Într-o vreme de teribilă primejdie națională, când oștile Asiriei năvăleau în Regatul lui Iuda și când se părea că nimic nu putea salva Ierusalimul de o distrugere completă, Ezechia și-a unit toate forțele regatului, ca să li se împotrivească asupritorilor păgâni cu un curaj neabătut și să se încreadă în puterea lui Iehova de a-i elibera. „Întăriţi-vă şi îmbărbătaţi-vă. Nu vă temeţi şi nu vă înspăimântaţi înaintea împăratul Asiriei şi înaintea întregii mulţimi care este cu el, căci cu noi sunt mai mulţi decât cu el. Cu el este un braţ de carne, dar cu noi este Domnul, Dumnezeul nostru, care ne va ajuta şi va lupta pentru noi” (2 Cronici 32:7,8).
Nu fără motiv putea vorbi Ezechia cu încredere despre ceea ce avea să urmeze. Deși, pentru un timp, fusese folosit de Dumnezeu ca toiag al mâniei Sale pentru pedepsirea națiunilor, asirianul cel îngâmfat nu avea să domnească pentru totdeauna (vezi Isaia 10:5). „Nu te teme de asirian”, fusese solia Domnului trimisă prin Isaia, cu câțiva ani mai înainte pentru cei care locuiau în Sion, căci, „peste puțină vreme, ... Domnul oștirilor va învârti biciul împotriva lui, cum a lovit pe Madian la stânca Oreb, și Își va mai ridica toiagul o dată asupra mării, ca odinioară în Egipt. În ziua aceea, se va lua povara lui de pe umărul tău și jugul lui de pe gâtul tău, ba încă jugul va crăpa de grăsime” (Isaia 10:24-27).
Într-o altă solie dată „în anul morții împăratului Ahaz”, prorocul declarase: „Domnul oștirilor a jurat și a zis: «Da, ce am hotărât se va întâmpla, ce am pus la cale se va împlini. Voi zdrobi pe asirian în țara Mea, îl voi călca în picioare în munții Mei. Astfel jugul lui se va lua de pe ei și povara lui va fi luată de pe umerii lor.» Iată hotărârea luată împotriva întregului pământ, iată mâna întinsă peste toate neamurile. Domnul oștirilor a luat această hotărâre. Cine i se va împotrivi? Mâna Lui este întinsă. Cine o va abate?” (Isaia 14:28,24-27)
Puterea asupritorului avea să fie zdrobită. Totuși Ezechia, în primii ani ai domniei lui, continuase să plătească tribut Asiriei, în conformitate cu înțelegerea făcută cu Ahaz. În același timp, împăratul, „s-a sfătuit cu căpeteniile sale și cu oamenii lui cei viteji” și a făcut tot ce a fost posibil pentru apărarea regatului său. El și-a asigurat o rezervă mare de apă înăuntrul zidurilor Ierusalimului, pe când în afara cetății avea să fie lipsă. „Ezechia s-a îmbărbătat; a zidit din nou zidul care era stricat și l-a ridicat până la turnuri. A mai zidit un alt zid în afară, a întărit Milo, în cetatea lui David, și a pregătit o mulțime de arme și de scuturi. A pus căpetenii de război peste popor” (2 Cronici 32:3,5,6). Nimic din ceea ce se putea face în pregătirea pentru asediu n-a rămas nefăcut.
Pe vremea urcării lui Ezechia pe tronul lui Iuda, asirienii luaseră deja ca prizonieri un mare număr dintre copiii lui Israel din Regatul de Nord și, la câțiva ani după ce începuse să domnească și în timp ce întărea încă fortărețele Ierusalimului, asirienii au asediat și au cucerit Samaria și au împrăștiat cele zece seminții în multe provincii ale Imperiului Asirian. Hotarele lui Iuda se găseau la numai câțiva kilometri distanță și Ierusalimul era la mai puțin de optzeci de kilometri; iar comorile bogate care se găseau în templu aveau să-l ispitească pe vrăjmaș să se întoarcă.
Dar regele lui Iuda se hotărâse să-și facă partea, pregătindu-se să se împotrivească vrăjmașului și, după ce a făcut tot ceea ce inventivitatea și puterea omenească putea face, și-a strâns forțele și i-a îndemnat să fie curajoși: „Mare este în mijlocul tău Sfântul lui Israel” (Isaia 12:6), fusese solia prorocului Isaia către Iuda; iar regele, cu o credință neclintită, declara acum: „Cu noi este Domnul, Dumnezeul nostru, care ne va ajuta și va lupta pentru noi” (2 Cronici 32:8).
Nimic altceva nu inspiră credința atât de repede ca exercitarea credinței. Împăratul lui Iuda se pregătise pentru furtuna care venea, iar acum, încrezător că prorocia împotriva asirienilor avea să se împlinească, și-a întărit sufletul în Domnul. „Poporul a avut încredere în cuvintele lui Ezechia” (2 Cronici 32:8). Ce importanță avea dacă armatele asiriene, înviorate după cucerirea celor mai mari națiuni ale pământului și învingătoare asupra Samariei și Israelului, își vor îndrepta forțele împotriva lui Iuda? Ce importanță avea dacă ei se îngâmfau prin cuvintele: „După cum mâna mea a pus stăpânire pe împărățiile idolilor (unde erau mai multe icoane decât la Ierusalim și în Samaria), cum am făcut Samariei și idolilor ei, nu voi face și Ierusalimului și icoanelor lui?” (Isaia 10:10,11). Iuda nu avea nimic de ce să se teamă, căci tăria sa era în Iehova.
Criza așteptată multă vreme a sosit în cele din urmă. Oștile Asiriei, care înaintau din biruință în biruință, au pătruns în Iudeea. Încrezători în biruință, conducătorii și-au împărțit forțele în două armate: una urma să întâlnească armata egipteană, către miazăzi, iar cealaltă avea să asedieze Ierusalimul.
Singura nădejde a lui Iuda era acum în Dumnezeu. Orice ajutor posibil din partea armatelor Egiptului fusese tăiat și nicio altă națiune nu era aproape să-i întindă o mână prietenească.
Căpeteniile asiriene, sigure de tăria forțelor disciplinate, au pregătit o întâlnire cu căpeteniile lui Iuda, ocazie cu care au cerut cu obrăznicie predarea cetății. Această cerere a fost însoțită de blesteme hulitoare împotriva Dumnezeului evreilor. Din cauza slăbiciunii și apostaziei lui Israel și Iuda, Numele lui Dumnezeu nu era de temut printre popoare, ci devenise un subiect de batjocură continuă (vezi Isaia 52).
Rabșache, una din căpeteniile lui Sanherib, le-a zis: „Spuneți lui Ezechia: «Așa vorbește marele împărat, împăratul Asiriei: Ce este încrederea aceasta pe care te bizui? Tu ai zis: ’Pentru război trebuie chibzuință și putere.’ Dar acestea sunt doar vorbe în vânt. În cine ți-ai pus încrederea de te-ai răsculat împotriva mea?»” (2 Împărați 18:19,20)
Convorbirile căpeteniilor erau purtate în afara porților cetății, dar în auzul străjerilor de pe zid şi, pe când reprezentanții împăratului asirian și-au rostit cu glas tare propunerile către căpeteniile lui Iuda, acestea le-au cerut să vorbească în limba siriană și nu în ebraică, pentru ca oamenii de pe zid să nu înțeleagă desfășurarea întâlnirii. Rabșache, bătându-și joc de această sugestie, și-a ridicat glasul și mai puternic și, continuând să vorbească în limba ebraică, a spus:
„Ascultați cuvintele marelui împărat, împăratul Asiriei! Așa vorbește împăratul: «Nu vă lăsați amăgiți de Ezechia, căci nu va putea să vă izbăvească! Nu vă lăsați mângâiați de Ezechia cu încrederea în Domnul, când zice: ’Domnul ne va izbăvi și cetatea aceasta nu va fi dată în mâinile împăratului Asiriei.’
Nu ascultați pe Ezechia. Căci așa vorbește împăratul Asiriei: ’Faceți pace cu mine, supuneți-vă mie, și fiecare din voi va mânca din via lui și din smochinul lui și va bea apă din fântâna lui, până voi veni și vă voi lua într-o țară ca a voastră, într-o țară plină de grâu și de vin, o țară plină de pâine și de vii.’
Nu vă lăsați amăgiți de Ezechia, când vă zice: ’Domnul ne va izbăvi.’ Oare dumnezeii neamurilor au izbăvit ei fiecare țara lui din mâna împăratului Asiriei? Unde sunt dumnezeii Hamatului și Arpadului? Unde sunt dumnezeii din Sefarvaim? Și unde sunt dumnezeii Samariei? Au izbăvit ei Samaria din mâna mea? Dintre toți dumnezeii acestor țări, care din ei și-au izbăvit țara din mâna mea, pentru ca Domnul să izbăvească Ierusalimul din mâna mea?»” (Isaia 36:13-20)
La aceste batjocuri, copiii lui Iuda „nu i-au răspuns o vorbă”. Întâlnirea s-a încheiat. Reprezentanții iudei s-au întors la Ezechia „cu hainele sfâșiate, și i-au spus cuvintele lui Rabșache” (vers. 21,22). Împăratul, auzind despre aceste provocări și hule, „și-a sfâșiat hainele, s-a acoperit cu un sac și s-a dus în Casa Domnului” (2 Împărați 19:1).
Un sol a fost trimis la Isaia să-l informeze cu privire la rezultatele întâlnirii. Ziua aceasta „este o zi de necaz, de pedeapsă și de ocară”, a fost cuvântul pe care regele i l-a trimis. „Poate că Domnul, Dumnezeul tău, a auzit toate cuvintele lui Rabșache pe care l-a trimis împăratul Asiriei, stăpânul său, să batjocorească pe Dumnezeul cel viu și poate că Domnul, Dumnezeul tău, îl va pedepsi pentru cuvintele care le-a auzit. Înalță dar o rugăciune pentru ceilalți care au mai rămas” (2 Împărați 19:3,4).
„Împăratul Ezechia și prorocul Isaia, fiul lui Amoț, au început să se roage pentru lucrul acesta și au strigat către cer” (2 Cronici 32:20).
Dumnezeu a răspuns la rugăciunile slujitorilor Săi. Lui Isaia i-a fost dată solia pe care s-o transmită lui Ezechia: „Așa vorbește Domnul: «Nu te speria de cuvintele pe care le-ai auzit și prin care M-au batjocorit slujitorii împăratului Asiriei. Voi pune în el un duh care îl va face ca, la auzul unei vești pe care o va primi, să se întoarcă în țara lui și-l voi face să cadă ucis de sabie în țara lui»” (2 Împărați 19:7).
După ce s-au despărțit de căpeteniile lui Iuda, reprezentanții Asiriei au luat legătura direct cu împăratul lor, care era cu o parte a armatei care controla drumul dinspre Egipt. Când a auzit răspunsul, Sanherib a scris o scrisoare batjocoritoare pentru Domnul, Dumnezeul lui Israel, vorbind astfel împotriva lui: „După cum dumnezeii neamurilor celorlalte țări n-au putut să izbăvească pe poporul lor din mâna mea, tot așa nici Dumnezeul lui Ezechia nu va izbăvi pe poporul Său din mâna mea” (2 Cronici 32:17).
Amenințarea lăudăroasă era însoțită de solia: „Să nu te înșele Dumnezeul tău, în care te încrezi, zicând: «Ierusalimul nu va fi dat în mâinile împăratului Asiriei.» Iată, ai auzit ce au făcut împărații Asiriei tuturor țărilor și cum le-au nimicit; și tu, să fii izbăvit! Dumnezeul neamurilor pe care le-au nimicit părinții mei au izbăvit ei pe Gozan, Haran, Rețef și pe fiii lui Eden din Telasar? Unde sunt împăratul Hamatului, împăratul Arpadului și împăratul cetății Sevarfaimului, Henei și Ivei?” (2 Împărați 19:10-13)
Când împăratul lui Iuda a primit scrisoarea batjocoritoare, a luat-o la templu, „a întins-o înaintea Domnului” (vers. 14) și s-a rugat cu o credință puternică pentru ajutor din cer, ca popoarele pământului să știe că Dumnezeul evreilor încă trăiește și domnește. Era în joc onoarea lui Iehova; numai El putea aduce eliberarea.
„Doamne, Dumnezeul lui Israel, care șezi pe heruvimi”, s-a rugat Ezechia, „Tu ești singurul Dumnezeu al tuturor împărățiilor pământului! Tu ai făcut cerurile și pământul. Doamne, pleacă-Ți urechea și ascultă! Doamne, deschide ochii și privește. Auzi cuvintele lui Sanherib, care a trimis pe Rabșache să batjocorească pe Dumnezeul cel viu! Da, Doamne, este adevărat că împărații Asiriei au nimicit neamurile și le-au pustiit țările și că au aruncat în foc pe dumnezeii lor, dar ei nu erau dumnezei, ci erau lucrări făcute de mâna omului, erau lemn și piatră, și i-au nimicit. Acum, Doamne, Dumnezeul nostru, izbăvește-ne din mâna lui Sanherib, ca să știe împărățiile pământului că numai Tu ești Dumnezeu, Doamne!” (vers. 15-19)
Ia aminte, Păstorul lui Israel,
Tu, care povățuiești pe Iosif ca pe o turmă!
Arată-Te în strălucirea Ta, Tu, care șezi pe heruvimi!
Trezește-Ți puterea înaintea lui Efraim, Beniamin și Manase
și vino în ajutorul nostru!
Ridică-ne, Dumnezeule,
fă să strălucească Fața Ta și vom fi scăpați!
Doamne, Dumnezeul oștirilor,
până când Te vei mânia cu toată rugăciunea poporului Tău?
Îi hrănești cu o pâine de lacrimi
și-i adăpi cu lacrimi din plin.
Ne faci să fim mărul de ceartă al vecinilor noștri
și vrăjmașii noștri râd de noi între ei.
Ridică-ne, Dumnezeul oștirilor!
Fă să strălucească Fața Ta și vom fi scăpați!
Tu ai adus o vie din Egipt,
ai izgonit neamuri și ai sădit-o.
Ai făcut loc înaintea ei
și ea a dat rădăcini și a umplut țara.
Munții erau acoperiți de umbra ei,
și ramurile ei erau ca niște cedri ai lui Dumnezeu.
Își întindea mlădițele până la mare
și lăstarii până la Râu.
Pentru ce i-ai rupt gardul acum,
de-o jefuiesc toți trecătorii?
O râmă mistrețul din pădure
și o mănâncă fiarele câmpului.
Dumnezeul oștirilor, întoarce-Te iarăși!
Privește din cer și vezi! Cercetează via aceasta!
Ocrotește ce a sădit dreapta Ta
și pe fiul pe care Ţi L-ai ales!...
Înviorează-ne iarăși și vom chema Numele Tău!
Doamne, Dumnezeul oștirilor, ridică-ne iarăși!
Fă să strălucească Fața Ta
și vom fi scăpați!
(Psalmul 80)
Rugăciunile lui Ezechia în favoarea lui Iuda, a onoarei Conducătorului lor suprem, erau în armonie cu planul lui Dumnezeu. Solomon, în binecuvântarea rostită la consacrarea templului, se rugase Domnului „să facă în tot timpul dreptate robului său și poporului Său Israel, pentru ca toate popoarele pământului să poată cunoaște că Domnul este Dumnezeu și că nu este alt Dumnezeu afară de El” (1 Împărați 8:59,60). Domnul avea să-Și arate favoarea îndeosebi atunci când, în vreme de război sau de înfrângere de către o oștire, căpeteniile lui Israel aveau să intre în Casa de rugăciune și să se roage pentru izbăvire (vers. 33,34).
Ezechia n-a fost lăsat fără nădejde. Isaia a trimis la el să i se spună: „Așa vorbește Domnul, Dumnezeul lui Israel: «Am auzit rugăciunea pe care Mi-ai făcut-o cu privire la Sanherib, împăratul Asiriei.» Iată cuvântul pe care l-a rostit Domnul împotriva lui: «Fecioara, fiica Sionului, te disprețuiește și râde de tine; fata Ierusalimului dă din cap după tine. Pe cine ai batjocorit și ai ocărât tu? Împotriva cui ai ridicat glasul? Și împotriva cui ți-ai ridicat ochii? Împotriva Sfântului lui Israel! Prin solii tăi ai batjocorit pe Domnul și ai zis: ’Cu mulțimea carelor mele am suit vârful munților, coastele Libanului! Voi tăia cei mai înalți cedri ai lui, cei mai frumoși chiparoși ai lui și voi atinge creasta lui cea mai înaltă, pădurea lui care este ca o grădină de poame; am săpat și am băut ape străine, și voi seca cu talpa picioarelor Mele toate râurile Egiptului.’ N-ai auzit că Eu de mult am pregătit aceste lucruri și că le-am hotărât din vremurile vechi? Acum însă am îngăduit să se împlinească și să prefaci cetăți întărite în mormane de dărâmături. Locuitorii lor sunt neputincioși, îngroziți și înmărmuriți; au ajuns ca iarba de pe câmp și ca verdeața fragedă, ca iarba de pe acoperișuri și ca grâul care se usucă înainte de a-i da spicul. Dar știu când stai jos, când ieși și când intri și când ești furios împotriva Mea. Pentru că ești furios împotriva Mea și pentru că trufia ta a ajuns până la urechile Mele, de aceea voi pune belciugul Meu în nările tale și zăbala Mea, între buzele tale și te voi face să te întorci pe drumul pe care ai venit»” (2 Împărați 19:20-28).
Regatul lui Iuda fusese pustiit de armata de ocupație, dar Dumnezeu făgăduise să Se îngrijească în mod minunat de nevoile poporului. Lui Ezechia i-a fost trimisă solia: „Aceasta să-ți fie semnul: Anul acesta veți mânca ce crește de la sine și al doilea an, ce va răsări din rădăcinile rămase, dar în al treilea an veți semăna, veți secera, veți sădi vii și veți mânca din rodul lor. Rămășița din casa lui Iuda, ce va mai rămâne, va prinde iarăși rădăcini dedesubt și deasupra va da rod. Căci din Ierusalim va ieși o rămășiță și din muntele Sionului, cei scăpați. Iată ce va face râvna Domnului oștirilor.
De aceea, așa vorbește Domnul asupra împăratului Asiriei: «Nu va intra în cetatea aceasta, nici nu va arunca săgeți în ea, nu va sta înaintea ei cu scuturi și nu va ridica întărituri de șanțuri împotriva ei. Se va întoarce pe drumul pe care a venit și nu va intra în cetatea aceasta, zice Domnul. Căci Eu voi ocroti cetatea aceasta ca să o mântuiesc, din pricina Mea și din pricina robului Meu David»” (2 Împărați 19:29-34).
Chiar în noaptea aceea a venit izbăvirea. „În noaptea aceea, a ieșit îngerul Domnului și a ucis în tabăra asirienilor o sută optzeci de mii de oameni” (2 Împărați 19:35). „Toți vitejii, domnitorii și căpeteniile” din tabăra împăratului Asiriei au fost uciși (2 Cronici 32:21).
Veștile cu privire la această pedeapsă cumplită asupra oștirii care fusese trimisă să cucerească Ierusalimul au ajuns repede la Sanherib, care păzea încă drumul dinspre Egipt către Iudeea. Cuprins de frică, împăratul asirian s-a grăbit să plece și „s-a întors rușinat în țara lui”(vers. 21). Dar nu avea să mai domnească multă vreme. Potrivit cu prorocia care fusese rostită cu privire la sfârșitul lui neașteptat, el a fost asasinat de cei din casa lui „și în locul lui a domnit fiul său EsarHadon” (Isaia 37:38).
Dumnezeul evreilor îl biruise pe asirianul cel mândru. Onoarea lui Iehova fusese apărată în ochii popoarelor înconjurătoare. În Ierusalim, inimile oamenilor erau pline de o bucurie sfântă. Rugăciunile lor stăruitoare pentru izbăvire fuseseră împletite cu mărturisirea păcatului și cu multe lacrimi. În nevoia lor cea mare, se încrezuseră cu totul în puterea lui Dumnezeu de a-i salva, și El nu-i părăsise. Acum, curțile templul răsunau de cântecele solemne de laudă.
Dumnezeu este cunoscut în Iuda,
mare este Numele Lui în Israel.
Cortul Lui este în Salem
și locuința Lui, în Sion;
acolo a sfărâmat El săgețile,
scutul, sabia și armele de război.
Tu ești mai măreț, mai puternic decât munții răpitorilor.
Despuiați au fost vitejii aceia plini de inimă,
au adormit somnul de apoi;
n-au putut să se apere, toți acei oameni viteji.
La mustrarea Ta, Dumnezeul lui Iacov,
au adormit și călăreți, și cai.
Cât de înfricoșat ești Tu!
Cine poate să-Ți stea împotrivă când Îți izbucnește mânia?
Ai rostit hotărârea de la înălțimea cerurilor;
pământul s-a îngrozit și a tăcut
când S-a ridicat Dumnezeu să facă dreptate
și să scape pe toți nenorociții de pe pământ.
Omul Te laudă chiar în mânia lui
când Te îmbraci cu toată urgia Ta.
Faceți juruințe Domnului, Dumnezeului vostru,
și împliniți-le!
Toți cei ce-L înconjoară
să aducă daruri Dumnezeului celui înfricoșat.
El frânge mândria domnitorilor,
El este înfricoșat pentru împărații pământului.
(Psalmul 76)
Istoria ridicării și căderii Imperiului Asirian este plină de învățăminte pentru popoarele pământului. Inspirația a asemănat gloria Asiriei, în culmea prosperității ei, cu un copac nobil din grădina lui Dumnezeu, care se înalță deasupra copacilor din jur.
„Iată că asirianul era un cedru falnic în Liban; ramurile lui erau stufoase, frunzișul, umbros, tulpina, înaltă, iar vârful îi ajungea până la nori... și tot felul de neamuri multe locuiau sub umbra lui. Era frumos prin mărimea lui, prin întinderea ramurilor lui, căci rădăcinile îi erau înfipte în ape mari. Cedrii din grădina lui Dumnezeu nu-l întreceau, chiparoșii nu erau de asemuit cu crengile lui și platanii nu erau ca ramurile lui; niciun copac din grădina lui Dumnezeu nu era ca el în frumusețe. Îl făcusem atât de frumos prin mulțimea crengilor lui, că-l pizmuiau copacii Edenului, care se aflau în grădina lui Dumnezeu” (Ezechiel 31:3-9).
Dar conducătorii Asiriei, în loc să folosească binecuvântările lor neobișnuite pentru binele omenirii, au devenit o nenorocire pentru multe țări. Nemiloși, fără să se gândească la Dumnezeu sau la semenii lor, au urmat tactica neînduplecată de a determina toate popoarele să recunoască supremația zeilor cetății Ninive, pe care ei îi înălțau mai presus decât Cel Preaînalt. Dumnezeu îl trimisese la ei pe Iona cu o solie de avertizare și, pentru o vreme, s-au umilit înaintea Dumnezeului oștirilor și au căutat iertare. Dar la scurtă vreme s-au întors iarăși la închinarea idolatră și la cucerirea lumii.
Prorocul Naum, acuzându-i pe răufăcătorii din Ninive, exclama:
Vai de cetatea vărsătoare de sânge, plină de minciună,
plină de silnicie și care nu încetează să se dedea la răpire! ...
Auziți pocnetul biciului, uruitul roților,
tropăitul cailor și duruitul carelor!
Se aruncă năvalnici călăreții, scânteiază sabia,
fulgeră sulița... O mulțime de răniți!...
Iată, am necaz pe tine,
zice Domnul oștirilor… (Naum 3:1-3,5)
Cu o precizie fără greș, Cel Infinit încă are o judecată cu popoarele. În timp ce mila Lui este oferită, cu chemări la pocăință, această judecată rămâne deschisă, dar, atunci când oamenii ating un nivel stabilit de Dumnezeu, începe lucrarea mâniei Sale. Conturile se închid. Răbdarea divină ajunge la capăt. Mila nu mai mijlocește în favoarea lor.
„Domnul este îndelung răbdător, dar de o mare tărie și nu lasă nepedepsit pe cel rău. Domnul umblă în furtună și în vârtej și norii sunt praful picioarelor Lui. El mustră marea și o usucă, face să sece toate râurile; Basanul și Carmelul tânjesc și floarea Libanului se veştejește. Se clatină munții înaintea Lui și dealurile se topesc; se cutremură pământul înaintea Lui, lumea și toți locuitorii ei. Cine poate sta înaintea urgiei Lui? Și cine poate ține piept mâniei Lui aprinse? Urgia Lui se varsă ca focul și se prăbușesc stâncile înaintea Lui” (Naum 1:3-6).
Așa se face că Ninive „cetatea aceea veselă, care stătea plină de încredere și zicea în inima ei: «Eu și niciuna afară de mine!» s-a prefăcut în pustiu” (Țefania 2:15). „Este jeluită, pustiită și stoarsă de tot! Inima îi este mâhnită, îi tremură genunchii, toate coapsele suferă și toate fețele au îngălbenit. Unde este acum culcușul acela de lei, pășunea aceea pentru puii de lei, pe unde umblau leul, leoaica și puiul de leu, fără să-i tulbure nimeni?”
Privind înainte, la vremea când îngâmfarea Asiriei avea să fie doborâtă, Țefania prorocea despre Ninive: „În mijlocul cetății se vor culca turme de vite de tot felul; pelicanul și ariciul vor rămâne noaptea pe acoperișurile stâlpilor ei. La ferestre se vor auzi țipetele lor, pustiirea va fi în prag, căci căptușeala de cedru va fi scoasă” (Țefania 2:14).
Mare a fost slava împărăției asiriene; mare i-a fost și căderea. Prorocul Ezechiel, dezvoltând mai departe imaginea cu cedrul cel nobil, a prevenit în mod clar căderea Asiriei din cauza mândriei și cruzimii ei. El declara: „De aceea, așa vorbește Domnul Dumnezeu...: «Pentru că își înălța vârful până la nori și inima i se mândrea cu înălțimea lui, l-am dat în mâinile viteazului neamurilor, care-i va face după răutatea lui, căci l-am izgonit. Străinii, cele mai grozave popoare, l-au tăiat și l-au lepădat. Crengile i-au căzut în munți și în toate văile. Ramurile i s-au sfărâmat în toate șuvoaiele țării și toate popoarele pământului au plecat de la umbra lui și l-au părăsit. Pe sfărâmăturile lui au venit și s-au așezat toate păsările cerului și toate fiarele câmpului și-au făcut culcușul între ramurile lui, ca să nu se mai îngâmfe niciunul din copacii de lângă ape cu înălțimea lor»... Așa vorbește Domnul Dumnezeu: «În ziua când s-a pogorât în Locuința morților, am răspândit jalea... și toți copacii de pe câmp s-au uscat. De vuietul căderii lui, am făcut să se cutremure neamurile»” (Ezechiel 31:10-16).
Mândria Asiriei și căderea ei trebuie să fie un exemplu până la sfârșitul timpului. În ce privește națiunile pământului de astăzi, care în mândrie și aroganță se aliniază împotriva Sa, Dumnezeu întreabă: „Cu cine poți fi asemuit tu în slavă și în mărime între copacii Edenului? Totuși vei fi aruncat împreună cu copacii Edenului în adâncurile pământului” (vers. 18).
„Domnul este bun, El este un loc de scăpare în ziua necazului și cunoaște pe cei ce se încred în El. Dar cu niște valuri ce se varsă peste mal, va nimici” pe toți aceia care caută să se înalțe mai presus de Cel Preaînalt (Naum 1:7,8).
„Mândria Asiriei va fi frântă și toiagul de cârmuire al Egiptului va pieri” (Zaharia 10:11). Acest lucru este adevărat nu numai cu privire la popoarele care s-au ridicat la luptă împotriva lui Dumnezeu în vremurile vechi, ci și la popoarele de astăzi, care nu împlinesc planul divin. În zilele răsplătirii finale, când Judecătorul cel drept al întregului pământ „va cerne neamurile” (Isaia 30:28), iar acelora care au păstrat adevărul le va fi îngăduit să intre în cetatea lui Dumnezeu, bolţile cerului vor răsuna de cântările biruitoare ale celor răscumpărați. „Voi însă veți cânta”, declară prorocul, „ca în noaptea când se prăznuiește sărbătoarea, veți fi cu inima veselă, ca cel ce merge în sunetul flautului, ca să se ducă la muntele Domnului, spre Stânca lui Israel. Și Domnul va face să răsune glasul Lui măreț... Atunci, asirianul va tremura de glasul Domnului, care îl va lovi cu nuiaua Sa. La fiecare lovitură de nuia hotărâtă pe care i-o va da Domnul, se vor auzi timpanele și harpele” (vers. 29-32).