Patru bărbați stăteau strânși unul lângă altul, în suferință, lângă zidul exterior al cetății Samaria, aproape de poarta cea mare. Erau flămânzi și aproape de moarte. Nimeni nu le oferea ajutor, deoarece erau leproși. Pe de altă parte, nimeni nu se apropia nici ca să-i alunge. Cetatea se afla de multă vreme sub asediu, iar în mod obișnuit ar fi fost foarte primejdios să stai în afara porților. Dar cei patru erau atât de bolnavi, încât până și soldații se temeau să se apropie de ei.
Asediul durase atât de mult, încât oamenii mureau de foame. Orice lucru cât de cât comestibil — până și ierburile de câmp mâncate de animale sau capetele de măgar — ajunsese incredibil de scump, dacă mai putea fi găsit.
Leproșii nu știau că, în aceeași zi, prorocul Elisei îi spusese regelui că asediul avea să se încheie brusc. Ei știau doar că aveau să moară dacă nu făceau ceva.
„De ce să stăm aici și să așteptăm moartea?”, a întrebat unul dintre ei. „Să coborâm în tabăra vrăjmașului și să cerem milă.”
„Ne vor ucide!”, a răspuns altul.
„Dacă ne ucid, tot va fi mai bine decât să murim încet de foame”, a observat un al treilea.
Așa că au coborât dealul în lumina tot mai slabă a serii. Imaginează-ți uimirea lor când au găsit întreaga tabără pustie! Caii și măgarii erau încă legați, corturile rămăseseră deschise, iar hrana și hainele se aflau pretutindeni, dar nu era niciun om.
La început, leproșilor nu le-a păsat decât de mâncare. Au mâncat și au tot mâncat. Apoi au început să strângă lucruri de valoare și să le ascundă. În cele din urmă și-au dat seama cât de egoist se purtau. Și în cetate erau oameni care mureau de foame. Trebuiau să le împărtășească vestea bună, chiar dacă cei mai mulți dintre acei oameni nu fuseseră dispuși să împartă nimic cu ei.
Așa au făcut, iar cetatea a fost salvată.
Mare Dătător, ne-ai arătat nouă, copiilor Tăi zdrențuiți, unde putem găsi Pâinea Vieții și Apa Duhului. Nu vrem să le păstrăm numai pentru noi. Arată-ne cum să le spunem și celorlalți oameni flămânzi și zdrențuiți unde pot găsi hrană pentru sufletele lor. Amin.