte spre Hristos, singura lor speranţă de mântuire. Ei susţineau că doctrina conform căreia prin fapte bune păcătoşii pot obţine iertarea pentru călcarea Legii lui Dumnezeu se bazează pe o rătăcire. Încrederea în meritele omeneşti împiedică recunoaşterea iubirii infinite a lui Hristos. Iisus a murit ca jertfă pentru om, deoarece omul, ca fiinţă căzută, nu poate face nimic care să-l recomande înaintea lui Dumnezeu. Meritele unui Mântuitor răstignit şi înviat sunt baza credinţei creştine. Dependenţa sufletului de Hristos este tot atât de reală, iar legătura lui cu El trebuie să fie tot atât de strânsă ca şi a braţului cu corpul sau ca a unei mlădiţe cu viţa.
Învăţăturile papilor şi ale preoţilor îi făcuseră pe oameni să considere caracterul lui Dumnezeu, şi chiar pe cel al lui Hristos, ca fiind aspru, întunecat şi ameninţător. Mântuitorul era descris ca fiind atât de lipsit de milă faţă de starea decăzută a omului, încât trebuia să fie invocată mijlocirea preoţilor şi a sfinţilor. Cei ale căror minţi fuseseră iluminate de Cuvântul lui Dumnezeu, doreau să conducă aceste suflete la Hristos, Mântuitorul lor îndurător şi iubitor, care stă cu braţele deschise şi îi invită pe toţi să vină la El cu povara păcatului, a grijii şi a oboselii lor. Ei doreau să îndepărteze piedicile pe care Satana le îngrămădise pentru ca oamenii să nu vadă promisiunile şi să nu vină direct la Dumnezeu, mărturisindu-şi păcatele şi primind iertare şi pace.
Misionarul valdenz le descoperea cu zel adevărurile preţioase ale Evangheliei minţilor interesate. Cu prudenţă, el scotea acele părţi din Scriptură scrise cu atâta grijă. Cea mai mare bucurie a lui era să dea speranţă sufletelor sincere, lovite de păcat, care vedeau numai un Dumnezeu al răzbunării, gata să facă dreptate. Cu buze tremurânde şi cu ochii în lacrimi, adesea plecat pe genunchi, el le prezenta fraţilor lui promisiunile preţioase care descopereau unica speranţă a păcătosului. Astfel, lumina adevărului pătrundea în multe minţi întunecate, îndepărtând norul de întuneric, până când Soarele Neprihănirii lumina inimile cu razele Lui vindecătoare. Adesea, se întâmpla ca unele pasaje ale Scripturii să fie citite iar şi iar, la cererea ascultătorului, care parcă ar fi vrut să se asigure că auzise corect. Oamenii cereau să li se repete în special următoarele cuvinte: „Sângele lui Iisus Hristos, Fiul Lui, ne curăţeşte de orice păcat” (1 Ioan 1:7). „Şi, după cum a înălţat Moise şarpele în pustie, tot aşa trebuie să fie înălţat şi Fiul omului, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (Ioan 3:14,15).
Mulţi erau treziţi la realitate în ce priveşte pretenţiile Romei. Ei vedeau cât de zadarnică este mijlocirea oamenilor sau a îngerilor în favoarea păcătosului. Când lumina adevărată le răsărea în minte, ei exclamau cu bucurie: „Hristos este preotul meu; sângele Lui este jertfa mea; altarul Său este locul unde îmi mărturisesc păcatele.” Ei se încredeau cu totul în meritele lui Iisus, repetând cuvintele: „Fără credinţă, este cu neputinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu” (Evrei 11:6). „Nu este sub cer niciun alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi” (Faptele apostolilor 4:12).
Siguranţa iubirii unui Mântuitor părea prea greu de acceptat pentru unele dintre aceste sărmane suflete lovite de furtună. Atât de mare era eliberarea pe care o aducea, un potop atât de mare de lumină se revărsa asupra lor, încât păreau mutaţi în ceruri. Mâinile lor se aşezau cu încredere în mâna lui Hristos, picioarele lor se sprijineau pe Stânca Veacurilor. Orice teamă de moarte era alungată. Acum puteau să râvnească temniţa şi rugul, dacă prin acestea Îi onorau Numele Răscumpărătorului lor.
Astfel, în locuri retrase, Cuvântul lui Dumnezeu era adus şi citit uneori unui singur suflet, alteori unor grupe mici de oameni care tânjeau după lumină şi adevăr. Adesea, toată noaptea era petrecută în felul acesta. Atât de mare era uimirea şi admiraţia ascultătorilor, încât cel care le aducea mesajul de îndurare era deseori obligat să-şi întrerupă cititul până când mintea putea să înţeleagă vestea mântuirii. Deseori erau exprimate îngrijorări: „Îmi va accepta Dumnezeu jertfa? Mă va primi El cu bunăvoinţă? Mă va ierta oare?” Atunci era citit răspunsul: „Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă” (Matei 11:28).
Credinţa înţelegea promisiunea şi se auzea răspunsul plin de bucurie: „Gata cu pelerinajele lungi şi cu acele călătorii obositoare la locurile sfinte! Pot să vin la Iisus chiar aşa cum sunt, păcătos şi nesfânt, şi El nu va respinge rugăciunea mea de pocăinţă. «Iertate îţi sunt păcatele.» Ale mele, chiar şi păcatele mele pot să fie iertate!”
Un val de bucurie sfântă inunda inima, iar Numele lui Iisus era preamărit prin cuvinte de laudă şi mulţumire. Acele suflete fericite se reîntorceau la căminele lor pentru a răspândi lumina, pentru a le împărtăşi şi altora, cât puteau mai bine, noua lor experienţă – că descoperiseră Calea cea vie şi adevărată. Era o putere uimitoare şi solemnă în cuvintele Scripturii care vorbea direct inimilor celor care tânjeau după adevăr. Era glasul lui Dumnezeu, care aducea convingere celor care îl auzeau.
Mesagerul adevărului pleca mai departe, dar înfăţişarea lui umilă, sinceritatea lui, seriozitatea şi ardoarea lui intensă erau subiecte des amintite în discuţii. În multe cazuri, ascultătorii nici nu-l întrebau de unde vine sau încotro merge. Erau atât de copleşiţi, la început, de surpriză, iar, după aceea, de recunoştinţă şi bucurie, încât nu se gândeau să-l întrebe. Când îl rugaseră să-i însoţească în casele lor, el le răspunsese că trebuie să viziteze oile pierdute ale turmei. „Să fi fost un înger din ceruri?” se întrebau ei.
În multe cazuri, mesagerul adevărului nu mai era văzut. Plecase spre alte ţări sau îşi chinuia viaţa în vreo temniţă necunoscută sau poate oasele îi albeau în locul unde dăduse mărturie pentru adevăr. Dar cuvintele pe care le lăsase în urmă nu puteau fi distruse. Ele îşi făceau lucrarea în inimile oamenilor, iar rezultatele lor binecuvântate vor fi cunoscute pe deplin numai la judecată.
Misionarii valdenzi au invadat împărăţia lui Satana, aşa că puterile întunericului au devenit mai vigilente. Toate eforturile pentru a duce adevărul mai departe erau supravegheate de prinţul răului, iar acesta a stârnit temerile agenţilor lui. Conducătorii papali au văzut un semnal de pericol pentru cauza lor în activitatea acestor misionari umili. Dacă lumina adevărului ar fi fost lăsată să strălucească neîmpiedicată, ea ar fi alungat norii grei de rătăcire care îi învăluiau pe oameni. Ar fi îndreptat mintea oamenilor numai spre Dumnezeu şi, până la urmă, ar fi distrus supremaţia Romei.
Chiar existenţa acestui popor, care ţinea credinţa bisericii din vechime, era o mărturie permanentă despre apostazia Romei şi, de aceea, provoca cea mai cruntă ură şi persecuţie. Refuzul valdenzilor de a renunţa la Scripturi era o ofensă pe care Roma nu putea să o tolereze. Aşa că s-a hotărât să-i şteargă de pe pământ. Acum au început cele mai teribile cruciade împotriva poporului lui Dumnezeu refugiat în munţi. Inchizitorii au fost puşi pe urmele lor şi scena cu nevinovatul Abel căzând înaintea ucigaşului Cain s-a repetat deseori.
Ogoarele lor fertile erau mereu pustiite, locuinţele şi bisericile lor erau nimicite, astfel că, acolo unde odinioară fuseseră câmpuri înfloritoare şi locuinţele unui popor nevinovat şi harnic, a rămas doar un pustiu. Aşa cum fiara înfometată devine mai furioasă când dă de gustul sângelui, tot aşa furia adepţilor papalităţii s-a intensificat la vederea suferinţelor victimelor lor. Mulţi dintre aceşti martori ai credinţei curate erau urmăriţi peste munţi şi vânaţi în văile în care erau ascunşi, înconjuraţi de păduri mari şi de culmi stâncoase.
Nicio acuzaţie nu putea fi adusă împotriva caracterului moral al acestor proscrişi. Chiar şi vrăjmaşii lor declarau despre ei că sunt un popor paşnic, liniştit şi evlavios. Marea lor vină era că nu se închinau lui Dumnezeu aşa cum dorea papa. Pentru această crimă, asupra lor au fost îngrămădite toate umilinţele, insultele şi torturile pe care oamenii sau demonii le-au putut născoci.
La un moment dat, când Roma a hotărât să extermine secta antipatică, papa a emis o bulă, condamnându-i ca eretici şi predându-i măcelului. (Vezi Apendicele.) Nu erau acuzaţi de lene, necinste sau tulburare a ordinii, ci se afirma că aveau o aparenţă de evlavie şi sfinţenie care ademenea „oile turmei adevărate”. De aceea papa a poruncit ca „acea sectă răuvoitoare şi dezgustătoare de oameni perfizi să fie strivită ca şerpii veninoşi, dacă refuză să retracteze” (Wylie, vol. 16, cap. 1). Se aştepta acest potentat orgolios să întâlnească din nou acele cuvinte? Ştia el că erau înregistrate în cărţile cerului pentru a fi confruntat cu ele la judecată? „Ori de câte ori aţi făcut aceste lucruri unuia din aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei”, a spus Iisus, „Mie Mi le-aţi făcut” (Matei 25:40).
Această bulă îi chema pe toţi membrii bisericii să participe la cruciada contra ereticilor. Ca stimulent pentru a se angaja în această acţiune crudă, ea „îi absolvea pe participanţi de toate pedepsele şi penitenţele ecleziastice, generale şi personale, îi elibera pe toţi cei care participau la cruciadă de orice jurământ ar fi făcut, legaliza dreptul acestora asupra oricărei proprietăţi pe care ar fi dobândit-o ilegal şi promitea iertarea tuturor păcatelor celor care ar fi omorât vreun eretic. Anula toate contractele făcute în favoarea valdenzilor, poruncea tuturor slujitorilor lor să-i părăsească, interzicea tuturor să le dea vreun ajutor de orice fel şi împuternicea pe oricine să le ia în stăpânire proprietăţile” (Wylie, cartea 16, cap. 1). Acest document descoperă în mod clar cine era cel care orchestra din umbră totul. În acest document se aude răcnetul balaurului, nu glasul lui Hristos.
Conducătorii papali n-au vrut să-şi modeleze caracterele după marele standard al Legii lui Dumnezeu, ci şi-au creat un standard care să li se potrivească şi s-au hotărât să-i constrângă pe toţi să se conformeze lui, pentru că aşa voia Roma. Au avut loc cele mai îngrozitoare tragedii. Preoţi şi papi corupţi şi blasfematori făceau lucrarea pe care le-o încredinţase Satana. Îndurarea nu-şi avea locul în inima lor. Acelaşi spirit care L-a răstignit pe Hristos şi i-a ucis pe apostoli, care l-a condus pe sângerosul Nero împotriva credincioşilor din timpul său era la lucru pentru a-i extermina de pe pământ pe cei care erau iubiţi de Dumnezeu.
Persecuţiile care s-au abătut multe secole peste acest popor cu teamă de Dumnezeu au fost suportate cu o răbdare şi o hotărâre care L-au onorat pe Răscumpărătorul lor. În ciuda cruciadelor duse împotriva lor şi a măcelului inuman la care au fost supuşi, ei au continuat să-şi trimită misionarii pentru a răspândi adevărul preţios. Erau vânaţi şi omorâţi, dar sângele lor uda sămânţa semănată, care nu înceta să aducă roade. Astfel au depus valdenzii mărturie pentru Dumnezeu, cu secole înainte de naşterea lui Luther. Împrăştiaţi prin multe ţări, ei au semănat seminţele Reformei care a început în timpul lui Wycliffe, care s-a lărgit şi s-a adâncit în zilele lui Luther şi care trebuie să fie dusă mai departe până la încheierea timpului de către cei care vor fi, de asemenea, dispuşi să sufere totul din pricina „Cuvântului lui Dumnezeu şi din pricina mărturiei lui Iisus Hristos” (Apocalipsa 1:9).