Acest capitol se bazează pe textele din 1 Împăraţi 17:1-7.
În Munții Galaadului, la răsărit de Iordan, trăia în zilele lui Ahab un om al credinței și al rugăciunii, a cărui lucrare neînfricată era destinată să oprească răspândirea rapidă a apostaziei în Israel. Departe de orice oraș renumit și neavând o poziție înaltă în societate, Ilie Tișbitul a intrat totuși în misiunea lui încrezător în planul lui Dumnezeu de a pregăti calea înaintea lui și de a-i da succes deplin. Cuvântul credinței și al puterii era pe buzele lui și întreaga lui viață era consacrată lucrării de reformă. Glasul lui era al unuia care striga în pustie pentru a mustra păcatul și pentru a respinge valul răului. Dar, deși a venit la oameni mustrând păcatul, solia lui oferea balsamul de Galaad sufletelor bolnave de păcat, ale acelora care doreau să fie vindecați.
Când Ilie l-a văzut pe Israel afundându-se din ce în ce mai mult în idolatrie, sufletul i-a fost îndurerat și el a fost cuprins de indignarea. Dumnezeu făcuse lucruri mari pentru poporul Său. Îl eliberase din robie și îi dăduse „pământurile neamurilor… ca să păzească poruncile Lui și să țină legile Lui” (Psalmii 105:44,45). Dar planurile pline de îndurare ale lui Iehova erau acum aproape uitate. Necredința îl despărțea cu repeziciune pe poporul ales de Izvorul puterii lui. Văzând, din locuința lui retrasă de la munte, această apostazie, Ilie a fost copleșit de amărăciune. Cu groază în suflet, el L-a implorat pe Dumnezeu să oprească poporul favorizat de odinioară de pe calea lui păcătoasă, să îi trimită judecăți, dacă este nevoie, ca să poată fi determinat să vadă în adevărată lumină îndepărtarea lui de Cer. El dorea să-i vadă pe cei din popor aduși la pocăință înainte ca ei să meargă atât de departe în nelegiuirea lor, încât să-L provoace pe Dumnezeu să-i distrugă cu totul.
Rugăciunea lui Ilie a fost ascultată. Apelurile repetate adesea, mustrările și avertizările nu-l aduseseră pe poporul Israel la pocăință. Venise timpul când Dumnezeu trebuia să îi vorbească prin judecăți. Atâta timp cât închinătorii lui Baal pretindeau că darurile cerului, roua și ploaia, nu veneau de la Iehova, ci de la puterile ce conduceau natura și că prin energiile creatoare ale soarelui, pământul era îmbogățit și făcut să rodească din belșug, blestemul lui Dumnezeu avea să cadă greu asupra țării întinate. Semințiilor apostate ale lui Israel trebuia să li se arate nebunia încrederii în puterea lui Baal pentru binecuvântările pământești. Până când nu aveau să se întoarcă la Dumnezeu cu pocăință și să recunoască faptul că El este Izvorul tuturor binecuvântărilor, nu avea să mai cadă pe pământ nici rouă, nici ploaie.
Lui Ilie i-a fost încredințată misiunea de a-i duce lui Ahab solia despre judecata Cerului. El nu a căutat să fie solul Domnului, ci Cuvântul Domnului a venit peste el. Și, gelos pentru onoarea cauzei lui Dumnezeu, Ilie nu a ezitat să asculte chemarea divină, cu toate că ascultarea părea să invite nimicirea lui grabnică prin mâna regelui nelegiuit. Prorocul a pornit de îndată și a călătorit zi și noapte până când a ajuns în Samaria. La palat nu a solicitat să fie primit, nici nu a așteptat ca venirea lui să fie anunțată în mod oficial. Îmbrăcat în hainele aspre, purtate de obicei de prorocii din vremea aceea, a trecut neobservat pe lângă paznici și s-a oprit pentru o clipă înaintea regelui uimit.
Ilie nu și-a cerut scuze pentru apariția lui bruscă. Unul mai mare decât conducătorul lui Israel îl însărcinase să vorbească, aşa că, ridicându-și mâinile spre cer, el a declarat solemn din partea viului Dumnezeu că judecățile Celui Preaînalt erau gata să cadă peste Israel. „Viu este Domnul, Dumnezeul lui Israel, al cărui slujitor sunt”, a declarat el, „că în anii aceștia nu va fi nici rouă, nici ploaie, decât după cuvântul meu.”
Numai prin exercitarea unei credințe puternice în puterea fără greș a Cuvântului lui Dumnezeu și-a rostit Ilie solia. Dacă nu ar fi avut încredere deplină în Acela pe care Îl slujea, el nu s-ar fi arătat niciodată înaintea lui Ahab. Pe calea către Samaria, Ilie trecuse pe lângă râuri care curgeau cu ape bogate, peste dealuri acoperite cu verdeață și prin păduri maiestuoase – părea peste putință ca toate acestea să fie atinse de secetă. Tot ce vedea ochiul era îmbrăcat în frumusețe. Profetul s-ar fi putut întreba cum să fie posibil să sece aceste râuri care niciodată nu încetaseră să curgă sau cum să fie arse de secetă aceste coline și văi. Dar el nu a dat loc îndoielii. El a crezut pe deplin că Dumnezeu va umili Israelul apostat și că prin judecățile acestea cei din Israel vor fi aduși la pocăință. Hotărârea Cerului ieșise; Cuvântul lui Dumnezeu nu putea greși. Primejduindu-și viața, Ilie și-a îndeplinit fără teamă însărcinarea. Solia despre judecățile care erau gata să vină a căzut în urechile regelui nelegiuit ca un tunet din cerul senin, dar, înainte ca Ahab să-și revină din uimire sau să schițeze un răspuns, Ilie s-a făcut nevăzut tot atât de brusc cum venise, fără să aștepte să vadă efectul soliei lui. Iar Domnul a mers înaintea lui, pregătindu-i drumul. Profetul a fost îndrumat: „Îndreaptă-te către răsărit și ascunde-te lângă pârâul Cherit, care este în fața Iordanului. Vei bea apă din pârâu și am poruncit corbilor să te hrănească acolo.”
Regele a făcut cercetări amănunțite, dar prorocul nu a putut fi găsit. Regina Izabela, mâniată la auzirea soliei care a încuiat comorile cerului, fără să piardă timp, s-a sfătuit cu prorocii lui Baal, care s-au unit cu ea să-l blesteme pe proroc și să sfideze mânia lui Iehova. Dar, în ciuda dorinței lor de a-l găsi pe acela care rostise cuvântul de nenorocire, urmau să fie dezamăgiți. Nici nu puteau să ascundă pentru alții împlinirea pedepsei pronunțate ca urmare a apostaziei care domnea. Veștile denunțării păcatelor lui Israel de către Ilie și despre profeția cu privire la venirea grabnică a unei pedepse s-au răspândit repede în țară. Temerile unora erau trezite, dar, în general, solia cerească a fost primită cu batjocură și dispreț.
Cuvintele prorocului au fost urmate de un efect imediat. Aceia care la început au fost înclinați să ia în râs ideea unei calamități au avut în scurt timp ocazia să gândească în mod serios; după câteva luni, pământul, nefiind reînviorat de rouă sau de ploaie, s-a uscat, iar vegetația a dispărut. Pe măsură ce timpul trecea, cursurile de apă care nu secaseră niciodată au început să se micșoreze, iar izvoarele, să sece. Cu toate acestea, oamenii erau îndemnați de conducătorii lor să aibă încredere în puterea lui Baal și să nu țină seama de cuvintele fără rost ale profeției lui Ilie. Preoții lui Baal încă mai susțineau că ploile cădeau prin puterea zeului lor. Nu vă temeți de Dumnezeul lui Ilie și nu tremurați la cuvintele lui, îi îndemnau ei; Baal este acela care aduce secerișul la timp și care se îngrijește de oameni și de animale.
Solia lui Dumnezeu către Ahab le-a dat Izabelei și preoților ei, precum și tuturor celor care se închinau lui Baal și Astarteei, ocazia să pună la probă puterea zeilor lor și, dacă era posibil, să dovedească falsitatea cuvintelor lui Ilie. Împotriva asigurărilor sutelor de preoți idolatri, prorocia lui Ilie rămânea sigură. Dacă, în ciuda declarației prorocului, Baal ar fi putut da rouă și ploaie, făcând ca râurile să curgă mai departe, iar vegetația să crească, atunci regele lui Israel ar fi trebuit să se închine lui, iar prorocul să spună că Baal este dumnezeu.
Hotărâți să țină poporul în amăgire, preoții lui Baal au continuat să aducă jertfe zeilor lor și să-i cheme zi și noapte să învioreze pământul. Cu jertfe costisitoare, preoții încercau să potolească mânia zeilor lor; cu o râvnă și cu o stăruință demne de o cauză mai bună, dădeau ocol altarelor lor păgânești și se rugau în mod insistent pentru ploaie. Noapte de noapte se înălțau strigătele și rugăciunile lor prin țara pustiită. Dar nu se arăta niciun nor pe cer în timpul zilei, ca să ascundă razele arzătoare ale soarelui. Nici roua, nici ploaia nu înviorau pământul însetat. Cuvântul lui Iehova rămânea neschimbat, orice ar fi făcut preoții lui Baal.
Trecuse un an și încă nu căzuse ploaie. Pământul era pârjolit ca de foc. Căldura arzătoare a soarelui distrusese și puțina vegetație care supraviețuise. Râurile secaseră, iar puținii cai și turmele istovite rătăceau încoace și încolo în disperare. Câmpiile, odinioară înfloritoare, ajunseseră ca o pustie de nisip arzător, o pustie nemărginită. Dumbrăvile dedicate închinării la idoli erau fără viață, iar copacii pădurii, ajunși niște cumplite schelete ale naturii, nu mai făceau nicio umbră. Aerul era uscat și înăbușitor, furtuni de praf orbeau ochii și aproape opreau respirația. Orașe și sate atât de prospere odinioară deveniseră locuri de jale. Foamea și setea aduseseră între oameni și animale o mortalitate îngrozitoare. Foametea, cu toate ororile ei, îi cuprinsese din ce în ce mai mult.
Dar, cu toate aceste dovezi ale puterii lui Dumnezeu, israeliții nu s-au pocăit, nici n-au învățat lecția pe care Dumnezeu dorea ca ei s-o învețe. Ei n-au văzut că Acela care a creat natura controlează legile ei și poate face din ele instrumente ale binecuvântării sau ale distrugerii. Cu inima îngâmfată, fermecaţi de închinarea lor falsă, nefiind gata să se umilească sub mâna puternică a lui Dumnezeu, au început să caute o altă cauză pentru suferințele lor.
Izabela a refuzat categoric să recunoască faptul că seceta era o pedeapsă din partea lui Iehova. Neabătută în hotărârea ei de a-L sfida pe Dumnezeul cerului, s-a unit împreună cu aproape întregul Israel ca să-l acuze pe Ilie, ca fiind cauza întregii lor nelegiuiri. Nu dăduse el mărturie împotriva formelor lor de închinare? Dacă ar putea fi înlăturat din cale, susținea ea, mânia zeilor lor ar fi potolită, iar necazurile ar înceta.
Îndemnat de regină, Ahab a organizat o căutare stăruitoare a locului unde se ascundea profetul. A trimis solii la popoarele de aproape și de departe, ca să-l caute pe omul pe care-l ura, dar de care se temea; și, în dorința de a cerceta cât mai amănunțit posibil, el le-a cerut acestor împărății și popoare să jure că nu știau nimic despre ascunzătoarea prorocului. Dar căutarea a fost zadarnică. Prorocul era la adăpost de răutatea regelui ale cărui păcate aduseseră asupra țării condamnarea hotărâtă de un Dumnezeu insultat.
Nereușind în eforturile ei împotriva lui Ilie, Izabela a hotărât să se răzbune, ucigându-i pe toți prorocii lui Iehova din Israel. Niciunul nu trebuia să fie lăsat în viață. Femeia înfuriată și-a adus la îndeplinire planul, masacrând mulți slujitori ai lui Dumnezeu. Cu toate acestea, n-au pierit toți. Obadia, dregător al casei lui Ahab, dar temător de Dumnezeu, „a luat o sută de proroci”, cu riscul vieții lui, „i-a ascuns câte cincizeci într-o peșteră și i-a hrănit cu pâine și apă” (1 Împărați 18:4).
A trecut al doilea an de secetă și cerurile neîndurătoare nu dădeau încă niciun semn de ploaie. Seceta și foametea își continuau opera devastatoare în regat. Tați și mame, neputincioși să aline suferințele copiilor lor, erau constrânși să-i vadă murind. Cu toate acestea, cei din Israelul apostat refuzau să-și umilească inimile înaintea lui Dumnezeu și continuau să cârtească împotriva bărbatului prin al cărui cuvânt fuseseră aduse asupra lor aceste pedepse groaznice. Ei nu erau în stare să recunoască în suferința și în durerea lor o chemare la pocăință, o încercare divină de a-i salva de la pasul fatal care i-ar fi dus dincolo de limita iertării Cerului.
Apostazia lui Israel era un păcat mai ucigător decât toate ororile înmulțite ale foametei. Dumnezeu căuta să-l elibereze pe popor de amăgire și să-l facă să înțeleagă răspunderea față de Acela căruia Îi datora viața și toate lucrurile. El încerca să-l ajute să-și recâștige credința pierdută și pentru aceasta trebuia negreșit să aducă asupra poporului acest mare necaz: „Doresc Eu moartea păcătosului? zice Domnul Dumnezeu. Nu doresc Eu mai degrabă ca el să se întoarcă de pe căile lui și să trăiască? Lepădați de la voi toate fărădelegile prin care ați păcătuit, faceți-vă rost de o inimă nouă și un duh nou. Pentru ce vreți să muriți, casă a lui Israel? Căci Eu nu doresc moartea celui ce moare, zice Domnul Dumnezeu. Întoarceți-vă dar la Dumnezeu și veți trăi.” „Întoarceți-vă, întoarceți-vă de la calea voastră cea rea! Pentru ce vreți să muriți, voi, casa lui Israel?” (Ezechiel 18:23,31,32; 33:11)
Dumnezeu le trimisese israeliților soli cu apeluri de a se întoarce la supunere. Dacă ar fi luat aminte la aceste apeluri, dacă s-ar fi întors de la Baal la Dumnezeul cel viu, solia de judecată a lui Ilie n-ar fi fost dată niciodată. Dar avertizările care ar fi putut fi o mireasmă de la viață spre viață s-au dovedit a fi un miros de la moarte spre moarte. Mândria lor fusese rănită, mânia le fusese stârnită împotriva solilor şi acum ei îl priveau cu ură adâncă pe prorocul Ilie. Dacă ar fi căzut în mâinile lor, bucuroși l-ar fi predat Izabelei – ca și când prin aducerea la tăcere a glasului său ar fi putut continua să stea neclintiți în idolatria lor. În felul acesta, ei măreau vinovăția care aduse judecățile Cerului asupra țării.
Pentru Israelul lovit de nenorocire exista o singură scăpare –întoarcerea de la păcatele care aduseseră asupra lui mânia pedepsitoare a Celui Atotputernic și o întoarcere la Domnul din toată inima. Poporului i se dăduse asigurarea: „Când voi închide cerul și nu va fi ploaie, când voi porunci lăcustelor să mănânce țara, când voi trimite ciuma în poporul Meu, dacă poporul Meu, peste care este chemat Numele Meu, se va smeri, se va ruga și va căuta Fața Mea, și se va abate de la căile lui rele, îl voi asculta din ceruri, îi voi ierta păcatul și-i voi tămădui țara” (2 Cronici 7:13,14). Ca să se obțină acest rezultat binecuvântat, Dumnezeu a oprit mai departe de la ei roua și ploaia, până când avea să aibă loc o reformă hotărâtă.